Aş fi vrut să fie o postare nouă, plină de bucurie, aşa cum a fost tot timpul sufletul meu în călătoria cea nouă, de peste mări şi ţări. Numai că, la întoarcere, am primit o veste care a lovit cu nemila şi urgia fulgerului:
Flautistul Florin Ouatu a murit.
N-am scris şi nu voi scrie în viaţa mea un necrolog. E ca şi cum ai fotografia un mort în sicriu, înaintea coborârii lui în pământ. La ce bun? Îl invitasem la serata mea de la Teatrul Equinox, cu puţin timp în urmă. Avea concert, n-a putut veni, dar a venit fiul său, contratenorul Florin Cezar Ouatu, care a cântat cu vocea sa uluitoare, atât pentru el cât şi (iată, ce involuntară şi crudă premoniţie!) pentru tatăl său. Se mândrea cu fiul său, cu o emoţie până la lacrimi. Îşi vorbeau mult la telefon, aşa cum probabil o făcea şi în fotografia de alături. Era excepţional, avea prieteni, avea umor, avea duşmani, rivali şi chiar detractori. Era un mare maestru, un profesor excepţional, un artist de valoare naţională şi internaţională. Prin tehnica sa impecabilă era un adevărat virtuoz. Era invidiat, bârfit, hulit, dispreţuit, era divinizat, iubit, aplaudat şi ovaţionat la scenă deschisă. Şi era viu. Avea, de când îl ştiam, permanent cu sine flautul cel fermecat. Şi, iată, brusc, o imagine înspăimântătoare, ca un vis în care nu poţi să scapi de senzaţia de frig: un flaut îngheţat, cu dârele ultimei răsuflări în fire subţiri de promoroacă pe luciul oglinzii argintii a complicatului instrument cilindric, asemănător oglinzilor pentru decodificat înţelesul anamorfozelor din vremurile Renaşterii. Iar în luciul cel îngheţat pare a se reflecta, tot ca într-un vis, chipul unui bărbat tânăr, împietrit de durere, care, răscolind prin timp şi vise semnificaţia, rostul şi răspunsul la întrebarea “de ce”? nu va găsi vreodată înţeles, linişte sau alinare. Pentru că aici, în acest unic punct, îngheaţă chiar şi memoria viselor.
Câteva date biografice şi despre bogata activitate a artistului Florin Ouatu pot fi citite în ziarul Actualitatea Prahoveană.
Dumnezeu sa-l ierte!
L-am cunoscut pe acest om, atat ca profesionist pe scena filarmonicii, cat si in particular la diverse petreceri cu prieteni si petreceri in familie. Un om “frumos”, intreg, un barbat adevarat, un profesionist desavarsit.
Cei alesi, pleaca repede dincolo, fara sa mai sufere neplacerile suferintei pe patul de moarte. Sufletul meu este alaturi de el si de cei care l-au pretuit si l-au iubit.
Aplauze, Domnule Florin Ouatu!
@Robert: Era unul dintre acei adevăraţi bărbaţi, cum bine spui, care au pus un ţel sau o idee mai presus de propria viaţă, luptând pentru ele cu toată energia de care era în stare. Acelaşi lucru îl făcea şi pe scenă, când cânta la flaut.
Dumnezeu sa-l ierte! Un om vesel, mandru de copilul sau pana la lacrimi, un tip ce punea suflet in fiecare gest al sau. Sa te odihnesti in pace, Florine!
.-= Cristina´s last blog ..Povestiri din taxi =-.
@Cristina: Mergea la toate concertele si recitalurile lui Cezar, in orice colt al tarii sau al Europei. Cand a venit la lansarea “Vivaldi in Venetia” mi-a zis ca Cezar e cel mai potrivit sa cante la serata mea, arii din operele vivaldiene, in spiritul epocii baroce. De asemenea, dupa micul meu discurs, m-a asemanat cu Dan Puric, ceea ce a fost deosebit de onorant pt. mine. Un om si un artist deosebit, un prieten sincer, fara ocolisuri.
am o singura amintire despre el, ca o fotografie.asezat pe un scaun, in public, la filarmonica, in asteptarea inceperii spectacolului.asa cum cred ca putin a stat, el aflandu-se de obicei pe scena.
se pare ca filarmonica i-a fost casa sufletului si la propriu si la figurat, pana la sfarsit.
.-= luminitza´s last blog ..fête des mères =-.
@luminitza: Intr-adevar, filarmonica a fost si viata si sufletul, pana la sfarsit.
