Aici, la St Margaret’s Church – Westminster Abbey, închei jurnalul meu londonez de imagini. Nici pe departe n-am reuşit să vă arăt cele mai reprezentative locuri. Poate pentru că pe unele nici nu le-am văzut (sic!) . Dar poate şi pentru că din o bună parte a fotografiilor mele londoneze voi alcătui o expoziţie al cărei titlu va fi “Red London”. Poate şi pentru că e destul de greu să selectezi doar vreo sută de fotografii din mai bine de trei mii făcute. În mod cert, pentru că doar imaginile nu pot defini viaţa reală şi starea de spirit ale unui oraş atât complex şi atât de vestit, atât de iubit, atât de … fotografiat. De aceea, vă las să le priviţi, cu simplitatea şi bucuria cu care eu însumi le-am descoperit, într-un fel nesofisticat, grav şi jucăuş, precum îndârjirea copiilor de a alege cele mai largi şi adânci băltoace pentru a călca în ele după ploaie, ţopăind, stârnind perdele de stropi de apă şi murdărindu-şi hainele, spre disperarea părinţilor. Enjoy!
În primul episod al acestui mic jurnal londonez am vorbit despre Biserica Tuturor Sfinţilor din Blackheath. Revin acum cu fotografii mai multe dar mai ales cu gândul la cele două “personaje” pe care le-am întâlnit acolo: femeia care îngrijea de biserică şi preotul. Deşi situată într-un peisaj de-a dreptul privilegiat (fiind unicul edificiu ridicat pe toată imensitatea câmpului din vecinătatea Greenwitch Park), biserica nu pare a stârni interesul turiştilor şi nici al credincioşilor din partea locului. Habar nu am de ce. Poate că mă înşel, pentru că am văzut totuşi câteva programe şi afişe de concerte şi recitaluri de orgă. În interior, acum, nu era nimeni, dar e drept că abia peste o jumătate de oră începea slujba religioasă de seară. Şi s-a întâmplat, cumva de-a dreptul miraculos, ca preotul să se apropie şi, după ce a explicat prezenţa câtorva icoane bizantine într-un lăcaş de cult catolic, a spus că nu are importanţă dacă suntem ortodocşi sau nu. Dumnezeu este unul singur (o, Doamne, cât de simplă şi evidentă dreptate avea! oare când va înceta această de neînţeles divizare a creştinilor?). A venit apoi cu o lumânare aprinsă (am şi surprins momentul într-o fotografie) şi, deşi nu era nimeni altcineva în biserică, a închis ochii, cu palmele mâinilor în sus şi a spus cu voce murmurată “Tatăl nostru”. Putea fi ceva mai înălţător?
Notă: O nouă şi frumosă recenzie despre romanul meu Ambasadorul, semnată de Adriana Gionea,aici.
Turul oraşului cu autocarul îţi poate face o idee despre ceea ce ai putea vedea, cândva, în detaliu. Dar cine se poate lăuda că a vizitat vreodată Londra, amănunţit? De câte vieţi ai avea nevoie, să o faci? Senzaţia pregnantă este că vezi doar un puzzle-film prin ferestrele vehicolului, sau chiar că visezi. Totul e în continuă mişcare şi transformare anamorfotică, imaginile se turtesc einsteinian, datorită vitezei corelate cu timpul, în deformări ale perspectivei, absolut ireale. Rulăm cu viteza luminii? Probabil că da, de vreme ce ar putea fi doar un vis Un oraş cu o istorie multiseculară atât de impresionantă, are ca punct de interes turistic maxim, ce rivalizează cu Turnul Big Ben, o roată uriaşă de observaţie, London Eye, în care n-am avut timp să urc. O mare de oameni aşteaptă caleaşca reginei, în faţa Palatului Buckingham. Mult mai norocoşi decât ei, care stăteau de ore în şir să vadă evenimentul, noi o vedem exact în clipa în care iese pe una dintre porţi. Dar, pe principiul solid că nu ai aparatul foto lângă tine exact atunci când ai nevoie de el, abia am reuşit să fac o fotografie prin sita geamului din spatele autocarului. Închei acum copilăreştile mele comentarii (de care sunt mândru totuşi, tocmai pentru că sunt atât de … copilăreşti) şi vă las să priviţi în tihnă câteva imagini. Enjoy!
