Am fost în Golania din Piața Universității, acum 20 de ani (am scris chiar atunci, în ”Contrapunct”, despre asta). Același sentiment de neputință, de zădărnicie, mă încearcă și acum: un popor înfometat, devitalizat, batjocorit, dezorientat, umilit, sau chiar cu rădăcinile smulse din pământ, iese în stradă, la capătul răbdării. Iar cineva, exact ca la Revoluție, își bate joc de el, cu sânge rece, cu rânjet sarcastic și lovituri de bâtă: haite de lupi. Acum sunt în piață numai o mână de oameni din marea de popor de altădată, oameni obișnuiți, amestecați din nefericire cu câțiva provocatori profesioniști și tineri delincvenți puși pe fărădelege. Dar sunt tratați ca huligani cu toții: și oameni buni și oameni răi. Pentru că sunt în aceeași oală. N-am vocație de lider, n-am ieșit la Revoluție să mă bat cu pumnii în piept, nu mi-am luat carnet de revoluționar, n-am devenit politician. In ’89 l-am rugat doar pe un soldat să nu traga în noi și el mi-a zis, calm, cu accent ardelenesc: ”Nu tragem, domnu’, ca n-avem orden.” Poate că sună patetic, dar cam tot asta aș vrea să le spun și-acum jandarmilor: nu trageți în manifestanți, oameni buni! Sunteți de-ai noștri și voi!
Ioan Mihai Cochinescu
Absurdul întrece realitatea. Realitatea întrece ficţiunea. Ficţiunea e realitatea mea, dusă la absurd.
