La mulţi ani Ana, de Sf. Ana!
Din când în când merg la Mânăstirea Izvorul Tămăduirii de la Ghighiu. Ca orice om păcătos (dar e vreun om pe lumea asta să nu fie păcătos?), am destule motive să o fac. Ca orice om păcătos, merg mai ales să cer ceva şi nu în primul rând pentru a mulţumi, pur şi simplu. Nu sunt evlavios. Nu-mi plac bisericile înţesate de popor (dar am mai scris asta). Nu-mi plac slujbele susţinute de “un sobor de preoţi” (exceptând corul de preoţi de la Biserica Sf. Vasile din Ploieşti, absolut sublim în slujbele de veşnică pomenire a celor pentru totdeauna adormiţi). Dar am conştiinţa şi emoţia faptului că aparţinem cu toţii Unui Întreg, material, energetic, sufletesc şi spiritual, pe care religiile lumii îl numesc Dumnezeu. În faţa unei străvechi şi frumose icoane făcătoare de minuni de la Ghighiu, o familie stând în genunchi: mama, tata şi un copil de vreo doi ani. Copilul îşi făcea semnul crucii încâlcit, repezit, aşa cum îl ducea pe el capul, privind fascinat spre chipul icoanei care materializa expresia durerii, a milei, a blândeţii, a speranţei. Tatăl se apleca spre el din când în când şi îi corecta mişcările, cu blândeţe. Un alt copil în braţele tatălui său, la fel de mic, îşi ţuguia buzele în semn de pupic în faţa altei icoane, ţocăind cu zgomot în aer. Era nerăbdător să ajunga la geamul care protejează icoana. Şi, odată ajuns la ea, tatăl l-a aplecat şi copilul şi-a dat pupicul lui, în sfârşit, pe bune, nu doar în aer. Un bărbat a îngenuncheat în faţa vechii icoane şi i-a îmbrăţişat piedestalul, minute în şir, plângând şi murmurând cuvinte de neînţeles. De peste două mii de ani se întâmplă acest miracol: în biserică, oamenii îngenunchează în faţa Ideii de Dumnezeu. Se şterg atunci cu buretele parcă, în genunchi fiind, cu capul aplecat şi mâinile împreunate în rugăciune: 
trădarea, infamia, lăcomia, zgârcenia, viclenia, violul, uciderea, tâlhăria şi toate celelalte rele ale lumii. Se şterg? Oamenii devin mai buni, măcar pentru câteva clipe. Devin? (şi despre astea toate am mai scris). Aprind lumânări, lasă acatiste şi bani, fac gesturi creştine dar şi precreştine, încărcate de o simbolistică ciudată, stranie, a cărei istorii recompune mileniile închise nemilos în conul de umbră de şarpe a tunelului timpului şi al uitării. Imaginea mâinii copilului conduse de tatăl lui spre semnul crucii în faţa icoanei făcătoare de minuni îmi aduce pentru o clipă nodul în gât al plânsului cel neplâns (pentru că, nu-i aşa?, suntem bărbaţi şi bărbaţii n-au voie să plângă).
Călătorind pe dealurile de la Văleni către Cheia am ajuns zilele astea (întâmplător?) la o altă mânăstire pe care n-am mai văzut-o de foarte mulţi ani: Mânăstirea Crasna. Iată ce putem citi despre istoricul ei pe situl mânăstirii: “Într-un act de donaţie din 1745 se arată că aici era un schit de călugări având o biserică de lemn. Zidirea actualei biserici a început în anul 1824, ctitorită de postelnicul Constantin Potlogea, ca biserică de mir pentru satul Băjenari, unde se refugiaseră locuitorii din împrejurimi dupa 1821, din cauza năvălirii turcilor. În 1828, când s-a facut sfinţirea bisericii, episcopul Chesarie al Buzăului a sugerat reînfiintarea obştei monahale. Primul stareţ a fost chiar ctitorul Constantin Potlogea, călugarit cu numele de Chelasie. Pictura a fost terminată în anul 1834. În anul 1864, mânăstirea decade, numarul monahilor se reduce. In 1920, când mai avea un singur călugar, mânăstirea a fost jefuită de ocnaşii de la Slanic. Din 1964 schitul a început să se refacă, graţie stareţilor 
Nicodim, Ghedeon şi Galaction. Prea Sfinţitul Galaction este acum Episcopul Teleormanului şi Alexandriei. În 1983, s-a făcut renovarea bisericii, iar 1991-1992, prin purtarea de grijă a Prea Fericitului Patriarh Teoctist, a fost restaurată pictura. Nu are colecţie muzeală, însă vizitatorul va admira frumoasa catapeteasmă, lucrată la Viena, acoperită cu foiţă de aur, şi două icoane de Irineu Protcenco. Schitul se află în padure, într-un loc deosebit de frumos şi linistit.” M-am întâlnit aici cu preotul care a predat religia la liceul nostru din Ploieşti, “Carmen Sylva”. Am vorbit cu el şi colegul său, preot al mânăstirii, despre frumuseţea picturilor murale făcute de doi tineri soţ şi soţie, despre doctoratul lui, despre estetica barocului veneţian, despre cărţi bisericeşti de etică şi estetică. Ca şi la Mânăstirea Izvorul Tămăduirii din Ghighiu, aici la Crasna m-au copleşit covoarele nesfârşite de flori şi mirosul petuniilor. Şi, sentimentul de tihnă, pace, linişte. Cu un cuvânt, Sentimentul de Dumnezeu.
