Am spus asta în mai multe rânduri: niciodată nu mi-am ţinut un jurnal de scriitor, propriu-zis. Caietele şi agendele mele (singurele scrise “de mână”) adunate în timp au aerul unor banale însemnări documentare, presărate cu relatări sumare, expediate, impersonale, stângace şi destul de neinspirate ale unor evenimente oarecare din viaţa mea. Dacă cineva le-ar răsfoi vreodată ar fi complet dezamăgit: acesta e scriitorul “Ambasadorului”? Am ezitat mult, prin urmare, în faţa oportunităţii compunerii câtorva rânduri, aici, pe blog, privind şirul de întâmplări din ultimele săptămâni. M-am gândit în cele din urmă că blogul meu e totuşi un fel de mic jurnal, aşa că, pentru cei care n-au aflat încă, iată o spun: am fost internat de curând la Spitalul Universitar de Urgenţă din Bucureşti, secţia cardiologie, în urma unui control medical periodic de rutină. Sebastian, fiul meu (căruia îi sunt recunoscător pentru totdeauna şi îi mulţumesc şi pe această cale), a fost cel care m-a determinat să fac acest lucru, cu o insistenţă greu de imaginat şi chiar de înţeles (întrucâtva de domeniul paranormalului), care mă face să-l socotesc pe drept cuvânt mesagerul Îngeraşului care mă păzeşte de când eram copil. Ce spune diagnosticul la externare? Ţineţi-vă bine (eu am primit vestea înainte de internare precum o leucă-n cap!): 1. Un recent infarct miocardic anteroseptal (pe care eu pur şi simplu nu-l pot temporaliza); 2. Angină pectorală instabilă cls III C 3 Braunwald; 3. Boală coronariană aterosclerotică bivasculară (îngustarea vasului principal cu 50-60 %); 4. Anevrism apical. 5. Dislipidemie în tratament cu statină.
Pentru continuarea textului şi alte fotografii apăsaţi pe Continue reading
Dan Gulea a scris pe blogul său o cronică extrem de inspirată (“Ambasadorul a sosit la noi”) despre romanul meu “Ambasadorul”. Am citit-o cu mare bucurie. Îi mulţumesc pentru atenţia cu care mi-a lecturat cartea şi seriozitatea cu care a interpretat-o.
În drumul spre frumoasa staţiune Cheia (Valea Teleajenului), treci cu siguranţă prin localitatea Vălenii de munte (Prahova). Aici, pe lângă vestita Casă memorială “Nicolae Iorga“, Muzeul de etnografie sau Muzeul de artă religioasă, poţi vizita o bisericuţă veche de vreo trei sute şi ceva de ani, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, numită “Mânăstirea“. Dacă citeşti istoricul bisericii, o să afli că şi ea, ca mai toate bisericile românilor, a fost distrusă de-a lungul veacurilor de tot felul de dezastre, dar că a renăscut din propria cenuşă precum pasărea Phoenix. Cutremurul din 1977 a redus-o la ruine. Acum, din fericire, e reconstruită în întregime şi îţi poţi căuta şi regăsi liniştea sufletească, aşa cum doar bisericile şi mânăstirile au darul să o facă. Trăim în mileniul trei, suntem informaţi prin diverse medii de evoluţia cercetărilor ştiinţifice, de uluitoarele descoperiri în domeniul geneticii, astronauticii, informaticii. Ne punem întrebări, suntem unicele fiinţe iscoditoare de pe pământ. Şi cu toate acestea, suntem la fel de religioşi ca acum două mii de ani. Nu e absolut extraordinar? Nimic nu mă fascinează într-atât de mult ca puterea paradigmatică a credinţei în Iisus Hristos (deşi sunt copleşit, teologic vorbind, de puterea paradigmatică a tuturor religiilor lumii). Nu în ultimul rând, eu nu cunosc spaţii mai încărcate de har şi dulce pace sufletească decât bisericuţele acestea albe româneşti, mai ales în zilele obişnuite ale săptămânii, când nu ai parte de vânzoleala oamenilor gălăgioşi, chiar necuviincioşi uneori, care stau la cozi uriaşe, îmbrâncindu-se, pentru a ajunge la o sticluţă de apă sfinţită sau pentru a atinge vitrina moaştelor unui sfânt sau ale unei sfinte. Dacă eşti însă singur sau aproape singur în biserică, deşi nu ai garanţii că devii prin aceasta un mai bun creştin sau că ţi-ai spălat toate păcatele cele omeneşti, ai măcar o şansă în plus să înţelegi adâncul sens al cuvântului smerenie.
