Notă: Pentru a vedea imaginile, descrise de mine destul de stângaci mai jos, ascultaţi muzica.
Eu, copil de patru sau cinci ani, încălţat în sandale, îmbrăcat în pantaloni scurţi cu bretele, vara, bălăcindu-mi picioarele într-o băltoacă de pe trotuarul de lângă frizeria din Piaţa de fân a Timişoarei. Bărbaţi mulţi aşteptând la rând, pe scaune, la frizer. Frizerul înfigând bonul meu de ordine într-un fel de ac mare, vertical. Eu, privind printre gene mişcările frizerului. Maşina de tuns clănţănind în capul meu. Foarfeca atât de bine ascuţită, clănţănind în capul meu. Ceasul din perete, ticăind în sufragerie. Tata-mare scriind ceva pe masă, întors cu spatele la mine. Fratele meu scriind poezii, legănându-se pe scaun, cu privirea în tavan. Tati cumpărând o ladă mare cu bere la Pădurea Verde şi cremurşti în caserole de hârtie, pe pledul din iarbă. Mami îngrijorată de numărul exagerat de mare al sticlelor cu bere, acoperite de un paralelipiped uriaş de gheaţă. Vergi la un concurs de schif, în echipaj de patru plus unu. Tati pe bicicletă, pe malul Begăi, încurajând-o. Mami făcând celebra supă de găină cu tăiţei de duminică. Viorica, la vioară, cântând Mendelssohn-Bartholdy. Eu şi Gole găsind în pod o staţie de emisie-recepţie din timpul războiului şi fotografii cu hitlerişti care zâmbeau şi aveau familii, soţii, copii sau chiar iubite. Verişorii mei, Laura şi Nicu-mic, abia sosiţi din Ardeal, privindu-mă tăcuţi, grav şi trist. Gulea de bivoli de la poalele Măgurei din Moigrad. Bancurile lui Etor, fratele lui tati. Ziarele interzise şi almanahul Cuvântul mareşalului către săteni din cutia de lemn maro, lăcuit, din dulap. Hänsel si Gretel pe scena ICOT. Sala de popice încălzită de soba cu o instalaţie din care petrolul picura în arzător cu o flacără plăpândă. Jocul Roma, de Crăciun. Saloanele din brad învelite în staniol colorat, lumânărelele prinse în cleme, beculeţele colorate, maşinuţa Pobeda, păpuşa utemistă, caruselul jucărie cu căluţi din tablă. Mânerele de alamă ale uşilor înalte. Portretul lui tati pe o piatră de marmoră. Ocsko Piatz. Terasa Ciocârlia şi Carul cu bere din Piaţa Traian. Cinematograful Apollo din Parcul Poporului. Statuia lui Iisus răstignit. Băile Neptun. Labirintul din Parcul Pionierilor, leagănele, ringespielul, bradul uriaş de iarnă, scena în aer liber. Locomotiva-tramvai Muki. Vaporaşele de pe Bega. Turbina. Filmele mele din adolescenţă şi caiacul. Profesorul meu de vioară şi baba Maier, corepetitoarea. Camera mea cu cărţi, postere şi aparatul de radio cu ochiul magic. Tati cărând cu mine o mobilă albă, grea. Obosit, dar zâmbind. Tati la chioşcul de la şcoală. Jucând table. Învăţând limba germană. Scriind o carte tehnică, foarte complicată. Privind la micul lui televizor. Mami povestindu-mi acum câţiva ani un vis despre tati, atât de frumos, încât nu îndrăznesc să-l povestesc acum, aici. Zăpada cea multă de pe mormântul lor, albă, imaculată. Şi, iată, tot atâtea fotografii, niciodată fotografiate.
P.S. Multumiri lui Mihai Gadea si invitatilor sai pentru emisiunea de ieri seara (min. 65′ 30″), care, intr-un fel, mi-au dat imboldul si starea necesare pt. prezenta postare, cat si pt. muzica fotografiilor mele fara camera
Am citit si recitit articolul tau de câteva ori,am ascultat muzica de doua ori,am vazut si videoclipul din emisiunea TV si stau de jumatate de ora in fatza computerului încercând sa-mi gasesc cuvintele potrivite pentru un comentariu.Multele “fotografii fara camera” postate de tine au declansat în memoria mea o avalansa de alte multe “fotografii” din copilaria noastra frumoasa si fara griji,”regizata”de minuatii nostri parinti,Mami si Tati,care din pacate azi nu mai sunt printre noi,dar ne vegheaza de acolo de Sus,si cred ca nu e o întâmplare ca ai postat acest articol azi,15 februarie…
@viorica: Ceea ce e important este faptul ca aceste “fotografii” nu se pot pierde, nu se pot retusa, nu se pot distruge, atata timp cat se vor indura de noi memoria si bunul Dumnezeu
Nu am vazut emisiunea TV evocata de tine.
