Am stârnit ceva valuri cu acest proiect, oameni buni! Ok, până la urmă era de aşteptat să apară atât comentarii favorabile cât şi critici. Nu asta e problema ci faptul că, pe lângă lucruri pertinente, de bun simţ, au apărut şi obscenităţi pe blog, ţărănisme de doi lei, la adăpostul anonimatului (pe care, evident, le-am şters). Să fie totuşi atât de ignoranţi expeditorii acelor dejecţii verbale de mahala încât să nu ştie că odată cu trimiterea comentariilor lor “anonime” s-au înregistrat şi “pe bune”, deci cu tot cu IP-ul computerului lor din casă, cu tot cu datele personale proprii etc.? În fine, e o problemă minoră. E ca la un concert simfonic: intră în sala de concerte 400 de oameni civilizaţi şi vreo doi-trei care mănâncă seminţe, aruncă pe jos cojile şi îşi scuipă printre dinţi organele genitale, din trei în trei secunde. Coborând pentru o clipă la nivelul lor, ce le-am putea zice altceva decât: “Poftă bună!”? Revenind însă la cartea celor două fete, la sugestia Oceaniei şi Luminitzei, voi posta în continuare două proze semnate de ele. Deşi îmi dau seama că am mai spus-o de câteva ori, după părerea mea, textele Irinei şi Cristinei arată un potenţial real creativ şi mult talent. Sunt însă doar la început, au numai 16 ani. Depinde doar de ele ce vor face în viitor cu această zestre (creativitatea şi talentul artistic-literar). Că scriu acum banalităţi, că sunt romantice sau se lasă duse de valul iubirii şi chiar al erotismului, că încă nu au experienţă literară sau se pot depista stângăcii stilistice în textele lor, ce importanţă are? Pe mine mă bucură faptul că cineva, din noua generaţie (aş numi-o “Generaţia 2000″, mai ales că există şi celebrul cântec pionieresc de odinioară 
… ) e atras de miracolul cuvântului povestit, cu încântarea de a-l şi scrie, pe hârtie. Enjoy!
IRINA SZELLELKI – Libertate în doi
Nu ne rătăcim niciodată pe drumul ăsta, l-am învăţat pe de rost, ştiu de unde începe şi unde se termină, de fapt nici nu se termină. maşina parcă merge singură, s-a obişnuit şi ea cu mine, ca şi tine, mă acceptaţi în lumea voastră cu geamuri aburinde. mă aşez în dreapta ta şi mă las uşor pe spate, te privesc, eşti puţin încordat si neatent la mine, îmi las gândurile să se odihnească şi îţi ating piciorul drept cu vârfurile degetelor, puţin crispat te întorci zâmbind spre mine, întorci privirea înapoi, cu zâmbetul încă prezent pe buze şi îţi vezi de drum. nu prea îţi vorbesc pe parcursul drumului, îmi place să te privesc mut, mă calmezi şi mă pot concentra mai bine asupra ta, să te pătrund uşor, fără să mă simţi, mă surpinzi cu ochii întredeschişi privindu-te calm, maşina face o pauză, iar tu îţi relaxezi palmele pe părul meu. geamurile se aburesc uşor, nici nu realizăm, decât atunci când lumina ce pătrunde în maşină devine difuză, e cald şi ne e bine, e noapte, iar afară spiritele îngheaţă în gurile de aer ale oamenilor, noi stăm la căldură şi ne răsfăţăm sufletele, ne mângâiem auzul fin cu vorbe lente şi ne aşternem gândurile în palme, ne luăm de mână, iar gândurile ne sunt transmise, ne înţelegem şi ne zâmbim involuntar.
Ne e bine?
Normal că ne este, nu ne desparte nimic, suntem încuiaţi în cuşca asta caldă şi nici nu tânjim după libertate, pentru că împreună suntem cei mai liberi.
Mă afund aiurea în mirosul tău dulce şi pentru câteva momente uit totul, trăiesc un prezent legat numai şi numai de tine, îmi scriu visele în gesturi şi reuşeşti să mă citeşti, totuşi nu mă laşi goală, îmi laşi intimitatea să mă acopere cu un strat subţire, îmi atingi faţa şi mă săruţi ca un copil entuziasmat.
Nu este nevoie să-mi acoperi auzul şi inima cu vorbe dulci şi ameţitoare, pentru că oricum ştii că la mine nu merge aşa, mă laşi să fiu eu, pentru că numai aşa mă accepţi în sufletul tău, iar eu m-am obişnuit să fiu cu tine pentru că ador să lenevesc în sufletul tău, nu fac nimic, îţi ofer doar un adevăr cuminte și rareori euforic. îmi calmezi nebunia cu săruturi lungi, atunci limbile noastre se ating în nebunia poftei noastre, ne strângem în pumni pulpele sau spatele încovoiat, tu îmi capturezi buza şi mă chinui, aproape că vreau să te alung, dar mă surprind într-un moment de plăcere, totuşi mă prefac şi te dau de lângă mine, ca după aceea să pot sări de gâtul tău din nou şi să îţi pot sufoca fierbinţeala buzelor.
