14 februarie. La mulţi ani, Ana! 
Sunt deja mulţi, mulţi ani de când am trecut prin experienţe asemănătoare, cu oameni apropiaţi pe care i-am “instruit” cu incredibilă răbdare, pas cu pas, cum se accesează Messengerul (“faţa galbenă care râde”), cum se scrie un e-mail, cum se descarcă un mp3 sau un filmuleţ de pe net etc.. Îmi amintesc zâmbind, de răbdarea lui Sebi care, la rândul lui, cu şi mai mult timp în urmă, îmi explica lucruri care acum mi se par ridicol de simple, legate de resetarea calculatorului, de editarea unui text, de crearea unui folder, de salvarea informaţiilor pe dischetă şi tot felul de alte asemenea “nimicuri”. 
Cea mai silitoare “elevă” a fost însă, de departe, mama mea, care la vârsta de aproape 85 de ani putea să stea ore în şir în faţa monitorului şi a tastaturii, pentru a scrie cu propriile mâini câte un e-mail pentru fata ei, Vergi, din Germania. Şi tatăl meu era fascinat de computer, încă de-acum… 15 ani (ambele fotografii sunt destul de slabe calitativ, deh, trecerea timpului!, aşa că le-am “ajutat” un pic prin procesare computerizată). Filmul lui Constantin Popescu mi se pare, privit din perspectva asta, absolut genial. Enjoy!
Featured in Locarno Interntional Film Festival 2008, Warsaw Interntaional Film Festival 2008, Transilvania International Film Festival 2008; winner Best short film at Belgrade Film Festival 2009, 2nd Audience Award at Trieste Film Festival 2009, and recipient of the best short film script at the HBO TIFF script contest 2007
Filmuletzul a meritat cu prisosinta toate premiile pe care le-a luat!
Am râs în hohote! Excelent film, clar merita premiile! Eu admir ambiţia celor care sunt la început într-ale informaticii, doar toţi am trecut prin etapa notiţelor cândva, nu? Mie mi le lăsa mama
Emoţionante fotografiile!
@viorica: Fara indoiala ca da!
@genius: Uite cum poate un scurt metraj sa transmita atat de multe mesaje, emotionante! N-o sa uit niciodata cum imi scriam, aproape cuvant cu cuvant, toate indicatiile, primite de cele mai multe ori telefonic.
eu sint una din persoanele care au profitat din plin de rabdarea ta si talentul tau de profesor !!! ca sa nu mai spun ca datorita tie mi-am cumparat primul handy si cu greu m-am prins , cum se trimite un SMS!!! in filmul acela, care m-a facut sa rid cu lacrimi m-am regasit pe mine! la inceput si de ce sa mint, uneori chiar si acum, ca mai ales treaba cu dai click, usor nu ???, mi se parea cea mai grea. Ca eu dadeam click cuminte dar mai departe????raducu imi povestea cindva ca in viata lui nu s-a simtit mai umilit ca atunci cind s-a apucat de Windsurf si nu reusea sa se tina pe scindura!!! asa umilita eram si eu si recunosc ca primul laptop a stat inchis in dulap un an, dupca ce concluzionasem eu ca nu ma voi descurca in viata mea cu el!
@vergi: Dupa ce am primit acel minunat PC 386 de la voi in 1993 (cand destul de putini romani obisnuiti aveau asa ceva acasa), plus scanner si imprimanta laser, aveam sentimentul ca traiesc in … viitor. Sincer, era chiar umilitor sa nu intelegi cum functioneaza. Dar, cum spuneam si in postarea mea, am avut si eu un “profesor” rabdator (pe Sebi), asa cum si tu ai urmat pas cu pas toate sfaturile mele, si te-ai imprietenit cu lumea informaticii. Si bine-ai facut. Sa fim sinceri, mai putem concepe azi comunicarea, fara computer sau telefon mobil?
mami si tati la computer, ce poate fi mai fascinant? nu m-am saturat sa ma uit la poze, mai ales ca pe mami am si vazut-o scriind si am si astazi citeva rinduri de la ea! cum spunea ea? om fi noi destepti dar ea e inteleapta si numai unul esop era mai intelept ca si ea!!!
@vergi: Daca mai ai e-mail-urile, te rog sa mi le trimiti si mie
Mi-amintesc de tusi si unchiul cu bucurie si de porecla data lui tusi, anume Esop al familiei.
In amintirea mea au fost si ramin cei mai destepti membrii ai familiei,adica,dintre unchii si matusile mele au fost cei mai cei,au fost preferatii mei.
Ma bucur sa-i revad in acest poze.
Foarte bun filmuletul care-mi imi aminteste de cum am invatat si eu sa “lucrez” pe computer.Mai am multe de invatat,consider computerul un bun necesar.
@laura: Mami avea obiceiul sa-si asculte foarte atent interlocutorul, dupa care daca era de acord spunea:”adevar grait-ai!” Daca iti cerea parerea, intrebarea era: “Grait-am bine?” Iar cartea cu Esop, culmea, a citit-o chiar de la mine, pt. ca eu cand eram copil cumparam carti de la anticariat (mai ales din colectia “Biblioteca pt. toti”, dadeam cel mult 2-3 lei pe cate-o carte). Si intr-o zi, a gasit-o in mica mea biblioteca din dormitor (la Timisoara), a citit-o de la un capat la altul si a hotarat ca ea insasi este “Esop al familiei”
Si zau ca avea dreptate!
Sa sti ca,acum amintindu-mi tu de vorbele lui tusi,imi amintesc perfect de ele.Si-mi mai amintesc ca si eu cumparam carti din editura amintita de tine,multe dintre ele chiar de la libraria din colt de la voi.
@laura: Libraria mea preferata si Anticariatul erau spre Piata Libertatii, pe o straduta ingusta. Mai era o librarie frumoasa si in Piata Traian, vis a vis de Carul cu bere.
citind eu schimbul de pareri cu laura, legate de librarii si carti mi-am adus aminte de un obicei minunat al studentiei mele si tare m-as bucura sa stiu , ca mai exista si astazi. Adica la noi la universitatea din timisoara exista un stand permanent de carti , unde ne puteam cumpara oricite carti am fi dorit in contul bursei. si desigur in rate. Sigur la bursa se duceau o multime de bani dar aveam la fix cartile dorite. Acum trebuie sa mai adaug, ca ramineam fara bursa repede de tot ( ca mai erau si hainutele!!)dar mergeam la mami si o rugam sa imi imprumute bani pina la bursa viitoare. Cind mergeam sa ii duc banii, ma intreba foarte serios, cit imi datorezi?? nu era voie sa lipseasca un banut din datorie! dupa care zicea foarte serios, bine ca i-ai adus, te-am iertat de data asta!!! si …data asta se repeta cam de fiecare data!!!
si eu am initiat la viata mea intr-ale computerului, cu toate ca nu sunt cine stie ce cunoscatoare. chiar si cu tata am incercat. s-a declarat fascinat.:)
.-= literelibere´s last blog ..John Dankworth =-.
@vergi: O asemenea generozitate, ca a parintilor nostri, nu am mai intalnit niciodata.
@literelibere: E clar ca devenim uneori, chiar si fara sa vrem, “profesori”. Tocmai pentru ca, la randul nostru, am ajuns sa ne descurcam destul de bine pe computer, datorita cuiva care va fi avut rabdare cu noi, candva
Multumim pentru urare!!!
Pupam si noi toata lumea. Cris
@cristina: Cu drag