Un cântec frumos, de duminincă, de ploaie de vară, de privit pe geam sau de stat în ploaie cu capul pe spate, cu ochii închişi şi gura căscată, cu braţele întinse ca şi cum ai vrea să-ţi iei zborul, în vis, şi apa şiroind pe tine fără să-ţi pese de nimic. Enjoy! 
Sursa: YouTube
Aş fi vrut să fie o postare nouă, plină de bucurie, aşa cum a fost tot timpul sufletul meu în călătoria cea nouă, de peste mări şi ţări. Numai că, la întoarcere, am primit o veste care a lovit cu nemila şi urgia fulgerului:
Flautistul Florin Ouatu a murit.
N-am scris şi nu voi scrie în viaţa mea un necrolog. E ca şi cum ai fotografia un mort în sicriu, înaintea coborârii lui în pământ. La ce bun? Îl invitasem la serata mea de la Teatrul Equinox, cu puţin timp în urmă. Avea concert, n-a putut veni, dar a venit fiul său, contratenorul Florin Cezar Ouatu, care a cântat cu vocea sa uluitoare, atât pentru el cât şi (iată, ce involuntară şi crudă premoniţie!) pentru tatăl său. Se mândrea cu fiul său, cu o emoţie până la lacrimi. Îşi vorbeau mult la telefon, aşa cum probabil o făcea şi în fotografia de alături. Era excepţional, avea prieteni, avea umor, avea duşmani, rivali şi chiar detractori. Era un mare maestru, un profesor excepţional, un artist de valoare naţională şi internaţională. Prin tehnica sa impecabilă era un adevărat virtuoz. Era invidiat, bârfit, hulit, dispreţuit, era divinizat, iubit, aplaudat şi ovaţionat la scenă deschisă. Şi era viu. Avea, de când îl ştiam, permanent cu sine flautul cel fermecat. Şi, iată, brusc, o imagine înspăimântătoare, ca un vis în care nu poţi să scapi de senzaţia de frig: un flaut îngheţat, cu dârele ultimei răsuflări în fire subţiri de promoroacă pe luciul oglinzii argintii a complicatului instrument cilindric, asemănător oglinzilor pentru decodificat înţelesul anamorfozelor din vremurile Renaşterii. Iar în luciul cel îngheţat pare a se reflecta, tot ca într-un vis, chipul unui bărbat tânăr, împietrit de durere, care, răscolind prin timp şi vise semnificaţia, rostul şi răspunsul la întrebarea “de ce”? nu va găsi vreodată înţeles, linişte sau alinare. Pentru că aici, în acest unic punct, îngheaţă chiar şi memoria viselor.
Câteva date biografice şi despre bogata activitate a artistului Florin Ouatu pot fi citite în ziarul Actualitatea Prahoveană.
13 mai 2010, La mulţi ani, Vergi!
Calde şi sincere mulţumiri tuturor autorilor recenziilor, cronicilor literare, postărilor pe bloguri şi ai altor forme de exprimare a opiniilor sau semnalelor despre romanul meu, “Ambasadorul”: Cartea Românească , Hotnews, Realitatea TV, Observator Cultural, Antena 1, Ziare, 121 . ro, Horia Gârbea, Luceafărul, România Culturală, România Literară (Gabriela Gheorghişor), Ştiri Prahova, Mayumablog, Chestii livreşti (Dragoş C. Butuzea), Jurnalul unei gospodine ratate (Madelin), Mediartys, Psychologies, Suplimentul de cultura, Gândul, Obiectiv – Vocea Brăilei, PRwawe, Index Ştiri, Carte.ubix.ro, Evenimentul Zilei, Diverta, Feed Box, Radiocultura, Fără titlu (Vlad Stoicescu), Agentia de carte, Eugen Istodor (via voxpublica.realitatea.net) şi pe blogul istodor.catavencu.ro, ofCorso (Alina Purcaru), Actualitatea Culturală Prahoveană (27 aprilie, Andreea Niculescu, Leonida Chifu), TVR Cultural (15 aprilie, ora 19, Bianca Florea), Radio România Cultural (19 aprilie, ora 11,30, Elena Vlădăreanu), Alpha TV (6 mai, ora 20, Dan Culicovschi) P.S. Le mulţumesc, de asemenea, tuturor acelora care îmi comunică periodic despre apariţia acestor semnale.
***
La propunerea inimosului prieten şi om de cultură Sabin Pop din Düsseldorf (Germania), în zilele următoare voi fi prezent la Kaarst-Vorst în vederea realizării unei emisuni pentru prestigiosul post de radio internaţional Deutsche Welle (director editorial, Robert C. Schwartz), având ca temă prezentarea romanului meu “Ambasadorul”, recent editat de “Cartea Românească”/”Polirom”, într-o serată specială, dedicată activităţii mele literar-artistice.