Da, imediat după ce am vorbit săptămîna trecută cu tine la telefon, cînd încă nu eram convins de dispariţia pămînteană a lui Florin sau, mai bine spus, nu voiam să cred că Florin nu mai este, l-am întîlnit întîmplător în curtea bibliotecii judeţene pe Cornel Irimia, care mi-a confirmat teribilul fapt… Florin a murit vorbind,în timpul unei şedinţe de rutină, alături de colegii săi din orchestră… Cu toate că salvarea a ajuns în doar 10 minute, încercările disperate ale medicilor de a-l resuscita au fost zadarnice… Însă inima lui a refuzat cu obstinaţie să repornească… Era, oare, ea, mult prea obosită de cît bătuse pînă în acea clipă? Ori poate prea tristă de nimicnicia vremurilor trăite? Numai Dumnezeu poate să ştie…
M-am întîlnit cu el – amîndoi eram pe biciclete – în urmă cu ceva timp şi am poposit la o terasă, undeva la marginea unui fel de parc situat în zona centrală a oraşului.Era o zi blîndă, cu soare călduţ, care încerca să ne amintească faptul că, totuşi, primăvara a sosit… După o iarnă mult prea lungă, care parcă nu mai voia să se sfîrşească, din care pricină nu mai avea nici o noimă… Era prima oară cînd ne reîntîlneam după acel concert umanitar – “Viaţă pentru Alexandra” – în care Florin, alături de Cezar,avea să cînte pentru ultima oară,dînd la iveală, o dată în plus, întreaga măsură a minunatului său talent. Era tare mulţumit de cum ieşise prestaţia lor din acel spectacol. L-am întrebat la un moment dat de cînd nu mai cîtase împreună cu Cezar. A stat puţin să se gîndească însă după cîteva clipe a zîmbit şugubăţ şi mi-a mărturisit că nu îşi mai aducea aminte. “Bătrîne, m-ai încuiat… Taie-mă, spînzură-mă, în clipa asta nu-mi mai amintesc… Uite, chiar o să-l întreb… Da’ important e altceva… Că tu te-ai gîndit să ne inviţi şi pe noi la acest concert, ne-ai capacitat, cum se spune – mai ales pe mine – şi chiar a ieşit un lucru extraordinar, zic io, pentru care îţi mulţumesc încă odată… Ai văzut şi tu ce emoţii am avut… Îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat un băiat minunat… Sînt tare mîndru de el…”. De altfel, ori de cîte ori ne întîlneam îmi vorbea despre Cezar şi despre cele mai recente concerte ale lui, pe scene de prestigiu din străinătate sau din România… Îmi povestea înflăcărat, cu ochii umezi de emoţie… Am vorbit mult în acea după-amiază însorită de primăvară, despre cîte-n lună şi-n stele dar mai ales despre băieţii noştri… Îl simpatiza mult pe Vlad şi-l aprecia pe măsură… Îmi spusese deseori că i-ar plăcea să cînte alături de el… De altfel, fusese prezent la toate recitalurile lui din ultima vreme de la Ploieşti şî de fiecare dată îşi exprimase această dorinţă. “Trebuie neapărat să gîndim un recital…”,îmi spunea… ”Îmi place tare mult ce face fi-tu ăsta, e bun şi trebuie neapărat să facem ceva împreună… Am io o idee de recital da’ mă las pe mîna lui, că ăstora micii (se referea, desigur, şi la Cezar) le umblă o groază de chestii dăştepte pîn cap… Tocmai d’aia, zic io, că nici noi, ăştia bătrînii, nu trebuie să ne lăsăm mai prejos… Cum-necum, mergem mai departe…” Era un iremediabil optimist, în ciuda amărăciunilor de tot felul care parcă tot mai des în ultima vreme îi năpădeau sufletul… Era un mare generos cu o inimă de copil… Un mare boem… Printre ultimii ai urbei noastre… Dacă nu cumva chiar ultimul, din păcate…
Nu mă întîlneam foarte des cu Florin şi n-aş putea spune că am fost prieteni, în adevăratul sens al cuvîntului. Ne lega însă un soi de amiciţie sinceră, datorată, printre altele, poate şi faptului că amîndurora ne placea să spunem lucrurilor pe nume. Şi că, fapt foarte important, ne simţeam bine unul în preajma celuilat, ori de cîte ori drumurile ni se intersectau.