Cam aşa trec orele pe lângă noi, aşa se duce soarele, aşa apar luna, stelele şi ceaţa, noi nu vedem, ne simţim unul pe celălalt şi asta ne ocupă cam toată atenţia şi tot timpul ce-l petrecem împreună.
Nu ţi-am spus niciodată, dar ador să-mi calmezi buzele şi ăsta e un secret.
CRISTINA CODREANU – Curcubeu
Stăteam în aşternuturi sub acelaşi cer, sub aceeaşi ploaie caldă de vară, fiecare cu culorile sale. Eu cu ale mele, calde, diafane şi pastelate, tu cu ale tale: puternice, crude şi pline de viaţă, înconjurate de o tuşă neagră care se prelinge în interiorul încăperii şi conturează decorul.
Şi în timp ce noi doi stăm în paturile noastre pufoase, picăturile de ploaie ating ţiglele roşii ale acoperişului, se preling pe burlan, pentru ca în final să atingă pământul, să-l simtă şi să-l iubească. În acelaşi timp, copilul din mine iese la plimbare.
Fata îşi pune pe ea o rochie cu buline, îşi prinde buclele colorate într-o fundă de satin şi înșfacă umbrela portocalie din cuier. Apasă clanţa metalică şi iese afară în ploaie.
Picuri mici ating pe alocuri rochia fetei, dar ei nu-i pasă. Merge mai departe făcând paşi mari şi jucăuşi într-un dans numai de ea ştiut. Pe stradă ploaia creează mici bălţi în care se reflectă norii cerului gri. De undeva, de departe, se aude zgomotul maşinilor şi al unor câini speriaţi care schelălăie vag.
Copacii îşi înclină crengile în vânt, petalele de trandafir zboară şi rochia copilei se ridică.
O femeie care stă la etaj cu o ceaşcă de cafea aburindă în mâini privește scena fără să spună nimic. Buzele ei crăpate şi mari ating marginea ceştii din care soarbe cu poftă. Deasupra gurii îi rămâne o mustaţă fină de spumă.
Fetiţa ascultă muzica străzii şi îi place.
Dintr-un tomberon argintiu în care sunt aruncate nişte flori oflite iese un pisoi mic, tărcat, cu blăniţa umezită care pare să cerşescă o urmă de afecţiune, dar fata îl priveşte duios şi merge mai departe.
Ajunge la trecerea de pietoni, se uită la zebra din care se desprind mici fragmente de culoare şi aşteaptă maşinile să treacă. O maşină galbenă ca o lămâie se opreşte în faţa ei. Copila zâmbeşte şi merge mai departe.
Ploaia s-a mai domoilt şi trecătorii încep să iasă din magazinele în care au fost ascunși. Ochii lor se opresc asupra umbrelei și a bulinelor, asupra petelor ăstora de culoare care încălzesc griurile de pretutindeni.
În parc doi tineri dansează în ploaie şi râd. Bascheţii lor coloraţi fac picăturile de apă să sară. Ea e vioaie, plină de viaţă, cu părul umed alunecându-i pe umeri şi strălucindu-i pe faţă. Face o piruetă şi se aruncă în braţele lui zâmbind. El o strânge tare şi o sărută. Nimeni nu ştie să îi vadă deşi sunt atât de mişto.
În faţa copilei se află o cafenea plină de oameni. Lângă fereastră o tânără singură, cu părul cârlionţat care citeşte o carte mare, îngălbenită de vreme. Pare cufundată în lectura ei.
Văzând cafeneaua asta plină de oameni, decorată în culori calde, fata îşi închide umbrela. Clopoţelul de la uşă face un clinchet scurt care îi anunţă prezenţa. Se îndreaptă spre o masă liberă de la fereastră, în apropierea tinerei care citeşte. Se aşează şi comandă o cafea cu multă frişcă şi lapte. Lumina din încăpere e plăcută, învăluind micul buchet de trandafiri albi de pe masă, mângâind obiectele şi făcând linguriţele să strălucească.
La masa alăturată stau o bunică elegant îmbrăcată într-un taior bleumarin cu perle fine la gât şi nepoţelul ei blond cu ochi mari, luminoşi şi albaştri, purtând o cămăşuţă albă perfect călcată cu dungi marinăreşti. Par fericiţi amândoi.
În pauzele pe care copilul le ia de la mâncatul prăjiturii cu mere şi fulgi de ciocolată, vorbeşte despre maşinuţe zburătoare şi o ţară care există doar în interiorul unui fir de praf. Ca să îşi facă povestea cât mai credibilă, se joacă cu trabantul din plastic de pe masă, făcându-l să plutească.
