Într-una din zilele astea frumoase de primăvară, în Herăstrău, se desfăşura un spectacol în aer liber susţinut de Trupa de teatru “Masca” a lui Mihai Mălaimare. M-am bucurat să văd în sfârşit un public aproape european, aşezat la soare pe iarbă sau pe banchete, foarte civilizat: copii, tineri, vârstnici, cu biciclete sau pe role, râdeau, se veseleau, se întristau, privind excepţionalul spectacol. Foarte talentaţi actorii, acelaşi Mihai Mălaimare cu inconfundabila şi inepuizabila sa paletă expresivă a feţei, cu geniul său actoricesc prin râsu’-plânsu’ (da, dulce-amar), pe care-l ştiu din… armată. La final, el i-a invitat pe copii pe scenă, pentru o poză de grup. Am făcut şi eu o sumedenie de fotografii, aşa cum făcea toată lumea. L-am privit cum dădea mâna cu spectatorii, coborând de pe scenă, s-a fotografiat cu copiii pe genunchi, cu domnişoare admiratoare şi adolescenţi, cu doamne şi domni. Ne-am dat mâna, ne-am îmbrăţişat. “Ce multă vreme a trecut!” mi-a zis zâmbind, de parcă ne-am fi despărţit mai ieri (deşi au trecut atâţia ani!), cu o sinceritate dezarmantă. “Aşa e, trece timpul, i-am zis şi eu cam fără grai, aşa cum mi se întâmplă doar când întâlnesc pe cineva vulnerabil de deschis. Ce treabă bună faci cu trupa ta! Felicitări! E o mare bucurie că te văd!” Şi iar ne-am dat mâinile, emoţionaţi. Am făcut desigur şi o fotografie, împreună. În mod miraculos am păstrat câteva fotografii din armată, de-acum mai bine de 30 de ani, acolo unde s-a înfiinţat o trupă de teatru şi un spectacol de varietăţi aşa cum nici măcar nu se poate imagina astăzi. Un fel de “Divertis” de azi, doar că ei, cei despre care vorbesc, au existat cu mult înaintea acelora de azi. Şi se numesc: Gelu Colceag, Gabi Iencek, Florin Tănase, Mihai Mălaimare şi mulţi artişti muzicieni, printre care prietenii mei Ilie Vorvoreanu şi Dan Zaharia. Eu cântam la chitară, dar aveam în sarcină şi complicata tehnică a luminilor de scenă. Totul în regia lui Mihai Creangă. De neuitat specacolele din Uranus (sală acum demolată), de la Cincu, Sâmbăta de Sus, Făgăraş, Dumbrava Sibiului, de la Şcoala de viitoare fete-ofiţeri din Sibiu, de la Televiziunea Română – emisiunea “Pentru Patrie” – în ’75, sau ’76… Şi totul se întâmpla sub egida Şcolii Militare de Ofiţeri de rezervă nr.1 din Bucureşti. Sigur că acum am uitat acele “târâşuri” umilitoare executate cu plutonul pe linia de tramvai, în noroaiele din Ghencea, în ploaie, sau alergarea cu masca pe figură, în plin Bucureşti, sub privirile înspăimântate ale trecătorilor. Sigur că am uitat nopţile de iarnă dormite pe jos, în ger, în trenul militar fantomă care ne ducea la Cincu, la o aplicaţie a Tratatului de la Varşovia, cu cei mai mari generali ai lagărului de est ca spectatori, privindu-ne prin binoclu (de aici şi parafraza la cartea lui Petru Popescu, din titlul postării mele). Frigul din dormitoare, apa rece a duşului, tragerile de noapte, marşurile de zeci de kilometri prin munţi, prin zăpadă şi viscol. Pentru a desena şi trăi pur şi simplu absurdul unui coşmar închipuit de dictatorii lumii de-atunci. Am uitat. Au rămas însă vii în memorie specacolele cu cei amintiţi mai sus, cu sălile pline de spectatori şi chiar un uluitor happening de câteva ore într-un restaurant de la Sâmbăta de Sus. Spectacolul era de obicei împărţit în două. O primă parte cu conţinut 
patriotic-ostăşesc şi o a doua parte de excepţional spectacol de revistă. Era suficient să apară figura lui Mihai Mălaimare prin deschizătura cortinei, şi oamenii înţelegeau că partea “oficială” se sfârşise şi urma distracţia, comedia, veselia, bucuria, încântarea. Pentru acele clipe de neuitat, iată, peste ani, le mulţumesc colegilor şi prietenilor mei de atunci, muzicieni, artişti, actori, regizori. Îi mulţumesc şi lui Mihai Mălaimare că a stârnit în mine ecoul acelor întâmplări frumoase de demult 
Pentru mai multe imagini apăsaţi pe
P.S. Una dintre piesele cântate cu acest prilej de trupa “Masca” a fost “Avanti, popolo!”, cunoscutul cântec revoluţionar al socialiştilor de la începutul anilor 1900. Nu a fost, în nici un caz, un mesaj nostalgic. Dimpotrivă, a avut amărăciunea, claritatea şi curajul mesajelor antifasciste ale marelui actor Constantin Tănase.