La mulţi ani, Tea! … si un mic dar muzical De la cota 1400 mai e doar un “fleac” până la micuţa cabană de la cota 1510. Fleac-fleac, dar dacă o iei către ea abrupt şi mai eşti şi sedentar până în măduva oaselor, îţi dai seama cât de importantă este mişcarea în general şi cât de puţin ne-ar trebui nouă, tuturor, să fim în formă fizică foarte bună, cu un minim de efort (zilnic). Nu demult, am putut constata din nou că, desigur, tradiţionala ciorbă de burtă pe vârf de munte face toţi banii, de asemenea şi ospitalitatea caldă a gazdelor (care, ce-i drept, în timpul săptămânii nu prea au vizitatori). Drumeţiile de munte cred că ar trebui să intre în programele şcolare, ca materii obligatorii. Chiar şi weekend-urile cu mici şi bere, înfipţi în scăunele pe malul unui râu de munte sunt ceva mai bine decât nimic. Cu condiţia să fie interzise audiţiile muzicale, cu boxele la maxim (nici manele, nici nimic) …
P.S. Acum exact un an, eram tot aici, la cota 1510, aşa că m-am gândit să adaug câteva fotografii de-atunci, mai ales că în interiorul cabanei (în restaurant) se află o sobă din teracotă, foarte frumoasă, cu o tentă de artă naivă, “la ea acasă”, ca să zic (textualist?) aşa.
Azi se sărbătoreşte Sfânta Virginia (Biserica Romano-Catolică), aşa că, la mulţi ani, Vergi!
Nu sunt un microbist (niciodată n-am fost), dar la unele meciuri cu echipe de valoare mă uit. Aşa a fost şi cazul meciului de aseară dintre Germania şi Spania, în semifinalele campionatului mondial de fotbal. Atât cât mă pricep eu, spaniolii au fost mai buni, dar din motive subiective, mie mi-ar fi plăcut să câştige Germania. Ca “premiu” de consolare şi totodată ca “remember”, le dedic jucătorilor şi (în egală măsură) microbiştilor germani un videoclip cu un meci de fotbal în care în cele din urmă … filosofia greacă (da, chiar aşa!) se pare că a avut un cuvânt greu de spus, prin Arhimede: Evrika! εὕρηκα! Enjoy!
Update (“Ambasadorul”): A apărut în “Cultura” (Fundaţia Culturală Română – Preşedinte fondator: Augustin Buzura) nr. 25 (280)/1 iulie 2010 o excelentă cronică dedicată romanului meu “Ambasadorul”, sub semnnătura lui George Neagoe. Îi mulţumesc tânărului critic literar în mod special pentru grila cea nouă aplicată, fiind cel dintâi care semnalează cu acuitate, foarte aplicat, obsesia regimului totalitar pentru îndepărtarea, izolarea şi chiar anihilarea forţei intelectualităţii, ca primejdie majoră pentru trezirea conştiinţei poporului (acesta fiind şi unicul motiv pentru care, de altminteri, “Ambasadorul” a fost interzis de cenzura acelor vremuri).
