Pentru a vizualiza panorama de pe faleza de lângă statuia lui Eminescu din Constanţa, vă rog să daţi clic pe statuia-lui-eminescu-quick-timevr Aceasta este cea de-a doua panoramă făcută de mine pe faleza din Constanţa, la statuia lui Mihai Eminescu, lângă soclul căreia se află o muză inspiratoare, probabil Terpsichore sau Erato (şi nu Veronica Micle, aşa cum greşit se crede în mod frecvent), monument realizat în 1930 de către sculptorul Oscar Han. Tot în mod greşit a circulat şi ideea că marele poet român nu ar fi văzut niciodată Marea Neagră. În realitate, la 31 de ani, el a vizitat timp de zece zile Constanţa, locuind în mansarda de la “Hotel d’Angleterre”. Celebrul bust al lui Eminescu din Constanţa a fost dezvelit în 1934, lucrarea fiind comandată la iniţiativa profesoarei Zoe Verbiceanu şi a avocatului-poet I.N. Roman, care îl cunoscuse pe poet în tinereţe.
P.S. În continuare voi răspunde la o LEAPŞĂ RESTANTĂ primită de la Vergi . Pentru a afla conţinutul răspunsurilor, vă rog daţi clic pe Continue reading
Pentru a vizualiza panorama de pe faleza de lângă Cazinoul din Constanţa, vă rog să daţi clic pe cazinoul-din-constanta_ De ceva vreme mă tot bătea gândul să compun şi eu panorame, ca şi Sebastian (care mi-a şi făcut cadou una, cu pozele facute de mine la Veneţia anul trecut în august), numai că fie că nu aveam la mine trepiedul aparatului foto, fie că îmi lipsea programul aplicaţiei, fie că mi se părea prea complicat. Zilele astea, împreună cu un coleg, prof. Cristian Loloiu (informatician), am început să lucrăm la situl Liceului de Artă “Carmen Sylva” din Ploieşti (e o echipă mai mare, defapt, în care un rol important îl va avea şi prof. Cristian Anghel, şeful catedrei de design). În mod experimental, am făcut un set de câteva zeci de fotografii în curtea şcolii (pe trepied, 360 de grade) şi am şi postat o primă panoramă, pe care o puteţi vedea dând clic pe linkul de mai sus. Ceea ce m-a bucurat însă cel mai mult a fost faptul că, odată ajuns acasă, am pus cap la cap şi fotografiile de la Cazinoul din Constanţa pe care le-am făcut acum două săptămâni şi am realizat (de data asta singur!) prima mea panoramă. Enjoy!
Vreau să reabilitez astăzi patinoarul de lângă Sala Sporturilor “Olimpia” din Ploieşti (asta pentru că au fost oarece comentarii confuze după o postare anterioară). Ora 22, patinoarul complet gol (deşi ultima serie abia trebuia să înceapă). Doar câţiva tehnicieni se ocupau de stropitul gheţei cu furtunul cu apă, o maşinărie complicată pentru nivelat făcea încet-încet ture. Eram convins că vom pleca acasă fără să patinăm, pentru că, în mod inexplicabil, nu mai apăruse nici măcar o singură persoană dornică să patineze. Nici vorbă, începând de la gardian, continuând cu tehnicianul de sunet şi apoi cu cineva de la casa de bilete, am fost invitaţi pe gheaţă, iar la plecare au întrebat cu sinceră părere de rău şi chiar simpatie:”Gata? Atât de repede? De ce nu mai staţi?” (e drept că mai era cam o jumătate de oră până la epuizarea timpului, patinasem doar vreo 40 de minute). La scurtă vreme după ce am schimbat patinele cu ghetele de stradă, luminile s-au stins, muzica a încetat şi au plecat şi angajaţii, cu maşinile, către casele lor. Se poate şi o atitudine atât de “normală”, din partea celor care ne oferă servicii? Iată că da. Felicitări şi o bilă albă pentru cei care se ocupă de acest patinoar!
Uneori ne aflăm la numai doi paşi de istorie şi, nu înţeleg de ce, nu o vedem. Aşa mi s-a întâmplat de exemplu cu câţiva ani în urmă când am descoperit în apropiere de Kaarst- unde locuieşte sora mea Vergi – lângă Düsseldorf,Germania, o localitate medievală foarte frumoasa, numită Zons (o călătorie virtuală prin Zons puteţi face aici , urmând direcţia de deplasare conform săgeţilor din imaginile sitului respectiv). În mod incredibil, abia ieri am vizitat pentru prima oară o mânăstire veche de vreo 300 de ani, de lângă Ploieşti, pictată în întregime de Nicolae Grigorescu: Mânăstirea Zamfira. Nu o să fac istoricul mânăstirii, pentru că am postat imagini şi chiar un film (via CreştinOrtodox.ro), care o vor face mult mai bine decât mine. Ceea ce vreau să spun este faptul că simpla vizită a acestui sfânt lăcaş a avut darul să-mi ia cu mâna frământările sufleteşti ale zilei de ieri şi să pună în locul lor împăcare şi linişte. Ce ne atrage, defapt, către biserică? Religia pură, simţirea interioară creştină, legătura cu transcendentul, slujba preotului, muzica, lumina, icoanele, dorinţa de a ni se îndeplini rugăciunile, sau de a fi iertaţi de păcate, educaţia, nevoia de linişte? Câte ceva din toate astea le-am simţit la Mânăstirea Zamfira şi mai ales dorinţa de a reveni acolo cât mai curând, pentru a zăbovi ceva mai mult în spaţiul acela curat.
