La începutul lunii aprilie am văzut o expoziţie impresionantă de fotografii în Carrefour Băneasa, prilejuită de vizita unei doamne care militează pentru dreptul omului de a spune răspicat adevărul în faţa puterii: Kerry Kennedy. S-a mediatizat destul de mult evenimentul la vremea respectivă, ar fi de scris sau măcar de reflectat cel puţin la fel de mult asupra problemelor ridicate la “fileu” (expoziţia s-a bucurat şi de prezenţa marelui tenismen Ilie Năstase) de distinsa doamnă, rudă a preşedintelui american John F. Kennedy, despre care, iarăşi, s-ar putea vorbi nesfârşit de mult. Însă intenţia mea este să aduc în prim plan cele 50 de portrete ale unor personalităţi din întreaga lume, militante pentru drepturile omului, realizate de regretatul fotograf american Eddie Adams (celebru pentru cutremurătoarele sale fotoreportaje din Vietnam, inclusiv pentru fotografia cu împuşcarea lui Nguyễn Văn Lém de către Nguyễn Ngọc Loan la 1 februarie 1968; vezi foto, sursa Wikipedia), reprezentându-i printre alţii pe Elie Wiesel, Oscar Arias Sánchez, Dalai Lama, Arhiepiscopul Desmond Tutu, Rigoberta Menchú Tum, José Ramos-Horta, Bobby Muller, Baltasar Garzón, Marian Wright Edelman, Muhammad Yunus, Václav Havel, Maica Helen Prejean ş.a. Dintre toate genurile fotografiei artistice, portretul pare a fi cel mai potrivit pentru definirea personalităţii unui personaj, nu atât prin expresivitatea figurii sale, cât mai cu seamă prin prezenţa privirii, în plan apropiat. Talentul fotografului Eddie Adams a fost acela de a spori importanţa detaliilor fizionomice atât prin găsirea locaţiilor adecvate, a atitudinii personajelor cât şi prin utilizarea cu măiestrie a efectelor de lumină. M-am gândit din nou la oportunitatea prezentării unor astfel de expoziţii în spaţiul marilor centre comerciale (acum doi ani eu însumi am beneficiat de spaţiul Mall-ului din Ploieşti pentru un proiect destul de îndrăzneţ – forma fotospaţială realizată din bare de inox numită “Zbor”) şi îi felicit atât pe organizatori cât şi pe sponsori. Cu nădejdea că prezentarea câtorva imagini din expoziţie respectă legea dreptului de proprietate intelectuală (nu am utilizat reproduceri ale fotografiilor în scopuri comerciale) şi reprezintă bucuria de a fi părtaşi la evenimente culturale de certă valoare estetică, vă invit să daţi un “ocol” virtual prin această galerie de portrete, sperând că fiecare dintre noi se va gândi măcar pentru câteva clipe că trebuie să luptăm fără odihnă pentru dreptul nostru de a vieţui cu demnitate în faţa puterii.
Îi mulţumesc lui Horia Gârbea pentru frumoasa, sensibila şi nepreţuita scrisoare de felicitare trimisă cu ocazia zilei mele de naştere. Mulţumesc ziarului Azică a considerat demn de a fi semnalat acelaşi eveniment. Le mulţumesc tuturor celor care au făcut acelaşi lucru cu atât de multă prietenie.
