În zilele și nopțile nedormite ale Revoluției din 89 mi-am pus perpetuu întrebarea: eu, la urma urmelor, cine eram, în neliniștea cumplită a acelei terori? Un disident? Un luptător? Un manifestant anticomunist? Și am decis: eram același scriitor, nimic și nimeni altcineva. Fără să fie nevoie de schimbarea nici măcar a unei singure virgule, a unei singure litere, a unui singur cuvânt, din ceea ce scrisesem până atunci. Astăzi sunt la fel de revoltat ca și atunci, aș zice că supărarea mea este, cumva, mai mare. Aveam noi vreo certitudine că Ceaușescu și comunismul său nu vor trăi veșnic? Nu. Avem noi vreo certitudine că se va schimba ceva după această nouă revoltă a poporului? Nu. Ce este de făcut, totuși? Cu siguranță, un lucru care îi poate speria până și pe cei mai feroci dictatori ai lumii: să le demonstrăm că nu ne este teamă și că vom merge mai departe, cu speranța deplină în valorile democrației autentice. Cuvinte mari? Probabil. Dar adevărate. Invitatul meu în emisiunea ”Estetica artelor” a fost regizorul și prietenul meu de-o viață, Mihai Vasile. Am vorbit despre teatru și despre literatură. Despre fotografiile sale a vorbit, inspirat, un alt bun prieten, excepționalul pictor Florin Șuțu. La finalul emisiunii, absolut spontan, l-am adus din culise în fața camerelor de luat vederi pe Alexandru, copilul lui Mihai Vasile în vârstă de nouă ani, convins de talentul său de actor dar și ca semn al speranței în continuitate. Vineri, invitatul emisiunii mele este pictorul septuagenar Ovidiu Paștina. L-am filmat în atelierul său din Jianu. Am vorbit despre măreția peisajului, despre fascinația portretului și filosofia florilor. Despre arta monumentală a anilor 70. În Piața Universității, fierberea se amplifică. Politicienii se tem, cu toții, de popor. Și cei de la putere și cei din opoziție, în egală măsură. Semnalul revoltei mele către ei este cuvântul. Spus și mai ales, scris. Sigur că da, salariul meu de profesor e mult mai mic. Sigur că da, imi merge mult mai rău decât acum 20 de ani. Dar problema adevărată este că, din nou, dispare libertatea. Sub ochii noștri, asta se întâmplă. Iată de ce, mă înverșunez să rămân un scriitor. Știți de ce le era teamă celor de dinainte? De forța cuvântului scris, care acuză. Nimic nu s-a schimbat, între timp. Celor ajunși în vârf, azi, din super-vilele lor luxoase, din super-mașinile lor de sute de mii de euro, le este teamă tot de cuvântul care acuză. Le este teamă de cultură. Le este teamă că vor plăti, cândva, pentru răul făcut. Se ascund. Nu mai au curajul să dea ochi cu mulțimea. Iar eu continui să fac mici emisiuni tv de cultură și fotografii. Strâng din dinți, privind ore în șir la televizor, mă întristează această nouă zădărnicie. Gândesc. Scriu cărți, în cap, nu pe hârtie. Dar, atenție! Scriu!
Pentru mai multe fotografii apăsați pe