Ia să vedem, câţi dintre voi v-aţi gândit vreodată să plecaţi în februarie la… mare? Şi dacă aţi făcut-o, cum a fost? Eu unul mi-am luat inima în dinţi, m-am uitat pe net la meteo şi-am plecat. Şi zău dacă mi-a părut rău! Dimpotrivă. A fost un timp asemănător cu cel din luna mai, sau din august-septembrie, cu cer senin şi fără nici un pic de vânt. La un moment dat, o jumătate de cer şi o jumătate de mare s-au întunecat în efect de prelucrare pe “Adobe Photoshop”: o mare “neagră” în dreapta şi una albastră în stînga. Absolut impresionant! Oraşul Constanţa mi se pare că trece printr-o criză de identitate asemănătoare Bucureştiului, mă refer la oraşul vechi. La fel cum pe Lipscani ai sentimentul că tocmai s-a terminat războiul, acolo, în zona Pieţei Ovidiu, unde se aflau simigeriile altădată, cu covrigi săraţi, bragă şi iaurt de oaie, unde erau terasele cu mici, fripturi, bere şi muzică lăutărească sau “cafe concert”, acum parcă tocmai a încetat un bombardament stupid. Casele vechi abia stau să nu se prăbuşească, fără geamuri, fără uşi, cu acoperişurile prăpădite, am văzut şi o sinagogă pur şi simplu dărâmată. Nu-ţi vine să-ţi crezi ochilor, ce era oraşul vechi Constanţa până acum 20 de ani şi ce e acum! Nu fac comentarii mai ample pentru că pur şi simplu nu înţeleg, ca turist, ca român, ca om, ce s-a întâmplat. Răsar case noi, pe locul celor dărâmate, fără nici o legătură cu arhitectura cea veche şi de neînlocuit. Cum au ştiut polonezii, nemţii, francezii, italienii să-şi reconstruiască după al doilea război mondial casele, exact cum au fost cele căzute în urma bombardamentelor? De ce nouă, românilor, nu ne pasă de propria noastră istorie interbelică şi chiar mult mai veche? Eh, e un fel de amărăciune căreia nu-i întrezăresc leacul. Către Năvodari au răsărit o sumedenie de case, la fel ca în Băneasa sau în Pipera, unele lângă altele, pestriţe, kitschoase, fără curţi, fără nici o noimă. Desigur, vechea tabără pentru copii din Năvodari a fost practic desfiinţată. Acolo, cândva, puteau veni peste 20 de mii de tineri din toată Europa, în vacanţele şcolare. Era cea mai mare tabără pentru elevi din Europa. Acum poţi citi doar anunţuri pe aceeaşi temă: “teren de vânzare”. Credeţi-mă, o spun pentru a nu ştiu câta oară, nu sunt un nostalgic. Îmi pare doar rău că nimeni nu se gândeşte mai departe de o generaţie sau două. Revin la marea noastră, în februarie. Ce multă lume era totuşi pe malul mării! Şi la Cazinoul din Constanţa şi la Acvariu, peste tot, oameni bucuroşi că aşa ceva există! O mare frumoasă, albastră, liniştită. Iar la un restaurant cu specific românesc, seara se cânta muzică … lăutărească! (nu tu manele, nu tu făcături, ci lăutărie de cârciumă de nota zece!). Un cadou frumos, aşa am socotit mica mea şedere la mare. Binemeritat, desigur
Aceasta este cea de-a doua panoramă făcută de mine pe faleza din Constanţa, la statuia lui Mihai Eminescu, lângă soclul căreia se află o muză inspiratoare, probabil Terpsichore sau Erato (şi nu Veronica Micle, aşa cum greşit se crede în mod frecvent), monument realizat în 1930 de către sculptorul Oscar Han. Tot în mod greşit a circulat şi ideea că marele poet român nu ar fi văzut niciodată Marea Neagră. În realitate, la 31 de ani, el a vizitat timp de zece zile Constanţa, locuind în mansarda de la “Hotel d’Angleterre”. Celebrul bust al lui Eminescu din Constanţa a fost dezvelit în 1934, lucrarea fiind comandată la iniţiativa profesoarei Zoe Verbiceanu şi a avocatului-poet I.N. Roman, care îl cunoscuse pe poet în tinereţe.