Publicaţia bănăţeană Vestul.ro a publicat în luna ianuarie un material despre activitatea mea de artist fotograf, semnat de Claudia Cristescu, căreia cu mai mult timp în urmă i-am răspuns întrebărilor unui mai amplu interviu, din care domnia sa a considerat că este util să extragă câteva idei pentru a compune un nou material. Am aflat ieri, absolut întâmplător despre acest articol şi îl postez, la rândul meu, încredinţat că tema (“imagini clandestine”) merită să fie dezbătută. Politica publicaţiei este pro-monarhistă (aşa am citit în manifestul ei). Deşi am toate motivele pentru a susţine importanţa monarhiei în apariţia şi dezvoltarea României moderne (am şi scris pe tema asta câteva editoriale în “Contrapunct” la începutul anilor ‘90, condamnând faptul că nu i se permitea Regelui Mihai intrarea în ţară), doresc să fac precizarea că nu sunt monarhist, după cum nu sunt de stânga sau de dreapta. Nefiind ancorat în nici o politică a vreunui partid anume, convingerile mele politice au la bază ideea de cultură şi civilizaţie, de respect faţă de valorile morale creştine şi de apărare a drepturilor fundamentale ale omului, în special în lupta împotriva discriminărilor de orice fel. În acest sens, mă bucur că a fost adusă în discuţie tema cenzurii comuniste şi a propagandei de partid, care determina căutarea celor mai sofisticate soluţii pentru transmiterea mesajelor artistice de autentică valoare moral-estetică. Nudurile fotografiate de mine reprezentau un omagiu adus feminităţii, frumuseţii şi armoniei corporale dar şi spirituale ale femeii. Nu sunt feminist, sunt deseori misogin (de cele mai multe ori în glumă). Afirm cu convingere că din multe puncte de vedere femeia este net superioară bărbatului, fie şi “măcar” pentru că este capabilă să dea naştere unui copil şi mai apoi să fie mamă, într-un fel greu de descris în cuvinte. Politica dictaturii comuniste interzicea nudul. Îl considera o provocare a decadenţei occidentale. Nici un catalog de expoziţie, nici o publicaţie nu aveau voie să tipărească nuduri. Cu toate acestea, în mod inexplicabil, în anul 1986 mi-a fost acceptată la Galeriile AAF din Bucureşti (din str. Brezoianu) o expoziţie de nuduri, cu care am fost trimis la scurtă vreme în Polonia, la Szczeczyn şi Gdansk. E foarte adevărat că după aceea nu mi s-a mai dat paşaportul niciodată pentru a mai părăsi ţara, dincolo de insistenţele cu care eram invitat la saloane sau simpozioane internaţionale occidentale. Parte din aceste fotografii le puteţi vedea aici.
Imagini Clandestine (sursa: Vestul.ro).
Puteti urmari intregul articol de mai jos, folosind butonul de scroll din dreapta acestuia.
Mulţumindu-vă tuturor pentru gândurile bune adresate (pe diferite căi) cu prilejul zilei mele de naştere, postez astăzi câteva fotografii recente de la moşie (micul loc binecuvântat de lângă Ploieşti, cu cerul cel maaare deasupra capului, cu puzderia de stele din nopţile senine), cu speranţa că fiecare dintre voi se bucură din plin de lumina cea sfântă a zilelor (şi nopţilor) de Paşte. Le-aş numi fotografii creştine, pentru simplul motiv că fiecare dintre ele conţin (în mai mic, în mai mare) miracolul divin. Miracolele nu sunt spectaculoase, nu sunt magii, nu sunt scamatorii (deşi ne bucurăm uneori copilăreşte şi de farmecul acestora). Miracolele sunt permanent lângă noi, numai că trebuie să ne facem timp să le observăm, măcar pentru câteva clipe. Hristos a înviat!