Mi-a scris de curând doamna Andreea din Insulele Feroe. I-am răspuns la “Comentarii”, asa că, cine doreşte, va putea vedea acolo opinia mea, dupa ce am intrat in posesia noilor informaţii (printre altele, că este vorba despre balene, nu despre delfini; dar acest amănunt nu schimbă esenţa dezbaterii). Trebuie să vă mărturisesc că, în continuare, cultura mea nu poate accepta violenţa şi cruzimea imaginilor în care sunt sacrificate acele mici balene. Dar, evident, nu doar cultura mea contează în lumea asta! E clar că trebuie să acordăm respectul cuvenit tuturor celorlalte culturi ale altor popoare. E foarte sigur că acestea trebuie recunoscute şi acceptate ca un bun patrimonial universal nepreţuit. Prin urmare, publicarea aici a comentariilor doamnei Andreea din Insulele Feroe nu constituie doar un drept la replică. E un text simplu şi onest despre o altă cultură. Şi pentru că aceeaşi doamnă ne-a oferit şi un link spre lumea mirifică a locurilor în care trăieşte acum, iată aici câteva imagini care arată Insulele Feroe în toată frumuseţea şi complexitatea lor. Enjoy!
Sursa imaginilor: http://puertogaleradive.com/blog şi Wikipedia
“Va rog sa ma iertati, dar ati postat acest articol (“Masacrarea delfinilor Calderon”) influentat fiind de un e-mail primit pe net, e-mail pe care l-am primit si eu cu ceva vreme in urma. Cum imi petrec zilele de prin 2002 incoace chiar in insulele Feroe, una dintre imagini fiind chiar din capitala (cea cu cladirea acea inalta care este spitalul), as vrea totusi sa combat niste mari inexactitati prezentate drept “adevaruri” in mailul cu pricina. In primul si primul rand, nu este vorba despre delfini. Delfinii nu sunt foarte amatori de ape reci, iar insulele Feroe sunt ceva mai jos de cercul polar. Ceea ce vedeti in imaginile respective se cheama “pilot whales”, este un soi de balena de dimensiuni mici care se confunda cu foarte mare usurinta cu un delfin.
Mă număr printre acele multe persoane care, dacă apucă să se uite la televizor, sunt impresionate până la lacrimi de toate relele şi necazurile oamenilor, până într-acolo încât donează acei câţiva euro prin sms, pentru a ajuta să se construiască un spital pentru copii, pentru a se salva viaţa cuiva bolnav de o maladie incurabilă, pentru a-i ajuta pe cei năpăstuiţi de furia absurdă a naturii. Conştient de faptul că nu prea se ştie unde ajung, concret, acei bani (pentru că, în mod transparent, nu se prea arată acest lucru) şi că, dimpotrivă, de foarte multe ori ajutoarele ajung exact acolo unde nu e nevoie sau, mai rău, de-a dreptul în buzunarele unor nemernici (după cum povestesc oamenii cei necăjiţi şi bătuţi de soartă, dacă-i întrebi), eu totuşi apăs pe tasta ok şi trimit mesajul. Oricum e un gest simbol. Mă uit la televizor şi nu-mi vine să-mi cred ochilor. La Săuceşti, Dorohoi, Dorneşti, Marginea şi în alte localităţi din nordul Moldovei, prăpăd. Dar la numai câţiva kilometri depărtare de devastatoarele inundaţii cu pierderi de vieţi omeneşti şi pagube materiale ireversibile, la Rădăuţi, primarul organizează o sărbătoare de-a dreptul grotescă a oraşului, cu mici, bere şi focuri de artificii. Cum e posibil aşa ceva? Cât de fără suflet poţi fi, ca să petreci vesel şi fără de griji la doi paşi de familii îndoliate şi de lacrimi şi de durere? Nordul Moldovei este (spun statisticile europene) cel mai sărac ţinut din întreaga Europă. După ce că acolo trăiesc (în demnitate!) cei mai amărâţi oameni ai acestui neam, mai sunt şi loviţi de nenorocirile calamităţilor naturale, la care se adaugă