Pentru a vizualiza mai multe fotografii, apăsaţi pe Continue reading
Panoramă spre The Queen’s House şi Tamisa de la Observatorul astronomic Greenwitch
Ca toate panoramele postate de mine, şi aceasta de mai sus poate fi vizualizată numai după ce instalaţi programul QuickTime Player. Deşi în mod normal pentru realizarea unei panorame sunt necesare câteva zeci de fotografii, de data asta am utilizat una singură, iar efectul vizual, după cum vedeţi, este destul de spectaculos . Parcul Greenwitch mi-a evocat cumva Timişoara copilăriei mele, cu copacii uriaşi din Parcul Pionierilor spre Parcul Rozelor, dar şi celebrul bulevard ploieştean al castanilor, de la Gara de Sud spre centrul oraşului. Observatorul Regal Astronomic este celebru pentru linia care marchează meridianul 0. Fusul orar o fi oare acelaşi pentru piciorul drept ca şi pentru cel stâng? Dar, ca mai toate obiectivele turistice londoneze, observatorul are şi un muzeu interesant, care merită să fie văzut.
Toată lumea, odată cazată la hotel, a rămas prin zonă, în Blackheath. În afară de mine care voiam cu tot dinadinsul să văd chiar din primele ore nici mai mult nici mai puţin decât centrul Londrei. Aşa că, prin amabilitatea cuiva din mica gară a cartierului, am aflat că se poate ajunge foarte uşor şi repede cu trenul la London Bridge. Am trecut (cum se putea altfel?) şi pe la prestigiosul Conservator de muzică şi apoi am luat drumul Londrei. Metropola mi s-a părut neverosimil de pustie, pentru ora aceea (abia începea să se însereze). Arhitectura cea veche se îmbină aici cu noile sedii de firme şi bănci în stil avangardist, apărute imediat după război şi continuate în stilul minimalist al epocii contemporane (oţel, inox, sticlă). Şi încă se construieşte şi astăzi, continuu! Ce-or face oamenii de afaceri în blocurile astea noi, atât de multe, de înalte şi de stranii? Desigur… afaceri! O adevărată aventură această primă incursiune londoneză, pentru un începător ca mine! Dar, m-am descurcat, de vreme ce am ajuns şi înapoi la hotel, fără probleme!
O călătorie la Londra cu autocarul şi feribotul (primită în dar de la sponsori care doresc să-şi păstreze anonimatul, cărora le mulţumesc şi pe această cale), în condiţii absolut civilizate, în compania unor doamne predominant senioare, elegante, foarte vesele, gălăgioase, amabile, chiar săritoare (una dintre ele fiind profesoara de engleză a celorlalte) dar şi a unor fete care n-au dat semne de fiţe, dimpotrivă, au fost drăguţe tot timpul şi şi-au văzut de treaba lor. Traversarea oceanului de la Calais (Franţa) la Dover (Anglia) s-a făcut cu un feribot impresionant, cu mai multe etaje, dotat cu tot ce trebuie pentru a te simţi ca într-o continuă vacanţă: magazine cu produse de tot felul, suvenire şi parfumuri de lux, restaurante, linii de autoservire, baruri, lifturi. La capătul călătoriei ne aştepta un hotel în stil georgian de bun gust şi cu servicii de mare clasă, într-un vechi cartier londonez, deja amintit în precedenta postare. Dar, să lăsăm fotografiile să spună mai mult. Enjoy!
