Mircea Cartarescu
“Pe la vârsta de cincisprezece-şaisprezece ani, când cei mai mulţi dintre noi nici nu ştiam pe ce lume suntem, Ioan Mihai Cochinescu ia un premiu şi o medalie de aur la Hiroşima, în Japonia, cu unul dintre primele sale filme (“Când oamenii se joacă”). Mai târziu frecventează mediile literare şi culturale bucureştene, se preumblă - glorios aş spune – prin cenaclurile de bază ale anilor ’80, prin “Junimea” şi prin “Cenaclul de luni”, făcând nişte lecturi fulminante.Tot astfel, la Ploieşti. Ia mai apoi premii peste premii, Premiul Academiei Române, Premiul Uniunii Scriitorilor, Premiul “L.Rebreanu”. Publică un roman senzaţional, unul dintre cele mai mari romane de după război, după părerea mea, “Ambasadorul” şi, în cele din urmă, printr-un fel de întoarcere a textului pe urmele sale, ca cele două mâini care se desenează una pe alta într-o gravură celebră, scrie chiar cartea pe care o am în mână. Un personaj scrie această carte. E un exemplu de hipertextualitate, de text care îşi înghite coada asemenea şarpelui Uroboros.” Mircea Cărtărescu (Prezentare la lansarea volumului de proze scurte “Visul de iarnă al Isabellei”- Editura RAO, Bucureşti, 1996)
Eugen Simion
“După Zmeura de câmpie de Mircea Nedelciu, Sala de aşteptare de Bedros Horasangian şi Tainele inimei de Cristian Teodorescu, Ambasadorul este romanul cel mai interesant pe care îl dă un prozator din Generaţia ‘ 80.Ambasadorul, ca roman în stil postmodern, se impune la lectură prin două sau trei note originale. Una este descrierea vanităţii puterii într-o istorie labirintică, violentă şi confuză. Substanţială este, în romanul lui Ioan Mihai Cochinescu, şi proza de idei, meditaţia cărturărească. Postmodernismul românesc, căruia unii s-au grăbit să-i anunţe decesul, are în Ambasadorul o piesă de rezistenţă. Dovadă, între altele, că posibilităţile lui estetice nu s-au epuizat în literatura noastră.” Eugen Simion (“România Literară”,1991)
Laurentiu Ulici
“O reconstituire, numai în măsura în care parfumul epocii, localizările documentare sau detaliile de viaţă socială trimit la o realitate istorică. Altminteri imaginaţia prozatorului nu s-a vrut reproductivă ci realmente creatoare iar mobilul major al construcţiei epice e mai curând relevarea unor “topos”-uri ale istoriei (puterea, gloria etc) decât restituirea unui fragment cu particularităţile lui.Iar perspectiva din care sunt luminate relaţiile dintre aceste permanenţe ale istoriei e predominant sceptică.În orice caz, relativizantă. Datorită acestei perspective, povestea Istoriei, aşa cum a gândit-o tânărul scriitor, se arată a fi cazul particular al istoriei Poveştii.Ceea ce nu e decât un fel discret - şi cât se poate de sugestiv - de a elogia Literatura.” Laurenţiu Ulici (“România liberă”, 1991)
Zoe Dumitrescu-Busulenga
“Socot acest roman unul dintre cele mai bune, dacă nu cel mai bun din câte au apărut în ultimii ani, să zicem, în ultimul deceniu. Îndrăznesc să spun asta, pentru că el intră în aria post-modernistă dar rămâne, în acelaşi timp, într-o certă clasicitate. El face drumul de la ceea ce este amorf, nestructurat, înlăuntrul şi în afara noastră şi până la ce înseamnă geometria noastră, realizată final în spirit platonicizat şi pitagoreic. Aşa încât, după părerea mea, “Ambasadorul” este una dintre cele mai ciudate şi mai strălucite producţii ale ultimei etape de istorie.” Zoe Dumitrescu-Buşulenga (“Suplimentul literar-artistic al ziarului Tineretului Liber”,1991, număr special dedicat scriitorului Ioan Mihai Cochinescu)
Monica Lovinescu
“«Ambasadorul» reprezintă o reală surpriză. El se cere primit cu tot fastul datorat unor emisari de excepţie. N-a dat prin presă (dar nu toate ziarele sunt disponibile la Paris) de surlele şi trâmbiţele care, asemenea celor de la o curte renascentistă, s-ar fi cuvenit să răsune la întâmpinarea unui astfel de text.În fond acest roman de debut nu anunţă ci este. De n-ar rămâne decât el în bibliografia lui Ioan Mihai Cochinescu (deşi de la un atare autor, aşteptăm mai departe cărţile pe care desigur ni le va da) locul lui în literele noastre ni se pare deja asigurat.” Monica Lovinescu (“Europa Liberă”, “Contrapunct”, 1991)
Ov.S.Crohmălniceanu
“Erudiţia tânărului autor sperie, deşi nu are nici un pic de ostentaţie şi urmăreşte ca o lavină mersul firesc al istorisirii. Ioan Mihai Cochinescu adună darurile sale de narator într-un discurs care înghite secvenţe epice, dialoguri, descrieri somptuoase, impresii şi reflecţii cu capacitatea digestivă a pitonului. Mişcă însă tot ce a îngurgitat după legile muzicii, ascultându-le porunca tainică în întreaga frazare.(...) O originalitate stupefiantă şi o densitate, iarăşi, uluitoare. Rareori mi s-a întâmplat să am o asemenea impresie extraordinară, citind manuscrisul unui debutant. Hotărât, Ioan Mihai Cochinescu e un talent cu totul ieşit din comun şi constituie o adevărată revelaţie.” Ov.S.Crohmălniceanu (“Curierul Naţional”, “Suplimentul literar-artistic al ziarului Tineretului Liber”, 1991, număr special dedicat scriitorului Ioan Mihai Cochinescu)