Cine sunt ei? De ce ni se par (şi uneori chiar sunt) atât de agresivi în trafic, atât de “fioroşi”, atât de teribilişti, atât de fiţoşi? Ce determinare au? Să fie doar adrenalina la mijloc? Să fie snobismul? Dorinţa de a imita? Refularea? Sau e un fenomen mult mai profund, asemănător (chiar confundabil) cu mişcările Flower Power, Hippie, Rock etc. Comunitatea motocicliştilor nu are vârstă. Îmi amintesc cu imensă bucurie de plimbarea pe rezervorul unui BMW 750, când aveam numai 4-5 ani. Toată lumea era a mea! Tinerii în jurul vârstei de 18 ani visează un Harley Davidson (la peste 20 de mii de euro!), în vreme ce “veteranii” de 40 sau 60 de ani deja îl au şi îl conduc cu maximă serioziotate, înţelepciune, pondere, impunând respect. Sigur că da, tentaţia vitezei e mare, desigur că se fac excese şi în general orice motociclist care trece pe lângă noi pe o singură roată sau în zig-zag-uri ne enervează la culme. Conştient sau nu, furat de ameţeala adrenalinei, motociclistul imprudent îşi pune în primejdie nu doar propria viaţă sau a pasagerului din spatele său, ci viaţa tuturor participanţilor la trafic. Important de subliniat este însă faptul că, la fel cum milioanele de români care îşi vad de treabă în Europa, muncind cinstit, sunt etichetaţi generic drept o adevărată “primejdie publică” datorită unei minorităţi de oameni certaţi cu legea – şi motocicliştii, în marea lor majoritate, sunt oameni responsabili dar reputaţia lor este ştirbită de un număr nesemnificativ de teribilişti. Iată de ce prestigioasa revistă AUTOSHOW, Poliţia Generală a Municipiului Bucureşti - Brigada de Poliţie Rutieră Bucureşti şi Motociclism.ro – Comunitatea Motocicliştilor din România au organizat ieri un MARŞ AL MOTOCICLIŞTILOR FAIRPLAY cu o participare impresionantă (peste o mie de motociclişti din capitală dar şi din provincie). Marşul se înscrie în campania naţională FAIRPLAY ÎN TRAFIC, iniţiată de revista AUTOSHOW şi desfăşurată sub egida CARTEI EUROPENE A SIGURANŢEI RUTIERE. Scopul principal al campaniei este diminuarea numarului victimelor rezultate din accidentele rutiere. Cei care au participat la acest eveniment pot confirma că a fost o reuşită deplină. Traseul a străbătut Piaţa Presei Libere – Piaţa Arcul de Triumf – Piaţa Charles de Gaulle – Piaţa Victoriei – Piaţa Romană – şi retur, pe aceeaşi rută. Nu pot să nu fiu subiectiv şi să adaug în final că m-am simţit foarte mândru de faptul că Sebastian a fost în fruntea plutonului, pe motocicletă, în calitate de organizator (având-o în spate ca pasageră pe Cătălina, soţia lui).
Felicitări tuturor celor care s-au implicat în frumosul proiect! Felicitări mai ales motocicliştilor, atât pentru frumoasele lor motoare cât şi pentru felul atât de civilizat în care au participat la marş! Speranţa noastră este ca, şi de o parte şi de alta (motociclist-automobilist-pieton-participant în trafic-poliţist), să se fi legat puntea prietenească, simbolică, a unei frăţii atât de necesare normalizării vieţii rutiere de zi cu zi.
Vă propun un “documentar foto” despre centrul istoric al Bucureștiului, în luna aprilie a anului de grație (A.D.) 2009. De data aceasta comentariul meu va fi unul blând, deși imaginile sunt mai nemiloase. Am privit îndelung, detaliu cu detaliu, toate clădirile din zona Lipscani, m-am uitat atent la descoperirile arheologice făcute pe-acolo și care nu par a fi nimic altceva decât zidurile vechilor beciuri ale clădirilor ce se află de o parte și de alta a străduțelor Șelari, Blănari, Covaci, Gabroveni, Lipscani etc. dar care înțeleg că sunt motivul principal pentru care nu se restaurează nimic din vechiul București, de vreo 20 de ani încoace. În plus, clădirile sunt locuite parțial de oameni care probabil că le-au ocupat abuziv, neavând un acoperiș deasupra capului, având în schimb minime nevoi de viețuire. Magazinul Universal București care împreună cu Magazinul Universal Victoria erau reperele comerciale de vârf ale zonei, este nu numai închis, dar într-o stare avansată de deteriorare, cu aspect de clădire bombardată sau de după asediul unor mitraliere de război. Doar la Belgrad am mai văzut astfel de clădiri, numai că acolo chiar a fost un război stupid, fratricid, în urmă cu niște ani. Deosebirea dintre edilii Belgradului și cei ai Bucureștiului este că cei dintâi au reușit să refacă centrul istoric al orașului lor și să-l redea circuitului turistic, cu rezultate absolut remarcabile, în vreme ce ai noștri s-au