Între 15 februarie şi 15 martie 2010 poţi trimite un SMS pentru Alexandra la 858. Vezi aici →
Notă: Daţi “play” pe melodia de mai sus, pentru cele câteva clipe cât veţi zăbovi asupra acestui text. Vă mulţumesc. Enjoy!
Nu aşa ar fi vrut să o sărbătorească pe Alexandra cei dragi, la împlinirea vârstei de 24 de ani. Nu sub un astfel de generic. Melodia pe care o ascultaţi acum a fost cântată de contratenorul Cezar Ouatu la finalul unui specacol extraordinar dedicat acestei tinere pe care cei mai mulţi dintre nioi, cei prezenţi acolo ca spectatori, nu o cunoaştem. Înregistrarea piesei muzicale nu-i aparţine lui Cezar, din păcate. El a cântat-o live, acompaniat singur la orgă, impresionant, până la plânsul cel surd, mocnit, amar, al furiei în faţa neputinţei, dar încă nu avem înregistrarea video a acestui eveniment. Am găsit totuşi o variantă frumoasă pe internet. Au fost donate lucrări de artă, fotografii artistice. Prietenul nostru Bogdan Stoicescu a reuşit să-i aducă la Teatrul “Toma Caragiu” din Ploieşti pe cei mai reprezentativi artişti ai momentului. Fiecare dintre ei a vărsat o lacrimă de speranţă şi a contribuit după puterile sale cu o vorbă bună şi un bănuţ simbolic. Alexandra, acum, e suspendată parcă într-un fel de balonaş de curcubeu, în adierea vântului. Ce forţă energetică extraordinară are fata aceasta, dacă a reuşit să ne adune, fără cuvinte, într-un loc special al artelor, să-i fim alături! Tocmai de aceea am convingerea că fiecare dintre noi ne-am transformat în timpul concertului într-un soi de mici entităţi, asemănătoare celor mai mici fluturi, care să-i stăm prin preajmă şi, zburând neobosit pe lângă balonaşul ei transparent şi fragil, să o aducem teafără, înapoi, pe pământ. Curaj şi încredere, Alexandra!
Am primit câteva fotografii făcute de Bogdan Florea în timpul vernisajului expoziţiei de fotografie ale Fotoclubului Coket, căruia îi mulţumim. Urmăriţi linkul alăturat, unde veţi vedea mai multe fotografi si imagini video montate de Marius Daniel. În cele cîteva fotografii de mai jos pot fi văzuţi: organizatorul manifestării, Bogdan Stoicescu, cvartetul de coarde plus percuţie condus de Cosmin Faur şi Oana Zafiriadis împreună cu soţul ei, Arthur Zafiriadis (artişti fotografii, fondatori ai Fotoclubului Cocket).
În încheierea acestei postări, o înregistrare a lui Cezar Ouatu cu o arie din “Agrippina” de Haendel aici.
Notă: Am adăugat cântecul de mai jos, care poate fi ascultat în timp ce citiţi. Enjoy!
M-am gândit foarte serios cândva că ar trebui cineva, vreodată, să facă o propunere către toate guvernele lumii, către toate ministerele educaţiei şi învăţământului, să “fure” câte o fărâmă din toate disciplinele care alcătuiesc aria curiculară (măcar programa şcolară de liceu) şi să facă loc uneia noi, care s-ar putea numi “Noţiuni introductive despre viaţă”, predată desigur de un bun şi inimos (sic!) psiholog. Pe principiul “din bătrâni” că viaţa ne învaţă totul, uite că nu e chiar aşa; nu întotdeauna e bine să aştepţi de la viaţă să-ţi spună când, de ce şi cum se face dragoste, ce înseamnă prietenia, respectul pentru iubita ta, buchetul de flori, plimbatul de mână (sigur că da, romantic), micul dar aniversar, primul sărut, încrederea, deznădejdea, copiii care ţi se nasc, prima febră de peste 40 de grade a omuleţului de numai câteva luni, plânsul nocturn interminabil, primii paşi, primele cuvinte, scrisul, cititul, gânditul, ezitările, neajunsurile, minciuna, trădarea, înşelarea, pădurea, marea, muntele, ninsoarea, ploaia de vară, confesiunile, spaimele, certurile, aşteptările, darurile visate, darurile primite, mersul pe bicicletă, cu sania, cu maşina, cu patinele sau cu schiurile, nepreţuitele, unicele, neasemuitele îmbrăţişări ale părinţilor, mângâierile lor pe creştet, în somn, viaţa mergând desigur mai departe, cu bunele şi cu relele ei. Şi vine o vreme când nimeni nu ne învaţă ce să facem în continuare, fiecare pleacă pe drumul său, nu ştim dacă am ales bine sau nu, nu avem certitudini dar avem speranţe, nu avem doar bucurii, dar avem şi bucurii, viaţa nu e o continuă sărbătoare, dar trebuie să o sărbătorim în fiecare zi, pentru că ele, zilele, trec, unele după altele, la fel şi anii în şir, ne uităm când şi când de jur împrejur şi vedem cu spaimă, zadarnic lăcrimând, că ceva sau cineva lipseşte, a plecat discret în călătoria cea fără de întoarcere şi n-am apucat să-i spunem cât de mult l-am iubit, în schimb am apucat să-i reproşăm, cât nu putea duce. Şi, deşi niciodată nu o recunoaştem, cu-ncetul, uităm. Şi-acum, după ce se va fi terminat primul cântec, ascultaţi un altul, la fel de frumos, primit in dar de la Cristina. Mulţumesc mult, Cris.
