Sunt profesor la un liceu de muzică, de-o viaţă. Am văzut zeci, poate sute de concerte, recitaluri, audiţii de clasă, concursuri instrumentale naţionale şi internaţionale. Pe unele chiar le-am jurizat, la cele mai multe am fost doar spectator. Am văzut copii-”minune” şi sunt uimit de fiecare dată când ascult un copil înzestrat cu talent muzical. Mă gândesc mereu la toate frustrările care îl aşteaptă în adolescenţă, în tinereţe, în viaţă. În spatele acestor copii stau, nevăzuţi, anonimi, discreţi, “antrenorii”, profesorii lor. În faţa lor stă viitorul. Ce aşteptări au? După aproape 20 de ani de studii, vor deveni, la rândul lor, profesori de muzică, într-o ţară tristă în care guvernanţii îi vor dispreţui, îi vor umili cu salarii de mizerie şi le vor oferi ca “bonus”, cinic, spectrul sărăciei, îi vor ameninţa că vor fi desfiinţaţi ca instituţii de învăţământ artistic. Vreme în care în ţările occidentale, muzica este o bucurie desăvârşită a vieţii, o stare deplină a normalităţii. Aici, în România, ameninţarea desfinţării teatrelor, filarmonicilor, şcolilor de muzică. Dincolo, spectacole în aer liber cu mii de participanţi bucuroşi să asculte muzică bună, şcoli cu mii de elevi (în învăţământ artistic de stat, nu privat). Aici, salariul de profesor care nu-ţi ajunge să trăieşti nici dacă eşti perfect sănătos, dar-mi-te dacă mai ai şi vreo problemă de sănătate sau împrumuturi pe la bănci. Acolo, o viaţă în demnitate. Mă uit la colegii mei profesori, îi simt disperaţi, cu-atât mai mult cu cât nu se întrezăreşte nici o speranţă de remediere a situaţiei. Dimpotrivă. Mă uit la televizor pe canalele de muzică clasică sau pur şi simplu pe YouTube la felul în care e privită muzica în alte ţări, la şansele pe care le au acolo copiii înzestraţi cu acest dumnezeiesc talent. Ce se va alege de copiii acestei ţări? Dar, la urma urmelor, cui îi pasă? Vă las să priviţi câteva crâmpeie de simplă realitate a vieţii artistice din ţările care înţeleg imensa valoare spirituală a acestui tezaur al umanităţii: nevoia de muzică. Enjoy! 
… şi un bonus al unor “maturi” polonezi, care, chiar dacă l-aţi mai văzut, merită să-l revedeţi
Multumesc din tot sufletul pentru cele doua “bonusuri “muzicale excelente,care m-au ajutat cât de cât sa îmi mai treaca amaraciunea pe care am simtit-o citind articolul postat azi,articol cu un continut deosebit de trist si din pacate,adevarat.
@Viorica: Amaraciunea asta e greu sa treaca, dar ce-i drept filmuletele parca o mai indulcesc…
cutremurator de trist si de amar tot ce ai scris!nici macar acel minunat march nu mi-a putut lua tristetea! ptc. nimeni nu stie cred mai bine ca si mine , ce inseamna doi copii, care de mici se ocupa de muzica. Tu aveai cinci ani pe vremea aia, copilaria voastra, a ta si a lui viorica , cumva furata ,ar fi trebuit sa va despagubeasca cindva. Ptc. pe vremea in care noi copiii ne jucam fara sa obosim in curte , voi schimbati vioara cu pianul sau cu nu stiu ce solfegii! la un asemenea sacrificiu ar fi trebuit sa urmeze si rasplata, din pacate traiti zilnic, in ce consta ea de fapt!!!cine va mai poate da inapoi acele zile? si o faceati cu tot dragul si cu convingerea ca va veni si ziua in care veti culege si roadele! mi-e mila de sutele de copii cu aceeasi soarta, dar sint sigura ca aei copii exista si speranta continua sa traiasca!!! iar frumusetea muzicii oricum nu poate fi stinsa!!!
@vergi: Atat de frumos tot ce ai scris si intr-adevar ce trista realitate care pare a fi un continuu cosmar, mai ales de 20 de ani incoace, de cand am sperat cu totii ca, macar de va fi un vis, va fi unul frumos. Repet, cui ii pasa? Absolut nimanui! Poate fi o consolare ca muzica este de sute de ani minunea vindecatoare a lumii, dar, vorba cuiva dintre cei care erau azi la o televiziune: la masa asta nu ii avem si pe copiii nostri, sa aiba si ei un cuvant de zis. Cei care conduc acum tara din pacate hotarasc si pentru acesti copii. Peste 20 sau 30 de ani, cand guvernantii actuali vor fi ei insisi niste foarte batrani pensionari, copiii acestia nu vor intelege de ce au fost sacrificati atat ei cat si parintii si bunicii lor
… Guvernantii acestia vor fi trecuti in cartile de istorie alaturi de cei mai odiosi dictatori ai lumii. Oare le pasa de ceea ce va spune istoria? Desigur ca acum nu le pasa. Acum important este sa-si asigure lor si familiilor lor bogatia, obedienta, afisand numai un nedisimulat dispret fata de cei marunti, saraci, amarati, bolanavi, resemnati…
chiar asa!stii , ce e mai trist? acesti guvernanti au uitat ca au fost la rindul lor copii, ca au avut vise, ca au trait in niste vremuri, in care nu ar fi indraznit nici macar sa spere, ca va veni ziua in care vor fi ei cei bogati!a mers fulgerator de repede cu bogatia si saracia in romania!cind ma gindesc ce minune a fost mica noastra honda la primul drum dupa revolutie, parca am vorbi azi de alta tara!asta nu inseamna ca as fi dorit ca romania sa ramina pe loc, dar pe drumul , pe care a pornit, sa ii ia cu ea pe toti, si tineri si batrini!sa le mearga tuturor bine, asa cum se intimpla aici!
@Vergi:oricât de necrezut pare,pot spune ca desi am avut o copilarie deosebita de a altor multi copii datorata profilului scolii pe care am urmat-o,nu am simtit niciodata ca as fi avut “o copilarie furata”.Din contra,m-am simtit privilegiata fiindca am avut shansa ca pe lânga mediul familial de o calitate excelenta,sa cresc în atmosfera muzicii,chiar daca asta însemna multe ore dedicate studiului ei.Daca pe lânga asta pun la socoteala nenumaratele ore petrecute în sala de concert a filarmonicii din Timisoara,la care mergeam si de doua ori pe saptmâna sau multele spctacole de opera vizionate dupa orele de curs,atunci pot spune ca am avut o copilarie chiar fericita.Ca dupa aceasta minunata perioada mi-au fost furate visele,asta e alta poveste…
@vergi: Oamenii cand ajung bogati, nu numai ca uita de unde au plecat dar ca un facut, parca prind un fel de aer de superioritate fata de cei care in prezent sunt saraci. N-ai ce face, asa a fost de cand lumea… Poate totusi se va indrepta totul, la un moment dat (cat mai repede, daca s-ar putea!), pt. ca e aproape insuportabil de trait pt cei cu veniturile micsorate atat de dramatic.
@Viorica: Sigur ca noi putem spune ca am avut o copilarie fericita (mami si tati numai ei stiau cat de greu le era pt aceasta senzatie de “fericire”), dar nu trebuie sa devenim nostalgici. Ni s-au furat nu doar visele ci mai ales o parte importanta din intreaga viata reala. Cel mai greu de suportat este ideea ca pe nimeni defapt nu intereseaza soarta poporului amarat, ci numai interesul personal.