Într-una din zilele astea frumoase de primăvară, în Herăstrău, se desfăşura un spectacol în aer liber susţinut de Trupa de teatru “Masca” a lui Mihai Mălaimare. M-am bucurat să văd în sfârşit un public aproape european, aşezat la soare pe iarbă sau pe banchete, foarte civilizat: copii, tineri, vârstnici, cu biciclete sau pe role, râdeau, se veseleau, se întristau, privind excepţionalul spectacol. Foarte talentaţi actorii, acelaşi Mihai Mălaimare cu inconfundabila şi inepuizabila sa paletă expresivă a feţei, cu geniul său actoricesc prin râsu’-plânsu’ (da, dulce-amar), pe care-l ştiu din… armată. La final, el i-a invitat pe copii pe scenă, pentru o poză de grup. Am făcut şi eu o sumedenie de fotografii, aşa cum făcea toată lumea. L-am privit cum dădea mâna cu spectatorii, coborând de pe scenă, s-a fotografiat cu copiii pe genunchi, cu domnişoare admiratoare şi adolescenţi, cu doamne şi domni. Ne-am dat mâna, ne-am îmbrăţişat. “Ce multă vreme a trecut!” mi-a zis zâmbind, de parcă ne-am fi despărţit mai ieri (deşi au trecut atâţia ani!), cu o sinceritate dezarmantă. “Aşa e, trece timpul, i-am zis şi eu cam fără grai, aşa cum mi se întâmplă doar când întâlnesc pe cineva vulnerabil de deschis. Ce treabă bună faci cu trupa ta! Felicitări! E o mare bucurie că te văd!” Şi iar ne-am dat mâinile, emoţionaţi. Am făcut desigur şi o fotografie, împreună. În mod miraculos am păstrat câteva fotografii din armată, de-acum mai bine de 30 de ani, acolo unde s-a înfiinţat o trupă de teatru şi un spectacol de varietăţi aşa cum nici măcar nu se poate imagina astăzi. Un fel de “Divertis” de azi, doar că ei, cei despre care vorbesc, au existat cu mult înaintea acelora de azi. Şi se numesc: Gelu Colceag, Gabi Iencek, Florin Tănase, Mihai Mălaimare şi mulţi artişti muzicieni, printre care prietenii mei Ilie Vorvoreanu şi Dan Zaharia. Eu cântam la chitară, dar aveam în sarcină şi complicata tehnică a luminilor de scenă. Totul în regia lui Mihai Creangă. De neuitat specacolele din Uranus (sală acum demolată), de la Cincu, Sâmbăta de Sus, Făgăraş, Dumbrava Sibiului, de la Şcoala de viitoare fete-ofiţeri din Sibiu, de la Televiziunea Română – emisiunea “Pentru Patrie” – în ’75, sau ’76… Şi totul se întâmpla sub egida Şcolii Militare de Ofiţeri de rezervă nr.1 din Bucureşti. Sigur că acum am uitat acele “târâşuri” umilitoare executate cu plutonul pe linia de tramvai, în noroaiele din Ghencea, în ploaie, sau alergarea cu masca pe figură, în plin Bucureşti, sub privirile înspăimântate ale trecătorilor. Sigur că am uitat nopţile de iarnă dormite pe jos, în ger, în trenul militar fantomă care ne ducea la Cincu, la o aplicaţie a Tratatului de la Varşovia, cu cei mai mari generali ai lagărului de est ca spectatori, privindu-ne prin binoclu (de aici şi parafraza la cartea lui Petru Popescu, din titlul postării mele). Frigul din dormitoare, apa rece a duşului, tragerile de noapte, marşurile de zeci de kilometri prin munţi, prin zăpadă şi viscol. Pentru a desena şi trăi pur şi simplu absurdul unui coşmar închipuit de dictatorii lumii de-atunci. Am uitat. Au rămas însă vii în memorie specacolele cu cei amintiţi mai sus, cu sălile pline de spectatori şi chiar un uluitor happening de câteva ore într-un restaurant de la Sâmbăta de Sus. Spectacolul era de obicei împărţit în două. O primă parte cu conţinut 
patriotic-ostăşesc şi o a doua parte de excepţional spectacol de revistă. Era suficient să apară figura lui Mihai Mălaimare prin deschizătura cortinei, şi oamenii înţelegeau că partea “oficială” se sfârşise şi urma distracţia, comedia, veselia, bucuria, încântarea. Pentru acele clipe de neuitat, iată, peste ani, le mulţumesc colegilor şi prietenilor mei de atunci, muzicieni, artişti, actori, regizori. Îi mulţumesc şi lui Mihai Mălaimare că a stârnit în mine ecoul acelor întâmplări frumoase de demult
Pentru mai multe imagini apăsaţi pe Continue reading
