Fascinat de apariţia primelor ceasuri de mână cu cristale lichide (primisem cadou eu însumi, unul, în iarna anului 1978), m-am gândit imediat că pe principiul acesta ar putea apărea un mic ecran de dimensiunea unei fotografii tip carte poştală (9×14 cm) pe care să putem vedea nu numai cifrele unui ceas ci şi… imagini foto-video cu sunet. Bine-ar fi fost nu doar să le povestesc prietenilor acest vis SF al meu, ci să fiu contactat de vreo mare firmă occidentală, japoneză sau americană, gen Apple. Nu eram eu acuma miliardar? Eh, uite că azi visul meu s-a împlinit, ba chiar a fost cu mult depăşit. A apărut Apple iPad – după cum am aflat de la Sebastian (care s-a născut, ce coincidenţă! – exact în iarna acelui an în care eu mi-am imaginat acea “invenţie” năstruşnică, pe care am şi descris-o în jurnalul meu de atunci). Aşa cum se vede în filmuleţul de mai jos, pare a avea marimea A5 (cam cât o carte). Cum-necum, economisesc eu banii necesari şi cred că mă voi înscrie şi eu pe lista de aşteptare pentru precomandă (preţul este destul de accesibil, cel puţin pentru americani). Prea e frumoasă “jucaria” asta ca să nu ţi-o doreşti!
Din când în când am scris aici pe blog câte ceva despre arta fotografică. De ce? Pentru că în continuare sunt fascinat de forţa de expresivitate şi de mesaj a acestei arte. Poate şi pentru că o bună bucată de timp am fost profesor de fotografie la Palatul Culturii din Ploieşti (prin anii ‘80), am expus fotografii la Galeriile AAF din str. Brezoianu din Bucureşti, la Sala Dalles din Bucureşti, la Cluj, prin Polonia, prin Franţa, Italia sau Brazilia (unde desigur doar fotografiile au plecat, nu şi eu, care aveam “arestat” paşaportul la drăguţa noastră de securitate cea de toate zilele şi chiar de toate nopţile) şi am organizat împreună cu David Friedmann, ilustrul artist fotograf, două saloane naţionale de fotografie: ESEF (eseu fotografic) şi Fotoart. Acum predau nu doar estetica şi pianul, ci şi procesarea computerizată a imaginii la mine la liceu şi încerc să le explic elevilor pasionaţi de fotografie care este diferenţa dintre o poză şi o fotografie. Pe unii dintre ei, foarte talentaţi, îi încurajez; pe alţii, oportunişti şi cârcotaşi, dimpotrivă. Celor dintâi le facilitez organizarea unor expoziţii de grup sau personale şi participarea la concursuri. Pe cei din urmă îi las la urmă. Că aşa e viaţa. Mai demult am scris despre Anselm Adams. M-am gândit să continui să postez din când în când imagini sau mici filme despre cei de la care avem de învăţat ce este fotografia. Astăzi vom vedea cine a fost Alfred Stieglitz (de la care, eu unul, am învăţat cum se fotografiază Veneţia în sepia). Enjoy!
E absolut imposibil de redat în cuvinte sentimentul de alb imaculat, ori de câte ori se aşează o nouă zăpadă, la moşie. Şi, desigur, de fiecare dată, bucuria celor trei câini este la fel de mare ca aceea a copiilor E foarte adevărat că riscul de a rămâne cu maşina înzăpezit în plină uliţă e mare, dar merită să vin aici, chiar şi cu acest inconvenient. Pentru că aici cerul e muult, muuult mai mare şi se poate respira un aer curat, fără să simţi gerul de minus 10 grade şi nici cumplitele noxe ale oraşului.
