Ov.S.Crohmălniceanu
"Cu prozele scurte ale lui Ioan Mihai Cochinescu am facut cunoştinţă într-o zi după masă la cenaclul studenţesc Junimea , unde Mircea Cărtărescu l-a adus pe autor la începutul anilor '80. A citit nişte naraţiuni care au avut mare succes printre ascultători, toată lumea l-a lăudat. Eram oarecum învăţat cu talentele ieşite din comun şi răsărite pe neaşteptate, dar acesta mă lăsase efectiv cu gura căscată. Nu ştiai de unde să-l iei, fermeca, amuza, fără să poţi spune exact prin ce anume. Cărtărescu, care poseda un foarte fin spirit de observaţie, a schiţat, in cadrul discuţiilor, o explicaţie : întamplările şi figurile din textele lui Mihai Cochinescu păreau a aparţine universului desenelor animate, împrumutau inventivitatea şi vioiciunea acestora. Remarca se dovedea pertinentă. Într-adevăr, personajele tânărului prozator erau niste toons , adică fiinţe cu două dimensiuni şi reflexe prompte, fără complicaţii psihologice. Se impuneau atenţiei noastre şi printr-o oarecare viteză a mişcărilor. Mai greu era de spus cum reuşea autorul să trezească senzaţia aceasta. Am constatat ulterior că însăşi imaginaţia lui Mihai Cochinescu lucra cu libertatea unui desenator de cartoons. Fiinţele plăsmuite de ea au elasticitatea gumei, suferă serioase extensiuni şi compresiuni care ar rupe ori strivi altă materie, nu paţesc nimic izbindu-se de obiecte dure şi incasând lovituri năprasnice. De-aici încredinţarea confortabilă că în lumea aceasta, accidentele ireparabile, calamităţile, nenorocirile, sunt excluse. Din orice catastrofă protagoniştii ies nevătămaţi şi-şi continuă existenţa trepidantă. Urmarea e o buna dispozitie copilareasca a jocului, pentru ca nimic nu este definitiv in exercitiul ludic, totul poate fi reluat de la capat, admitand alta desfasurare. Domnul Czegö izbeste zapada cu lopata. De sub bulgarii faramitati iese capul nervos al domnului Popet, apoi mainile lui agitate. Personajul liliputan se apuca de haina domnului Czegö si intreaba indignat: “Ce-ai domnule, cu mine? Ce-mi tot dai in cap?” (Visul de iarna al Isabellei). Brutarul satului ia din sant o potcoava si o arunca peste umar. Ea nimereste in ceafa unui calator strain. Acesta o ridica si, azvarlind-o la randul lui, il izbeste-n gura pe Gherga, camatarul, care deschisese usa casei curios. El o trimite imediat, cu putere, in capul militianului. De-aici potcoava ajunge la carciumar, trezindu-l din apatie. “incet, incet, satul se anima si oamenii isi arunca unii altora in cap potcoave.” Nimeni nu se alege cu capul spart ; ceea ce retinem e hazul spectacolului.Se intampla, totusi, ca eroii lui Cochinescu sa si moara.O fac insa ca niste fapturi de celuloid, in serie, si iarasi printr-o mecanica ilarianta : Pava Bebec il ucide pe Huba Bahubal din invidie, Etelca Ghedo ii infige un cutit in spate aceluiasi personaj, insotind gestul cu exclamatia : “Ah, meditezi, blestematule!”, Estira Bacosca apare dupa cateva minute si-l injunghie la randul ei, strigandu-i : “Curvarule!”. in aceeasi noapte e ucis si de Gerda Foale-Farago. Ea ii spune : “Esti un nesuferit.”. Cuvintele rostite de Alice Butum la savarsirea actului criminal asupra lui Huba Bahubal sunt : “Nu mi-ai platit chiria si abonamentul teve!”. Preotul satului se alatura lantului asasin si-l sugruma si el pe nenorocit, iar ca incheiere, acesta primeste si o potcoava in cap din partea potcovarului (Amarnica povestire despre uciderea de sapte ori a unuia si aceluiasi pe numele sau Huba Bahubal).