specializat în argumentări televizate, nu doar penibile ci întristătoare. Am făcut o socoteală aritmetică simplă. Să zicem că ar fi 1000 de clădiri de restaurat și că fiecare dintre aceste căsuțe, reconstruită, ar costa 1 milion de euro. Suma totală este de 1 miliard. Nu sunt specialist, așa că cifrele mele sunt mai mult simbolice. Ei, bine, chiar nu se pot găsi acești bani, în condițiile în care recent ne-am împrumutat de 20 de miliarde și nimeni nu a explicat, concret, de ce? Centrele istorice ale tuturor orașelor mari din România și din Europa ar trebui salvate, pentru că e necesar să salvăm istoria, mai ales atunci când vedem că se prăbușește sub ochii noștri. Ziceam că voi fi blând. Așa că mă opresc aici invitându-vă la o plimbare pe Lipscani, pe la magazinele de antichități care sunt adevărate muzee ale vieții interbelice, încărcate de obiecte care conțin mii de povești despre casele prin care au poposit sau chiar despre oamenii acelor vremuri de demult în care Bucureștiul era supranumit Micul Paris.
După ce am citit comentariul Marei la postarea mea precedentă, m-am gândit (fiind şi duminică) să vă propun lecturarea unei proze interesante, compuse de unul dintre cei mai citiţi şi premiaţi scriitori contemporani, Andreï Makine, care după o tinereţe zbuciumată petrecută sub regimul comunist sovietic, trăieşte astăzi la Paris.
Notă: Sursa textului de mai jos este Geoti prin Scribd.com. Pentru a lectura cartea, daţi clic în chenarul textului şi citiţi apoi pagină cu pagină (urmărind săgeata “next page” sau prin “scroll”).
Iată şi un fragment din scurta prezentare făcută de Adriana Bittel în Formula As nr.465/2001: “Andreï Makin(e) s-a nascut la Krasnoiarsk, in Siberia, in 1957 si si-a petrecut copilaria in umbra gulagurilor, printre oameni marcati de razboi, de stalinism, de conditiile aspre de munca si viata din imensele spatii inghetate. O batrana frantuzoaica, ramasa acolo inca de pe vremea revolutiei din 1917, l-a facut sa descopere o lume diferita de universul siberian si minciuna ideologica. Initiindu-l in limba si cultura franceza, l-a facut sa inteleaga ca exista si alt mod de viata, alte orizonturi decat cele atat de “luminoase” ale propagandei comuniste. Prin bilingvism, Andrei Makine a inceput sa traiasca intr-o lume dubla. Student la Kalinin si apoi la Moscova, si-a descoperit vocatia de scriitor, dar si barierele pe care cenzura le punea exprimarii adevarului. Avand norocul unei burse, a ajuns in lumea pe care o visa din copilarie si a ramas la Paris. Fara mijloace de subzistenta si fara relatii, dorind sa fie doar scriitor, a locuit un timp intr-un cavou din cimitirul Pere-Lachaise, si acolo a scris trei romane direct in franceza. Editorilor le-a prezentat drept traduceri din rusa, fiindca acestia nu-si puteau inchipui ca “un mujic” se exprima in limba unei mari culturi. Subiectele rusesti ale romanelor fiind destul de “exotice”, ele au fost publicate, dar in mareea de traduceri ce inunda librariile franceze au trecut aproape neobservate. Tanarul emigrant parea sortit saraciei si anonimatului. Dar, in 1995, cel de-al patrulea roman, la care n-a mai folosit trucul “traducerii”, avea sa-i schimbe radical viata. Intitulat “Testamentul francez”, acest roman autobiografic a fost premiat – fapt fara precedent – cu trei dintre prestigioasele distinctii literare acordate anual si care ii propulseaza pe autori in centrul atentiei: Goncourt, Medicis si Goncourt al Liceenilor (premiu ce a capatat o deosebita pondere, caci, daca juriile de literati pot fi suspectate ca fac jocurile de interese ale marilor edituri in concurenta acerba, tinerii de 18 ani voteaza chiar romanul ce le-a placut mai mult). “Testamentul francez” a fost tradus si la noi, in 1996, la Editura “Univers”, si ne-am putut convinge de originalitatea, talentul si capacitatea de a emotiona a rusului parizian. Care a mai scris pana azi inca trei romane si continua sa fie o vedeta a literaturii franceze (desi traieste tot modest, fuge de publicitate si nu-l intereseaza decat scrisul). Bineinteles ca faima dobandita o data cu premiile literare (care la francezi chiar au importanta) a aruncat o lumina puternica si asupra cartilor lui Makine, anterioare “Testamentului…”, si care au fost reeditate in colectii populare. Romanul pe care vi-l recomand azi e din 1994 si are – ca tot ce scrie Makine – un subiect rusesc si mult suflet (notiune putin folosita azi in literatura occidentala).”