Sursa: YouTube
Nu stim daca Mihai M. a vazut comentariul lasat pe blogul nostru, dar suntem siguri ca va fi incantat (nu am gasit alte vorbe, ne cerm scuze
)
Multumim!
@Teatrul Masca: Si eu va multumesc, din nou. O parte din ceea ce am scris in “Visul de iarna al Isabellei” pare a fi, vazandu-va, trezirea din visul de teatru al mintii mele, intr-o realitate a unui teatru de exceptie, absolut minunat. Felicitari!
Venceremos!
nu pot sa spun decit ca esti formidabil! cu cita grija ai stiut tu sa pastrezi orice document de familie sau de viata , mai rar! cine mai are poze de atita amar de vreme, si inca unele din perioada ,ma gindesc eu, cea mai urita din viata unui baiat!!!uite, ca a folosit peste ani! cit despre spectacolul la care ai participat , fantastic! se mai gindesc oamenii si la o bucurie pt.suflet! in cazul acesta ma bucur ca este unul din foarte putinii actori, pe care ii iubeam de cind au aparut pe scena, Malaimare.
@Yfmami Jasond:
Sigur ca da.
@vergi: Din pacate nu am fotografii din timpul acelor uluitoare spectacole ale trupei de teatru din armata! Dar exista cu siguranta pe undeva prin TVR (arhiva), macar spectacolul “oficial”. Desi, repet, adevaratul show era cel de revista, din partea a doua.
Foarte emotionant articolul postat,cu imagini “de ieri” si “azi”.
Pozele tale din armata mi-au amintit de întâlnirea noastra la un concert simfonic la sala Radio,concert la care ai venit îmbracat în uniforma de soldat,tuns scurt si foarte mândru,cu o alura de “general”.In pauza,am trecut pe lânga garderoba unde la o oarecare distanta de alte haine,statea atârnata o manta.Mi-ai aratat-o si mi-ai spus:”O vezi?Aia nici nu trebuie pazita.Nu mi-o fura nimeni”.
@Viorica: Chiar asa si era. Sa fim sinceri, intre atatea haine elegante de blana si de fitze, cine ar fi furat o manta soldateasca?
Ma gandeam ce obicei aveau barbatii, sa povesteasca din armata. Azi, daca s-a desfiintat, barbatii sunt privati de “dulcele glont al patriei” (de manevra, desigur!) si de tot felul de intamplari, mai triste sau mai vesele.
eu cred ca e bine ca s-a desfiintat armata. povestile fratelui meu din acea perioada sunt mai mult triste decat vesele.
cat despre teatrul Masca, cred ca face o treaba foarte buna.
.-= literelibere´s last blog ..Despre inspiraţie =-.
@literelibere: Am observat ca mai toti barbatii care isi povestesc amintirile din armata, relateaza doar partea amuzanta. In realitate, nu era vorba doar despre absurdul executarii unor ordine inimaginabile (sa masori camera cu batul de chibrit, sa lustruiesti noaptea bocancii soldatilor, pana dimineata, sa faci culcat, târâș si salt inainte, cu masca pe figura, de zeci și zeci de ori etc.) date de regula de niste amarati refulati, ci absurdul ideii de inarmare si instruire militara (inclusiv a elevilor in scoli, a studentilor in facultati) pt. un razboi virtual antiimperialist. Absurdul razboiului, in general.