Acum vreun an şi jumătate am postat un fragment din “Micul Prinţ” de Antoine de Saint-Exupéry, pe care îl evoc din când în când prietenilor mei, tocmai pentru că se referă la prietenie, în cel mai frumos şi profund sens al cuvântului. Este vorba despre momentul în care vulpea îi explică Micului Prinţ care sunt paşii pentru a se lăsa îmblânzită şi pentru a se stabili între ei o relaţie de prietenie. Ceea ce nu am scris atunci, dar îmi amintesc cu bucurie de fiecare dată, este faptul că, împreună cu Gole (bunul meu prieten din copilărie) am încercat să îmblânzim un pui de vulpe pe care nici mama lui nu l-a acceptat în casă şi desigur nici mama mea. Cum ajunseserăm noi să avem un pui de vulpe acasă nu-mi e acum prea clar (poate de la pădure, poate de la menajeria ambulantă cu animale sălbatice din Piaţa de fân a Timişoarei?; P.S. am dezlegat “misterul” la trei zile după postarea aceasta, chiar cu ajutorul lui Gole, care mi-a scris: “Cumnatul meu care lucra la CFR l-a adus de la servici; cred ca l-au gasit pe camp sau printre liniile de tren.”), cert este că îl ţineam legat cu o sfoară de masă. De câte ori încercam să-l mângâiem îşi zbârlea părul şi clănţănea mărunt din dinţi, ameninţător, mârâind şi chiar lătrând. Nici vorbă de îmblânzit, cu-atât mai puţin de dresat. Şi totuşi era în felul lui tare prietenos, doar dacă, desigur, nu-l atingeai. Cartea lui Antoine de Saint-Exupéry, pe care am citit-o ceva mai târziu, a avut darul să mă lămurească, într-un fel, cam cum stăteau lucrurile cu vulpile. Dar astăzi, la o distanţă atât de mare de ani, să vezi şi să nu crezi!, prietena mea vulpea mi-a trecut prin faţa maşinii exact când mă întorceam de la Braşov (via Cheia) spre Ploieşti. Abia trecusem de Săcele, aveam aparatul de fotografiat lângă mine, dar până să opresc, până să schimb obiectivul, vulpea a şi trecut o mică vale. Şi totuşi, m-a aşteptat. Ce coadă mare şi stufoasă avea! Şi ce roşcată şi ce fandosită! Am reuşit, la repezeală, să-i surprind gesturile de prietenie, a făcut destul de multe figuri delicate, de balerină, dar şi a ţopăit, a alergat şi chiar s-a oprit să se uite la mine. Apoi a dispărut în pădure. Ca să fie darul acestei incredibile zile complet, peisajele de iarnă înspre Cheia şi de la Măneciu au fost minunat de frumoase. Enjoy!
Fascinat de apariţia primelor ceasuri de mână cu cristale lichide (primisem cadou eu însumi, unul, în iarna anului 1978), m-am gândit imediat că pe principiul acesta ar putea apărea un mic ecran de dimensiunea unei fotografii tip carte poştală (9×14 cm) pe care să putem vedea nu numai cifrele unui ceas ci şi… imagini foto-video cu sunet. Bine-ar fi fost nu doar să le povestesc prietenilor acest vis SF al meu, ci să fiu contactat de vreo mare firmă occidentală, japoneză sau americană, gen Apple. Nu eram eu acuma miliardar? 
Eh, uite că azi visul meu s-a împlinit, ba chiar a fost cu mult depăşit. A apărut Apple iPad – după cum am aflat de la Sebastian (care s-a născut, ce coincidenţă! – exact în iarna acelui an în care eu mi-am imaginat acea “invenţie” năstruşnică, pe care am şi descris-o în jurnalul meu de atunci). Aşa cum se vede în filmuleţul de mai jos, pare a avea marimea A5 (cam cât o carte). Cum-necum, 
economisesc eu banii necesari şi cred că mă voi înscrie şi eu pe lista de aşteptare pentru precomandă (preţul este destul de accesibil, cel puţin pentru americani). Prea e frumoasă “jucaria” asta ca să nu ţi-o doreşti! 