Vad o tabla de materii care ar trebui urmata de filele unei carti pana la ultima pagina. Inutil sa-ti spun cat de mult ma intereseaza si pe mine si ca mi-as dori sa am ragazul si energia sa scriu cartea aceea. Ce as mai putea comenta? Pentru cine are urechi sa nu auda (e de la Proust),ochi sa nu vada si memorie sa nu-si aduca aminte (e de la mine), nu inseamna nimic. Pentru mine e un muzeu care doare si daca te doare inseamna ca existi.
ieri mi-am adus aminte cum suna soneria de la ‘casa veche’ cu bing-bang de trei ori, semn ca erai tu, lucia sau..tati.
si intr-o zi cand m-am urcat pe scaun sa pot sa ma uit pe vizor am vazut ca era tati, cu camasa lui in patratzele portocaliu cu negru, cu maneca scurta.
ne aducea lapte dupa ce statea la cozile alea de la 5 dinimeata.
.-= luminitza´s last blog ..velentine’s day =-.
@Yfmami Jasond: Poate ca ai dreptate ca e un fel de cuprins al unei carti inca nescrise (si sunt sigur ca tu ai putea sa o scrii, cu acele detalii pe care eu nici nu le cunosc). Deocamdata, eu unul vad micul text de mai sus ca pe scenariul unui video clip. “Doare, deci exist”. E de tinut minte.
Parea ca e alimentul lui de baza.
@luminitza: Niciodata n-am reusit sa inteleg cum reusea sa fie intotdeauna atat de elegant si sa se adreseze oricui, cu-atat de mult bun simt. Chiar asa, ne aducea laptele dimineata, el insusi era un bautor de lapte “inrait”, ca sa zic asa
Mai mult decit fotografii fara camera!
Acesta e un film imaginar de lung metraj.Mi-a placut enorm sa lecturez cele scrise,mi-am amintit de multe secvente din copilaria noastra,am revazut camera ta plina de postere,am revazut pianul unde am invatat primele si ultimele acorduri ale unui cintecel mic.
fenomenal!!! un fel de roman autobiografic cu noi toti eroii tai!!ai parcurs in citeva clipe cumva toata viata noastra, mi-ai adus aminte de atitea lucruri dragi mie! mai era ceva ascuns linga almanahul acela, o minunata poza a regelui mihai! doua bombe dintr-o data intr-o singura caseta! almanahahul il stiam pe de rost si o povestire “Jana voia sa devina domnisoara ” nu imi iesea din minte. O fata cuminte de la ţara , care fuge la oras ,se face domnisoara, vine la hora din sat si se strimba la vederea ” ţaranoilor “din jurul ei! asta pina da o ploaie torentiala, care ii topeste efectiv rochia, i se rup tocurile la pantofi! dupa care i se aduc haine sanatoase de ţaranca!!si e fericita si ramine acasa!!!da, tati era ca un prinţ, mereu cu cravata la git, cu miinile alea fine cu degete lungi, subtiri si unghii perfecte! avea atita demnitate , ca pina si la cozile infernale la lapte tot scos din cutie statea! cel mai mare compliment l-am primit de la un pacient aici, care dupa ce a aflat ca tati vine din romania , a spus foarte iritat ” aber er sieht so westlich aus”( arata foarte vestic!) multumesc pt. aceste minunate fotografii, m-ai facut sa adaug la ele acum nenumarate din colectia mea!!
@laura: Pianul are o poveste frumoasa, aproape neverosimil de minunata. Era cumparat de la o familie foarte cumsecade, Breaban se numeau. Era un pian vienez foarte vechi (mult peste 100 de ani) cu coada lunga, maroniu, cu suporturi pt. lumanari din alama si clapele de fildes. Si mobila din antreu era tot din Viena (asa scria pe o eticheta de sub bancheta). Din fericire am pastrat-o. Cu tine si cu Nicu-mic am nenumarate amintiri frumoase, mai ales de la Padurea Verde, cu care voi va invecinati
@vergi: E cel mai frumos compliment din partea unui cititor: chiar asa, am vrut sa scriu in cateva randuri, un mic roman. Fiecare dintre noi detinem parti, amanunte, detalii ale unui intreg, care a fost o data. Incercam acum, impreuna, sa refacem acel puzzle al copilariei. E atat de pretios!
Uf…
.-= Sebastian´s last blog ..Apartament de închiriat =-.
@Sebastian: Chiar asa…
sigur, cuvintele astea sunt menite sa emotieneze pe cei care au trait cele povestite aici. si totusi, nu stiu prin ce complicate cai, emotia asta a ajuns si la mine, o necunoscuta in ecuatie. probabil felul tau de-a scrie e de vina
.-= literelibere´s last blog ..Norocul geniilor =-.
@literelibere: Cuvintele mele vin cu sinceritate din suflet. N-as zice ca se adreseaza numai celor care au fost si sunt atat de implicati emotional. Dimpotriva. Iti multumesc ca ai scris aici, pt. ca intr-un fel e confirmarea faptului ca uneori suntem atat de frumos de uniti in fata unei amintiri (care, paradoxal, nu ni s-a intamplat), a unei stari, a unui gand, a unui vis. In fata unei muzici.
Foarte frumos..
@Biciclete copii: Multumesc mult