Priviţi cu atenţie şi cu respect această fotografie. Cu respect pentru omul cel amărât care a înţeles că o bucată de pâine se poate câştiga trudind şi în felul acesta, chiar dacă pentru a aduna cei doi saci imenşi cu sticle din plastic, a cotrobăit probabil prin zeci sau sute de containere de gunoi de printre blocuri şi şi-a luat înjurături de la locatari sau a trebuit să dea şpaga vreunui jandarm/poliţai/funcţionar zelos, ori nenorocita de taxă pentru benzina jeepanelor, cizmuliţele pipiţelor sau jetoanele de cazinou ale protectorilor lui. Chiar dacă şi-a folosit toată familia în acest scop. Chiar dacă propriii lui copii nu merg la şcoală, tocmai pentru că trebuie să caute zi de zi câte ceva de mâncare prin gropile de gunoaie de la marginea oraşului. N-am încurajat niciodată cerşetoria. Nu vărs lacrimi în faţa cartoanelor de “suferinţă” vânturate pe la intersecţii, pe la semafoare, prin metrouri. Ştiu că în spatele lor se ascund viperele care n-au mamă, n-au tată, îşi schilodesc fără milă pruncii pentru a-i trimite la cerşit, îi pot omorî în bătaie dacă nu aduc banul. E şi aceasta o lume, şi chiar dacă ne prefacem cu nu o vedem, ea există. Între o beţie şi alta, chiar şi aceste victime nenorocite, dacă au unde dormi, visează. Probabil o lume mai bună. Aici, în această fotografie, e încă ceva. Câinele care a recuperat sticla căzută din sac din cauza zdruncinăturilor căruţei, are şi el respectul meu. Îşi ajută în felul lui stăpânul. Şi, nu în ultimul rând, e un câine… ecologist . Dar, a propos de câinii noştri madanezi. Aţi observat că traversează strada pe la trecerea de pietoni? Mie mi se pare absolut uluitor acest amănunt. Va să zică ei au verificat că e mai sigur aşa, pe câtă vreme noi, oamenii, nu numai că trecem pe-aiurea, dar când o facem, e sigur că vorbim în acelaşi timp la telefonul mobil sau avem căştile iPod-ului în urechi. Am făcut de-a lungul timpului fotografii în care câinii apar în tot felul de ipostaze. Deşi încerc din răsputeri să respect regulile fotografiei, pe care eu însumi le predau (să nu fotografiezi în mod excesiv figuri de bătrâni, copii, câini, pisici expresive, flori etc.), promit cât de curând o expoziţie care se va numi (parafrazând un film celebru) “Mondo pane, mondo cane”.
Notă: Pentru a vedea imaginile, descrise de mine destul de stângaci mai jos, ascultaţi muzica.