Bunica dă aprobator din cap, devenind melancolică, apoi îi şterge copilului o mică pată de frişcă din colţul gurii.
Cafeaua e gata servită. Chelneriţa se depărtează lăsând în urma ei un parfum dulce cu note de vanilie, care trezeşte la viaţă întreaga încăpere.
Fetei nu-i rămâne nimic de făcut. N-are decât să stea să-şi savureze cafeaua, să aştepte ploaia să se oprească şi umbrela să se usuce. Să stea pe fotoliul crem pe care îl ştia atât de bine, în care corpul ei îşi lăsase amprenta şi să se gândească la ce voia ea. Pentru că astăzi spre deosebire de alte dăţi, era doar ea acolo. Nu era prima dată. Dar niciodată nu stătuse acolo singură decât când avea de învăţat şi avea nevoie de linişte. În rest, era mereu acolo, cu prietenul ei cel mai bun, anotimpul ei permanent, care o ştia, o iubea şi o făcea să zâmbească de câte ori era tristă. Într-un fel îi plăcea să stea acolo şi să observe lumea din juru-i. N-o deranja deloc, doar că parcă îi simţea lipsa azi, pe ploaie. O voce plăcută cânta în difuzoare :”Whenever I’m down I call on you my friend, to help me handle it…”
Aştepta să iasă soarele, să străpungă norii. Spera că dacă o să se gândească la el, o să vină pentru că mereu o găseşte acolo.
Clopoţelul uşii se aude din nou şi cuplul care dansa mai devreme intră râzând. Sunt cam uzi. Probabil că au intrat să se mai încălzească. Fata îşi termină cafeaua. Marginile ceştii au un model drăguţ, ca o dantelă din frişcă, zahăr şi cafea. Copilul din mine se întoarce acasă.
Soarele iese din nori, picăturile de apă se evaporă, se scurg în josul rădăcinilor, se lasă absorbite în pământ.
În drumul ei spre casă copila întâlneşte curcubeul. Îl vede cum se trezeşte la viaţă, se opreşte în faţa lui ca să îl admire, rămâne neclintită. Se opreşte acolo pe trecerea de pietoni în spaţiul liber dintre dungile zebrei şi se uită.
Şoferul unei maşini negre este grăbit. E duminică. Soţia lui urmează să nască. Telefonul îi sună disperat. Apasă pe acceleraţie. Transpiraţia i se scurge pe frunte şiroaie. Răspunde la telefon precipitat. Radioul anunţă o vreme caldă, toridă chiar. Apasă pe accelerație, schimbă în viteza a treia. O vede pe fetiţă. Pune frână. Opreşte brusc. El nu vede curcubeul.
Fetiţa speriată fuge spre casă, deschide uşa, mă strânge în braţe şi intră în trupul meu. Mă reîntregeşte.
Fiecare din noi se ridică din aşternuturi, îşi pune papucii pufoşi şi iese pe balcon. Stăteam afară, sub acelaşi cer, sub aceleaşi culori, sub acelaşi curcubeu, înconjuraţi de acelaşi parfum.
mai au de lucru pe ici pe colo, prin partile esentiale dar e un inceput bun. nu pot decat sa le urez succes!:)
Oceania a scris pe blogul său Detaşarea
@oceania:
Suuuper tare! Exact acolo mai au de lucru: prin partile esentiale! Ai dreptate, numai ca eu sper din toata inima ca acest debut sa le fie de bun augur si sa le stimuleze pe mai departe. Cineva a spus pe buna dreptate in comentariile trecute: au avut si mult noroc! De-acum insa, dincolo de acest noroc, se afla marea incercare… pe cont propriu 
Doar cine n-a avut 16 ani(dar CINE din cei care citesc acest blog?),sau cine a uitat cum e la varsta asta,n-a inteles nimic din gandurile asternute pe hartie de catre aceste doua adolescente.Mie mi-au placut fragmentele alese si as fi tare curioasa sa mai citesc si pagini pe care le vor scrie peste un an,peste doi…Le doresc mult succes si o evolutie,care dupa cum au inceput,se anunta a fi spectaculoasa.
@viorica: Bine zis, sa vedem ce vor scrie peste un an-doi, dar mai ales peste 10-15, pentru ca prozatorii adevarati se manifesta in adevarata lor forta creatoare cam dupa 35 de ani. Celor doua fete li se potriveste proza foarte scurta, deocamdata, asta e parerea mea.
e fenomenal ca fetele scriu si e la fel de minunat, sa aiba un profesor ca tine1 nici nu stii , pe cine sa feliciti! e asa de bine, sa ti se intinda o mina, exact cind ai nevoie de ea! de fete o sa mai auzim!