În spirit post-modern, Mihai Cochinescu isi asuma pe deplin rolul povestitorului, jucandu-l la scena deschisa, cu toate marcile oralitatii afisate. Ca sa relateze o scena, debiteaza in fata cititorilor un veritabil monolog teatral : “Cand se apleaca pentru a lua galetile, sanii i se revarsa peste reverele capotului. Sanii lui Mimi! O, Doamne! Dar si coapsele lui Mimi! Dumnezeule! La cateva clipe dupa Mimi, apare tipand strident doamna Clara Giucoane.Din strigatele sale, domnu Carabet incerca sa-i traduca sotiei esentialul, zice ceva de repetiţie, sau de inchiziţie, subnutriţie, miliţie, naiba s-o ia, e mai mult un ţiuit, ia ascultă, ţieee, ţieee.” (Turnul).
Impresia ca urmarim un desen animat e creata si pe aceasta cale: Mihai Cochinescu se “copilareste” inadins, afecteaza o dificultate a alcatuirii propozitiilor, le reduce ca urmare la o forma cat mai simpla, neevitand repetitiile : “Vedeti, in felul acesta, s-au revarsat apele si acest ultim vaporas, singurul cu pasageri, uite-l cum se scufunda. Ai, ai, ai, si cum mai mor oamenii, saracii de ei. Unii dintre ei stiu sa inoate, dar degeaba, ca tot mor. Se ineaca. Se ineaca si mor.”(Promenada). Simplitatea e doar aparenta. Mihai Cochinescu fabrica propozitiuni, le clateste in gura, cu o vadita voluptate a spunerii, ca Gertrude Stein. in realitate, nimic nu ramane aici lasat la intamplare, orice cuvant e de neclintit dintr-o structura muzicala foarte pronuntata si stringenta a textului. Mihai Cochinescu isi “canta” prozele scurte pe diferite voci, cu o desavarsita virtuozitate. Textele acestea, in ciuda aerului lor infantil si a materiei neelevate din care sunt croite, au structura de poem, densitatea informatiei, fantezia constructiei si expresivitatea relatarii. Avea dreptate Nicolae Manolescu. Dupa I.L.Caragiale, fermentul Arghezi lucreaza cu precadere in proza scurta optzecista si faptul se vede la Mihai Cochinescu mai bine ca oriunde. Avem in plus placerea sa descoperim ca aceste naratiuni, care aluneca atat de frecvent pe taramul fanteziei, decoleaza din plina realitate contemporana si releva admirabil grotescul, oroarea sau absurdul datelor ei."
(Prefata la volumul de eseuri Tratatul de caligrafie de Ioan Mihai Cochinescu, Editura Noel Computers, Ploiesti, 2001)
"...Era o manieră de a scrie absolut inedită şi autorul îşi articula cascada propoziţiilor simple, copilăroase, prefăcându-se ca nu întelege de ce stârnesc atâta veselie. Trebuia multă artă pentru un asemenea efect, se vedea de la o poştă. Dar ia-l apoi pe Cochinescu de unde nu e, dispărut in urbea sa, Ploieşti, şi rătăcit ca Fuchs al lui Urmuz, printre arcanele muzicii. Târziu, am avut cu el încă o mare surpriză. Recomandasem editurii Cartea Românească să-l caute, fiindcă deţine o serie de istorisiri care ar merita sa fie tipărite. A sosit la mine, curând dupa aceea, şi mi-a pus pe birou un manuscris. Credeam ca sunt textele ascultate la cenaclu. Nici gând, era un roman, scris complet altfel, dar iaraşi extrem de original, în fraze uriaşe, înghiţind ca pitonii totul, întamplări aventuroase, dialoguri, portrete, reflecţii filozofice şi culturale, descripţii fantastice, informaţii erudite istorico-geografice, momente autoscopice. L-am parcurs cu sufletul la gură, uluit şi entuziasmat. De unde ştia tânărul acesta atâtea lucruri, şi cum şi-a format mâna, ca sa aibă o asemenea siguranţă? Am recomandat cu înflăcărare cartea editurii, scriind un referat de câteva pagini. Ambasadorul, căci de el e vorba, a aparut după revoluţie, în împrejurări neprielnice, când foarte puţini critici mai citesc cărţile româneşti noi şi găsesc timp printre preocuparile acaparante politice să le şi comenteze. Dar cine a parcurs cartea îmi dă sigur dreptate. E, alături de Visul lui Cărtărescu, cea mai fascinantă operă epică aparută la noi în ultimii ani şi cred că, tradusă, ar trezi o admiraţie egală."
(Amintiri deghizate, Editura Nemira, 1994, pag.150 – Amintiri de la “Junimea”)