incompetenţa şi uneori chiar indiferenţa autorităţilor, luate întotdeauna prin surprindere, incapabile să reacţioneze rapid, eficient. Niciodată nu se construiesc diguri, deşi sunt promise electoral. Nu există proiecte de reabilitare a cursurilor marilor râuri, deşi dacă ar exista şi s-ar trece la treabă, ar avea de muncă zeci de mii de oameni, ar fi la adăpost de inundaţii zeci de mii de familii, s-ar putea utiliza apa adunată controlat pentru irigaţii şi producere de energie electrică. De aproape douăzeci de ani, m-am dezobişnuit să mai scriu texte cu conotaţii politice. Am făcut-o atunci, imediat după revoluţie, la Contrapunct, în câteva editoriale. Şi mi-am dat seama că nu are nici un rost. Fiecare partid, odată ajuns la putere, nu face altceva decât să mulgă ce a mai rămas de muls din biata ţară, pentru binele aleşilor şi pentru binele familiilor lor. Acum sacul a ajuns la fund. Nu mai e nimic de furat, de jefuit, de împărţit, de prăduit. Acum ei sunt liniştiţi, iar poporul e pe moarte. Contează? Nu, pentru ei, nu contează. L-am văzut, în sfârşit, pe preşedinte grav, abătut, trist. I-o da oare Dumnezeu gândul cel bun să-şi îndrepte privirea şi spre cei năpăstuiţi, nu doar spre cei din jurul său, care din fiecare strănut par a se îmbogăţi din ce în ce mai tare? Dar oare ei, cei din jurul său, vor avea şi ei, spontan, miraculos, divin, gândul cel bun să-şi mai lase deoparte propriile buzunare şi să mai facă ceva, cât de puţin, şi pentru propria ţară? Probabil că nu. Fiecare imagine a vreunei bătrâne care-şi frânge mâinile a neputinţă, jelindu-şi casa dărâmată de viitură cu bocete scâncite, cântate, urlate până dincolo de glas, ca după mort, mă umple de durere dar şi de mânie. N-am auzit pe nimeni blestemând cerul, pentru nenorocire. Oamenii sunt supăraţi pentru continua bătaie de joc a celor îmbuibaţi, pe spatele lor. Pentru că, nu-i aşa? apa trece, obedienţa rămâne.
Am spus asta în mai multe rânduri: niciodată nu mi-am ţinut un jurnal de scriitor, propriu-zis. Caietele şi agendele mele (singurele scrise “de mână”) adunate în timp au aerul unor banale însemnări documentare, presărate cu relatări sumare, expediate, impersonale, stângace şi destul de neinspirate ale unor evenimente oarecare din viaţa mea. Dacă cineva le-ar răsfoi vreodată ar fi complet dezamăgit: acesta e scriitorul “Ambasadorului”? 
Am ezitat mult, prin urmare, în faţa oportunităţii compunerii câtorva rânduri, aici, pe blog, privind şirul de întâmplări din ultimele săptămâni. M-am gândit în cele din urmă că blogul meu e totuşi un fel de mic jurnal, aşa că, pentru cei care n-au aflat încă, iată o spun: am fost internat de curând la Spitalul Universitar de Urgenţă din Bucureşti, secţia cardiologie, în urma unui control medical periodic de rutină. Sebastian, fiul meu (căruia îi sunt recunoscător pentru totdeauna şi îi mulţumesc şi pe această cale), a fost cel care m-a determinat să fac acest lucru, cu o insistenţă greu de imaginat şi chiar de înţeles (întrucâtva de domeniul paranormalului), care mă face să-l socotesc pe drept cuvânt mesagerul Îngeraşului care mă păzeşte de când eram copil. Ce spune diagnosticul la externare? Ţineţi-vă bine (eu am primit vestea înainte de internare precum o leucă-n cap!): 1. Un recent infarct miocardic anteroseptal (pe care eu pur şi simplu nu-l pot temporaliza); 2. Angină pectorală instabilă cls III C 3 Braunwald; 3. Boală coronariană aterosclerotică bivasculară (îngustarea vasului principal cu 50-60 %); 4. Anevrism apical. 5. Dislipidemie în tratament cu statină.
…