Încep abia acum, la depărtare de trei săptămâni (din motive obiective), micul meu jurnal londonez în imagini. Pentru a vizualiza panorama de mai sus, trebuie să aveţi instalat în computer programul QuickTime Player (ceea ce se poate face de pe net – free download, doar în câteva minute). Imaginea reprezintă zona The Clarendon Hotel, unul dintre cele mai reprezentative edificii georgiene din sud-estul Londrei, a Bisericii Tuturor Sfinţilor (All Saints’ Church) din vechiul cartier londonez Blackheath (Londra veche) şi uriaşa pajişte cu iarba de un verde închis, care a dat şi numele micii aşezări patriarhale din vecinătatea vestitului Greenwitch Park.
Două imagini aeriene mi se par a fi edificatoare pentru a vă face o idee despre locaţie (surse foto: Wikipedia şi Hotel Clarendon din Londra).
Eram (şi încă mai sunt) destul de trist la începutul călătoriei, primite cadou desigur, pt. că eu unul nu-mi pot permite un astfel de lux, mai ales acum, gândindu-mă la cei peste 50 de ani în care am fost minţit, în ţara mea, atât de urât, de dureros, de nedrept. Încercam pe feribot să mă gândesc la cei mulţi şi amărâţi de-acasă, din greve, din faţa televizoarelor, la bătrânii de pe băncile aflate lângă mult prea puţinii manifestanţi din pieţele marilor oraşe, la tinerii şi maturii lăsaţi fără de muncă şi de izbelişte, fără speranţă, pe la ţară, prin mahalale, prin cartierele muncitoreşti ale unei ţări jefuite, terfelite, pârjolite. Fotografiam în dreapta şi-n stânga cu un stupid aer de vinovăţie şi îmi stătea parcă totul în gât. Eu mă simţeam “bine” în minunatul occident, iar alţii, acasă, stăteau agăţaţi cu ultimele puteri de pragul prăbuşirii, înaintea marelui salt în gol. Acesta este doar unul dintre motivele pentru care nu am avut puterea să postez imagini dintr-o mică şi frumoasă călătorie. Am văzut însă la Mihai Bendeac pe blog un film care dă alte dimensiuni ideii de demnitate şi curaj. Vă las să vedeţi filmul (via YouTube), iar după aceea voi posta imaginile mele, în semn de omagiu pentru toţi cei mulţi şi necăjiţi care nu au văzut şi nici nu vor vedea vreodată Europa, în care şi ei au intrat, după cum le spun mai marii ţării acesteia şi ciocoii din spatele lor, minţindu-i şi râzându-le în faţă, obedienţi, veşnici, puternici şi trufaşi, doar în bătaie de joc.
Aici, la St Margaret’s Church – Westminster Abbey, închei jurnalul meu londonez de imagini. Nici pe departe n-am reuşit să vă arăt cele mai reprezentative locuri. Poate pentru că pe unele nici nu le-am văzut (sic!) 
. Dar poate şi pentru că din o bună parte a fotografiilor mele londoneze voi alcătui o expoziţie al cărei titlu va fi “Red London”. Poate şi pentru că e destul de greu să selectezi doar vreo sută de fotografii din mai bine de trei mii făcute. În mod cert, pentru că doar imaginile nu pot defini viaţa reală şi starea de spirit ale unui oraş atât complex şi atât de vestit, atât de iubit, atât de … fotografiat. De aceea, vă las să le priviţi, cu simplitatea şi bucuria cu care eu însumi le-am descoperit, într-un fel nesofisticat, grav şi jucăuş, precum îndârjirea copiilor de a alege cele mai largi şi adânci băltoace pentru a călca în ele după ploaie, ţopăind, stârnind perdele de stropi de apă şi murdărindu-şi hainele, spre disperarea părinţilor. Enjoy! 
Un oraş cu o istorie multiseculară atât de impresionantă, are ca punct de interes turistic maxim, ce rivalizează cu 