Atunci ne opream şi ne povesteam ce mai făcusem între timp, de parcă nu mai vorbisem de-o viaţă. Atunci ne împărtăşeam bucuriile şi necazurile, împlinirile şi dezamăgirile, cu o febrilitate debordantă, alimentată, poate şi de temerea că iar va trece ceva vreme pînă cînd ne vom reîntîlni… Nu ne telefonam, nu ne trimiteam mailuri, nu ne provocam în mod special întilnirile… Singur, Bunul Dumnezeu era Acela care, atunci cînd credea de cuviinţă, ne aducea faţă către faţă…
@katinka: Am fost la mormantul lui acum cateva zile, la cimitirul Bolovani. Am stat pe iarba, acolo, poate vreun sfert de ceas. Mi-am dat seama ca odata disparuti, cei de langa noi devin un fel de calatori la mare departare, pentru noi, cei care am ramas. Nu realizam grozavia faptului ca pentru totdeauna ei inceteaza de a mai fi prezenti aici. Ne gandim ca se vor intoarce din calatorie si o sa realizam ca a fost vreo “gluma”. Numai ca nu e nici o gluma. Ei nu se mai intorc. Niciodata.
“M-a izbit de multe ori la înmormîntări sentimentul de superioritate pe care îl au cei rămaşi în viaţă faţă de cel mort. ‘Eu sînt încă aici’, pare că-şi spune fiecare, ‘în timp ce el a plecat’. Pesemne că însuşi instinctul vieţii e cel care sădeşte în noi gîndul că a fi în viaţă este un ‘merit’.
Instinctul acesta nu mai funcţionează însă cînd cel dispărut este un prieten. Pentru că el făcea parte din ecuatia vieţii tale, ceva în această ecuatie se strică. Pornirea orgolioasă de a rămîne înfipt cu picioarele în tărîmul vieii dispare, pentru că însăşi viaţa îşi pierde din forţa de atracţie. Cel dispărut ia cu el o parte din tine – partea aceea pe care o aveaţi în comun – şi prin acest transport el este de fapt însoţit în plecarea lui de aici. Dispariţia unui prieten conţine în ea sugestia că ne-am putea muta de aici, ca şi cum centrul de greutate al lucrurilor şi al vieţii a trecut, o dată cu el, în alt teritoriu. În acest sens, un prieten care dispare este repetiţia generală a propriului tău sfîrşit.”
“Toate morţile neaşteptate au ceva din aparenţa unei scamatorii. Cel care, pînă adineauri, organizase, prin prezenţa lui, o lume, dispare pur şi simplu. Misterul morţii tocmai în asta constă: în disproprţia dintrre promptitudinea cu care cineva încetează să fie şi golul formidabil pe care îl generează în consecinţă absenţa lui. Cu cît golul acesta e mai mare, cu atît scamatoria morţii pare mai reuşită. (…)”
“(…) Pentru că există şi o istorie a ieşirii cuiva, prin moarte, din viaţa noastră, nu numai a felului în care, prin gesturi şi întîmplări comune, el ne cotropeşte şi se instalează in noi. Orice moarte este începutul acestei retrageri progresive din fiinţa celorlalţi, a acestei prezenţe înfrînte care pleacă steagurile şi care treptat, aşa cum ne-a ocupat, ne părăseşte plecînd în uitare.
În uitare? Cineva iese, prin moarte, din viaţa noastră. Dar dacă o face nu este pentru a intra altfel, şi mai bine, în noi? Fiecare om înseamnă în viaţa noastră exact atît cît păstrăm din el după moartea lui. În fapt, sîntem locuiţi de cei dispăruţi şi dacă fiinţa noastră se întîmplă să aibă temelie, amplitudine şi forţă este pentru că din adîncul ei are cine să urce periodic spre noi din trecut. A avea trecut înseamnă: a face ca lentei goliri a noastre de prezenţa şi prezentul celor dispăruţi să îi răspundă, în altă regiune a fiinţei, o depunere la fel de lentă a ceea ce aparent a ieşit şi s-a şters din noi. Noi sîntem cu adevărat din clipa în care putem face recurs la un trecut, adică din clipa în care începem să fim prin raport cu ceea ce am fost.”
(Gabriel Liiceanu, Declaraţie de iubire, Humanitas, 2001, pp. 136-138)
Ştii cînd am înţeles eu sensul exact al acestor spuse? Imediat după moartea lui Nino. După aceea am citit şi recitit de zeci, poate de sute de ori rîndurile de mai sus şi de fiecare dată descopeream noi înţelesuri. Noi sensuri. Însă cred că am reuşit a le înţelege şi simţi pe deplin, total, abia după moartea tatălui meu. Sau cel puţin aşa cred. Sau cel puţin aşa cred acum. Le-am sîmţit cu o acuitate formidabilă…
N-am uitat de promisiunea că-ţi voi trimite filmul concertului umanitar. Însă te rog să mă crezi că am încercat dar n-am avut puterea să-l revăd. Încă nu mă împac cu ideea că Florin nu mai e… E încă foarte viu în sufletu-mi… În curînd îl vei primi…