La începutul lunii aprilie am văzut o expoziţie impresionantă de fotografii în Carrefour Băneasa, prilejuită de vizita unei doamne care militează pentru dreptul omului de a spune răspicat adevărul în faţa puterii: Kerry Kennedy. S-a mediatizat destul de mult evenimentul la vremea respectivă, ar fi de scris sau măcar de reflectat cel puţin la fel de mult asupra problemelor ridicate la “fileu” (expoziţia s-a bucurat şi de prezenţa marelui tenismen Ilie Năstase) de distinsa doamnă, rudă a preşedintelui american John F. Kennedy, despre care, iarăşi, s-ar putea vorbi nesfârşit de mult. Însă intenţia mea este să aduc în prim plan cele 50 de portrete ale unor personalităţi din întreaga lume, militante pentru drepturile omului, realizate de regretatul fotograf american Eddie Adams (celebru pentru cutremurătoarele sale fotoreportaje din Vietnam, inclusiv pentru fotografia cu împuşcarea lui Nguyễn Văn Lém de către Nguyễn Ngọc Loan la 1 februarie 1968; vezi foto, sursa Wikipedia)
, reprezentându-i printre alţii pe Elie Wiesel, Oscar Arias Sánchez, Dalai Lama, Arhiepiscopul Desmond Tutu, Rigoberta Menchú Tum, José Ramos-Horta, Bobby Muller, Baltasar Garzón, Marian Wright Edelman, Muhammad Yunus, Václav Havel, Maica Helen Prejean ş.a. Dintre toate genurile fotografiei artistice, portretul pare a fi cel mai potrivit pentru definirea personalităţii unui personaj, nu atât prin expresivitatea figurii sale, cât mai cu seamă prin prezenţa privirii, în plan apropiat. Talentul fotografului Eddie Adams a fost acela de a spori importanţa detaliilor fizionomice atât prin găsirea locaţiilor adecvate, a atitudinii personajelor cât şi prin utilizarea cu măiestrie a efectelor de lumină. M-am gândit din nou la oportunitatea prezentării unor astfel de expoziţii în spaţiul marilor centre comerciale (acum doi ani eu însumi am beneficiat de spaţiul Mall-ului din Ploieşti pentru un proiect destul de îndrăzneţ – forma fotospaţială realizată din bare de inox numită “Zbor”) şi îi felicit atât pe organizatori cât şi pe sponsori. Cu nădejdea că prezentarea câtorva imagini din expoziţie respectă legea dreptului de proprietate intelectuală (nu am utilizat reproduceri ale fotografiilor în scopuri comerciale) şi reprezintă bucuria de a fi părtaşi la evenimente culturale de certă valoare estetică, vă invit să daţi un “ocol” virtual prin această galerie de portrete, sperând că fiecare dintre noi se va gândi măcar pentru câteva clipe că trebuie să luptăm fără odihnă pentru dreptul nostru de a vieţui cu demnitate în faţa puterii.