Eu, copil de patru sau cinci ani, încălţat în sandale, îmbrăcat în pantaloni scurţi cu bretele, vara, bălăcindu-mi picioarele într-o băltoacă de pe trotuarul de lângă frizeria din Piaţa de fân a Timişoarei. Bărbaţi mulţi aşteptând la rând, pe scaune, la frizer. Frizerul înfigând bonul meu de ordine într-un fel de ac mare, vertical. Eu, privind printre gene mişcările frizerului. Maşina de tuns clănţănind în capul meu. Foarfeca atât de bine ascuţită, clănţănind în capul meu. Ceasul din perete, ticăind în sufragerie. Tata-mare scriind ceva pe masă, întors cu spatele la mine. Fratele meu scriind poezii, legănându-se pe scaun, cu privirea în tavan. Tati cumpărând o ladă mare cu bere la Pădurea Verde şi cremurşti în caserole de hârtie, pe pledul din iarbă. Mami îngrijorată de numărul exagerat de mare al sticlelor cu bere, acoperite de un paralelipiped uriaş de gheaţă. Vergi la un concurs de schif, în echipaj de patru plus unu. Tati pe bicicletă, pe malul Begăi, încurajând-o. Mami făcând celebra supă de găină cu tăiţei de duminică. Viorica, la vioară, cântând Mendelssohn-Bartholdy. Eu şi Gole găsind în pod o staţie de emisie-recepţie din timpul războiului şi fotografii cu hitlerişti care zâmbeau şi aveau familii, soţii, copii sau chiar iubite. Verişorii mei, Laura şi Nicu-mic, abia sosiţi din Ardeal, privindu-mă tăcuţi, grav şi trist. Gulea de bivoli de la poalele Măgurei din Moigrad. Bancurile lui Etor, fratele lui tati. Ziarele interzise şi almanahul Cuvântul mareşalului către săteni din cutia de lemn maro, lăcuit, din dulap. Hänsel si Gretel pe scena ICOT. Sala de popice încălzită de soba cu o instalaţie din care petrolul picura în arzător cu o flacără plăpândă. Jocul Roma, de Crăciun. Saloanele din brad învelite în staniol colorat, lumânărelele prinse în cleme, beculeţele colorate, maşinuţa Pobeda, păpuşa utemistă, caruselul jucărie cu căluţi din tablă. Mânerele de alamă ale uşilor înalte. Portretul lui tati pe o piatră de marmoră. Ocsko Piatz. Terasa Ciocârlia şi Carul cu bere din Piaţa Traian. Cinematograful Apollo din Parcul Poporului. Statuia lui Iisus răstignit. Băile Neptun. Labirintul din Parcul Pionierilor, leagănele, ringespielul, bradul uriaş de iarnă, scena în aer liber. Locomotiva-tramvai Muki. Vaporaşele de pe Bega. Turbina. Filmele mele din adolescenţă şi caiacul. Profesorul meu de vioară şi baba Maier, corepetitoarea. Camera mea cu cărţi, postere şi aparatul de radio cu ochiul magic. Tati cărând cu mine o mobilă albă, grea. Obosit, dar zâmbind. Tati la chioşcul de la şcoală. Jucând table. Învăţând limba germană. Scriind o carte tehnică, foarte complicată. Privind la micul lui televizor. Mami povestindu-mi acum câţiva ani un vis despre tati, atât de frumos, încât nu îndrăznesc să-l povestesc acum, aici. Zăpada cea multă de pe mormântul lor, albă, imaculată. Şi, iată, tot atâtea fotografii, niciodată fotografiate.
Sunt deja mulţi, mulţi ani de când am trecut prin experienţe asemănătoare, cu oameni apropiaţi pe care i-am “instruit” cu incredibilă răbdare, pas cu pas, cum se accesează Messengerul (“faţa galbenă care râde”), cum se scrie un e-mail, cum se descarcă un mp3 sau un filmuleţ de pe net etc.. Îmi amintesc zâmbind, de răbdarea lui Sebi care, la rândul lui, cu şi mai mult timp în urmă, îmi explica lucruri care acum mi se par ridicol de simple, legate de resetarea calculatorului, de editarea unui text, de crearea unui folder, de salvarea informaţiilor pe dischetă şi tot felul de alte asemenea “nimicuri”. Cea mai silitoare “elevă” a fost însă, de departe, mama mea, care la vârsta de aproape 85 de ani putea să stea ore în şir în faţa monitorului şi a tastaturii, pentru a scrie cu propriile mâini câte un e-mail pentru fata ei, Vergi, din Germania. Şi tatăl meu era fascinat de computer, încă de-acum… 15 ani (ambele fotografii sunt destul de slabe calitativ, deh, trecerea timpului!, aşa că le-am “ajutat” un pic prin procesare computerizată). Filmul lui Constantin Popescu mi se pare, privit din perspectva asta, absolut genial. Enjoy!
Featured in Locarno Interntional Film Festival 2008, Warsaw Interntaional Film Festival 2008, Transilvania International Film Festival 2008; winner Best short film at Belgrade Film Festival 2009, 2nd Audience Award at Trieste Film Festival 2009, and recipient of the best short film script at the HBO TIFF script contest 2007
Clic pe imaginea de mai jos, apoi cu mouse-ul (tot cu un simplu clic) veţi descoperi, una câte una, multe dintre personajele/personalitaţi ale lumii. Enjoy!
Autori, pictorii chinezi: Dai Dudu, Li Tiezi şi Zhang An (care apar şi ei, evident, pe lucrare),
ulei pe pânză, 2006
Între 15 februarie şi 15 martie 2010 poţi trimite un SMS pentru Alexandra la 858. Vezi aici →
