Acum vreun an şi jumătate am postat un fragment din “Micul Prinţ” de Antoine de Saint-Exupéry, pe care îl evoc din când în când prietenilor mei, tocmai pentru că se referă la prietenie, în cel mai frumos şi profund sens al cuvântului. Este vorba despre momentul în care vulpea îi explică Micului Prinţ care sunt paşii pentru a se lăsa îmblânzită şi pentru a se stabili între ei o relaţie de prietenie. Ceea ce nu am scris atunci, dar îmi amintesc cu bucurie de fiecare dată, este faptul că, împreună cu Gole (bunul meu prieten din copilărie) am încercat să îmblânzim un pui de vulpe pe care nici mama lui nu l-a acceptat în casă şi desigur nici mama mea. Cum ajunseserăm noi să avem un pui de vulpe acasă nu-mi e acum prea clar (poate de la pădure, poate de la menajeria ambulantă cu animale sălbatice din Piaţa de fân a Timişoarei?; P.S. am dezlegat “misterul” la trei zile după postarea aceasta, chiar cu ajutorul lui Gole, care mi-a scris: “Cumnatul meu care lucra la CFR l-a adus de la servici; cred ca l-au gasit pe camp sau printre liniile de tren.”), cert este că îl ţineam legat cu o sfoară de masă. De câte ori încercam să-l mângâiem îşi zbârlea părul şi clănţănea mărunt din dinţi, ameninţător, mârâind şi chiar lătrând. Nici vorbă de îmblânzit, cu-atât mai puţin de dresat. Şi totuşi era în felul lui tare prietenos, doar dacă, desigur, nu-l atingeai. Cartea lui Antoine de Saint-Exupéry, pe care am citit-o ceva mai târziu, a avut darul să mă lămurească, într-un fel, cam cum stăteau lucrurile cu vulpile. Dar astăzi, la o distanţă atât de mare de ani, să vezi şi să nu crezi!, prietena mea vulpea mi-a trecut prin faţa maşinii exact când mă întorceam de la Braşov (via Cheia) spre Ploieşti. Abia trecusem de Săcele, aveam aparatul de fotografiat lângă mine, dar până să opresc, până să schimb obiectivul, vulpea a şi trecut o mică vale. Şi totuşi, m-a aşteptat. Ce coadă mare şi stufoasă avea! Şi ce roşcată şi ce fandosită! Am reuşit, la repezeală, să-i surprind gesturile de prietenie, a făcut destul de multe figuri delicate, de balerină, dar şi a ţopăit, a alergat şi chiar s-a oprit să se uite la mine. Apoi a dispărut în pădure. Ca să fie darul acestei incredibile zile complet, peisajele de iarnă înspre Cheia şi de la Măneciu au fost minunat de frumoase. Enjoy! 
Fotografiile din prezenta postare sunt realizate de Ioan Mihai Cochinescu.
© Copyright by Ioan Mihai Cochinescu. All rights reserved.
Reproducerea parţială sau în întregime a imaginilor este interzisă, fără acordul autorului.
Pentru mai multe imagini şi un bonus apăsaţi pe
Iată bonusul promis, via BBC YouTube
o vulpita extraordinar de frumoasa in fotografiile tale
. se zice ca nu e indicat sa le atingi caci multe dintre ele transmit rabia.
PS. trebuie neaparat sa mentionez ca pozele sunt absolut superbe.
Excelent articol postat,excelente poze!Nici daca vulpile ar putea fi dresate,nu cred ca ai fi putut convinge vreuna sa participe la o adevarata “sedinta-foto”,asa cum a facut-o de buna voie,aceasta superba noua “prietena” a ta.Toate fotografiile sunt foarte frumoase,dar “cea mai expresiva” mi se pare a cincea,parere pe care mi-as putea-o motiva prin foarte multe cuvinte…
Cât despre peisajele postate,daca ma mai uit de câteva ori la ele,cred ca o sa înceapa sa-mi placa si anotimpul “iarna”.
@literelibere: Si eu am auzit ca transmit turbarea, dar oricum, nu sta ea vulpitza la mangaiat, crede-ma
Multumesc pt cuvintele frumoase 
.
@viorica: Un prieten bun de-al meu, pictor, mi-a spus despre peisajele astea ca au multa traire si se citeste misterul padurii. Le-am luat ca pe un compliment dar si ca pe o apreciere din partea unui specialist, asa ca iti spun si micul “secret”: au fost facute cand nu era totul inzapezit si nuantele erau foarte subtile
Extraordinar cum ti-ai adus tu aminte de acel pui de vulpe pe care noi incercam sa il dresam. Tin minte ca putzea urat
si latra tare si ragusit. Intr-o zi cand am venit de la scoala nu l-am mai gasit si mama mea a spus ca a fugit, dar de fapt l-au dus la Padurea Verde de langa Timisoara si i-au dat drumul. Da, intr-adevar, superbe fotografiile, se vede ca te pricepi si la astea. PS. Apropo, ne vedem in mai anul acesta la intalnirea de n ani de la liceu.
@Gole: Bine, bine, dar intrebarea ramane: de unde aparuse puiul ala de vulpe?
P.S. Cred ca-ti dai seama ca abia astept revederea cu colegii promotiei noastre!
foarte frumoase fotografiile de peisaj !si intamplarea cu vulpea ma face sa ma gandesc la ursul pacalit de vulpe,primul basm in care apare acest animal:-)
.-= luminitza´s last blog ..interviu RFI =-.