Notă: Fotografiile sunt făcute cu telefonul mobil 
Pentru mai multe imagini apăsaţi pe
minunate cuvinte, minunate poze!eu merg , de cind ma stiu cu mult drag la biserica, uit parca de toate acolo si ma intorc cumva cu sufletul mai usor! cit despre minastiri le iubesc din tot sufletul, poate si unde atitia ani la radauti am avut norocul sa fim in apropierea atitor minastiri vestite. Ce nu imi place legat de biserici sint unii oameni, care parca s-au nascut cu o carte de rugaciuni in mina dar nu ar fi in stare sa dea cuiva un pahar cu apa! si nu imi place ca spui ca tu esti un pacatos, nu mai mare si nici mai mic ca orice om!!!poti fi un om pacatos dar bun si unul ,stilp de biserica si rau! iar tu esti un om bun!!!!legat de pacate imi aduc si azi aminte de orele de religie din copilarie, la care preotul ne spunea ca esti un hot si daca ai furat o prajitura ( ce copil nu a facut-o???) si un ucigas si daca ai ucis o musca! asa ca impartasitul mergea cam asa, ai furat? eu cu mare convingere si probabil gindul la urmatoarea prajutura furata! , daaaaaa!! ai ucis si eu cu gindul la mustele ucise fara mila, daaaaaaaaaa!!!ramine insa si azi frumos gindul, ca desi timpurile deja se schimbasera, noi mergeam la ore de religie in fiecare duminica.Neobligati de nimeni!!!
Pe mine ma fascineaza mânastirile,aceste lacasuri sfinte,pline de liniste,frumusete si înconjurate parca de o aureola magica a “Credintei”.Am vizitat si eu câteva mânastiri din tara si am toata admiratia pentru slujitorii ei.Ma bucur de câte ori ne prezinti pe blog câte o mânastire,cu fotografii si date istorice menite parca sa ne stârneasca interesul de a le vizita cândva.Iti multumesc asadar si pentru aceasta postare si pentru cele ce-i vor urma.
Nu am mai scris de mult in acest spati,dar te asigur ca te urmaresc,te citesc si …te vad.
Frumoase articole,e modul tau de viata,e pasiunea pentru frumos,pentru comunicare si te apreciez mult.Ferice de tine ca a timp si posibilitati pentru frumos,pentru relaxare.pentru o viata plina.
@vergi: Ce amintiri frumoase
… Din pacate noi n-am mai prins orele de religie, deja erau interzise. Manastirile erau si atunci si au ramas si acum ceva absolut minunat, niste locuri binecuvantate.
@Viorica: Calaguraii si calugaritele sunt “personaje” demne de admirat, atata timp cat sunt dedicate vietii spirituale. Daca e sa crezi povestile de prin carti, de-a lungul istoriei, exista si o viata mai “palpitanta” a unora dintre aceste personaje. Desigur insa ca viata monahala este de respectat, cu sinceritate…
@laura: Pai cum altfel? Ce-ar mai fi viata omului daca nu s-ar bucura de frumusetile lumii? Doar o continua vanare de vant, vorba celebrului cantec. Viata e uneori complicata, grea, incalcita. Undeva trebuie sa existe si macar o raza de speranta, nu?
Manastirea Crasna e pitita in padure, drumul este destul de dificil si lung, dar bucuria reusitei merita orice efort. Cum or fi construit ei asa niste edificii acum cateva sute de ani?
@genius: Buna intrebare. Cu-atat mai mult cu cat trebuie trecuta si albia unui rau, pe un pod suspendat, care acum e facut din cabluri de otel… Probabil ca au folosit un funicular sau ceva asemanator.