@luminita: In realitate, peisajul era atat de frumos, de maretz, incat mi-a fost foarte greu sa ma opresc din fotografiat. In privinta pacalitului, nu cred ca exista urs pe lume sa nu fi fost pacalit macar o singura data de vulpe!
incredibil, daca nu as fi vazut cu ochii mei ca nu e, puteam jura ca e un trucaj! vulpile sint animale foarte prietenoase de fapt, imi aduc aminte, ca eram cindva in elvetia, jucam pe ploaie remi cu usa deschisa, cind am vazut o vulpe mica, uda leoarca ca se uita cumva implorator la noi! i-am dat o bucatica de piine, a luat-o si a disparut ca o naluca!!
Visam că fac un comentariu la povestea ta cu vulpea şi încerc să-l reproduc:
Fraza înainta greoi ca un tren înzăpezit prin nămeţii de gumă de mestecat. Despre ce vorbim, întrebă Micul Prinţ de pe Planeta Pitică, bineînţeles despre îmblânzirea vulpilor, dar eu nu vorbeam despre îmblânzirea vulpilor, mi-a răspuns micuţul, ci despre îmblânzirea mea, oamenii sunt atât de nervoşi, de stresaţi, de vulgari, ţipă la tine şi te îmbrâncesc, ce ar trebui să facă să nu mă sperie, cum ar trebui să vorbească, să se mişte, să respire? Şi totuşi, Luminăţia Ta, am insistat eu, tu vorbeai despre vulpi, nu, nu m-ai înţeles, despre mine vorbeam, despre îmblânzirea oamenilor, hai atunci să-ţi spun eu o poveste cu o vulpe, nu m-am lăsat, mi-a spus-o statuia poetului de pe Tverscaia Uliţa, între Novaia Arbatskaia şi Staraia Arbatskaia, era tot iarnă şi era zăpadă şi nu ştiu ce pete roşii veneau dinspre Piaţa Roşie:
Şchiopătase pân’la vizuină
C-un picior zdrobit.
Lângă gura ei s-a-colăcit
Şi-n omăt, c-o horbotă de sânge, fină,
Chipul prins de somn şi-a zugrăvit,
Larma-mpuşcăturii roşii stăruise,
Codrul i se legăna-n priviri,
Pletos, vântul printre ramuri se iuţise,
Risipind grăunţele-i sonore şi subţiri.
Negura creştea deasupra-i, moale,
Rumenă-nserarea jilavă sporea,
Capul tresălta tot mai agale
Şi pe rană limba se răcea.
Căzu-n viscol coada de jăratec,
Buzele de morcov putred s-au umplut.
Era miros de frunziş şi lut.
Şi în vizuină, răsfirându-se molatic,
Sângele se prelingea tăcut…
Nu-i corect, protestă Prinţul, şi tu sau, mă rog, Esenin, tot despre oameni vorbiţi, da am oftat eu, habar n-avem de vulpi, nu ştim, cât ştim, decât despre noi, îmi pare rău că te-am dezamăgit.
Iar visul – retuşat puţin – tocmai s-a terminat şi chiar mă gândeam la superba vulpe prinsă de tine pe memoria aparatului foto, mi s-a părut că a stat o clipă, poate voia să te îmblânzească, cred că a şi făcut-o, ţi-a comunicat ceva apoi s-a pierdut în iarnă, spre vizuină, poate flămândă, poate mulţumită, spre un destin despre care nici ea, nici tu, nici noi cei care am văzut pozele, nu ştim nimic.
@vergi: Uite ca nu stiam episodul asta cu Elvetia. Ce bine ca ati reusit sa o hraniti. Eu m-am multumit si numai pt. ca am reusit sa o fotografiez
@Yfmami Jasond: Comentariul tau ma bucura, de mai multe ori. In primul rand, pentru ca ai avut un astfel de vis! In al doilea, pentru uluitorul si tristul poem al lui Esenin. Nu in ultimul rand, pentru ca ai scris totul atat de frumos!
Ai dreptate, e mai mult ca sigur ca vulpea mi-a aratat ca voia sa ne imprietenim, astepta prin urmare sa o “imblanzesc”. Erau indeplinite o multime de conditii “tehnice” sa nu se intample acest lucru, dupa ce a taiat calea masinii mele. Pt. ca pur si simplu ramasesem blocat in masina datorita sistemului automat de inchidere, pt. ca nu luasem obiectivul potrivit (tele-ul) cand in sfarsit iesisem afara si alergasem dupa ea. Si, totusi, in mod incredibil, ea m-a asteptat, a simtit ca patisem ceva, s-a oprit si ma privea cum ma intorc la masina, cum deschid geanta aparatului foto, cum schimb obiectivul si ma intorc in vale si abia cand din nou eram “face to face”, a inceput sa se zbenguiasca, sa se maimutareasca, sa faca fitze de balerina, sa fuga dar sa se mai asigure din cand in cand ca o privesc. Ei, bine, intr-un final a fugit in padure si nu a mai revenit, desi am asteptat-o minute bune. Iti dai seama ca m-a lasat cu inima zdrobita, dar, asta e, n-ai ce face, asa sunt vulpile! 