@vergi: Ca de obicei, ai prins repede si la obiect esentialul. Cat mi-as fi dorit si eu la 16 ani sa am pe cineva care sa ma indrume si chiar sa-mi publice textele. Nu mai zic, sa-mi publice o carte! Asa sper si cred si eu: ca o sa auzim numai lucruri bune despre Irina si Cristina, si in viitor
Suntem norocoase. punct.
Cristina a scris pe blogul său Superwoman.Ironic pop
@cristina: Chaplin spunea ca secretul fericirii in viata e sa ai un pic de noroc dar si ceva bani
… Ok, asta o spunea unul care avea si un sac de talent, inainte de celelalte doua enuntate mai sus. Acelasi Chaplin tragea cate 20 de duble (si chiar mai multe) pentru o singura secventa de numai cateva secunde, era foarte serios pe platoul de filmare si muncea uneori fara sa doarma. Eu as adauga, dupa punctul tau: sunteti doar LA INCEPUT si ati pasit cu dreptul 
sincer, le invidiez pe junele tale invatacele… spun asta gindindu’ma doar la faptul ca exista cineva care se apleaca atent si cu acribie asupra gindurilor lor la fel de tinere insa scrise cu sinceritatea si candoarea specifice virstei lor atit de frumoase… si nu numai ca se apleaca atent, ba le mai si promoveaza…
bunaoara, io, la virsta lor, n’am avut norocu’ asta… e o sansa uriasa care, dupa umila mea parere, nu trebuie ratata… pentru ca nu se iveste de prea multe ori in viata… vorbesc din proprie experienta…
p.s. ti’am raspuns in extenso pe email.
@katinka: Frumusetea vietii e ca ele nu realizeaza deocamdata, pe bune, importanta reala a acestei sanse. Probabil ca dupa ce se mai aseaza lucrurile, emotional vorbind, vor vedea cu alti ochi evenimentul si il vor aprecia cu mai multa greutate. Deocamdata iti spun sincer ca eu cred ca li s-a parut absolut fireasca reusita acestui proiect (nici eu n-am avut norocul sa public o carte la 16 ani, nici Mircea Cartarescu si nici alti prieteni de-ai nostri, scriitori), dar tocmai pentru aceasta candoare imbinata cu ambitia lor extraordinara de a reusi le-am sustinut cu tot dragul. Si sper in continuare ca aceasta carte va fi un imbold important in ceea ce priveste viitorul lor exprimabil artistic prin cuvinte scrise
@katinka: P.S. Multumesc mult si pentru e-mail
cum as putea intra si io in posesia unui volum al tinerelor? il cumparam, daca e cazu’…
foarte bine alese fragmentele – dezvaluie cat de diferit si totusi cat de asemanator scriu cele 2:D
asa in amintirea craciunului parca regret k am fost putin km dura la primu post:D si apropos de fragmente.. “libertate in 2″ il vad mai mult ca pe un scenariu de scurt metraj din asta…modern (neslefuit dar fie:D)
cat despre… oamenii cu anonimele “injurioase”… consider ca atata timp cat nu iti poti exprima nemultumirea printr-u altfel de limbaj decat cel vulgar, nu existi:D deci eu zic sa ii lasam sa traiasca;))
numai bine!
@katinka: Vei avea cu siguranta un exemplar cu autografe, pun eu o vorba buna la autoare
…
@Зимний Ветер: Si mie mi se pare ca au ceva cinematografic fragmentele respective. Probabil ca asta m-a si atras la felul in care pentru moment vad ele literatura, pt ca eu insumi scriu “cinematografic”… Comentariile tale sunt sincere, deci sunt ok, asa ca te astept cu drag sa scrii, oricand mai intri pe-aici. Despre cei care scriu vulgar nu merita sa scriem noi. Important este ca noi comunicam frumos
PS am uitat sa scriu ceva foarte important, mai ales ca nu se intipla prima data pe un blog. Nu stiu si nu am sa inteleg niciodata, cit de lash si ticalos trebuie sa fie cineva, care sa profite de o ocazie de a-si asterne gindurile pt. a da de fapt la iveala fierea, care zace in ei sau ele?? si sa nu uitam , ca vorbim de doua fete de 16 ani, care au atita timp, sa vada ca in viata din pacate exista si atitea umbre! sper, ca nu se descurajeaza si vor scrie mai departe pt. unii ca mine sau ca orice om normal, bucuros sa deschida o carte noua!
Mi-a placut la prima citire ambele autoare.O spun la modul cel mai serios.Fiind atit de tinere,au tot timpul din lume ca sa devina ceea ce vor,mari scriitoare.
Cit despre anonimele acelea urite,pacatul lor!
@vergi: Nu trebuie sa ne batem capul prea tare cu cei care ingroasa mizeria umana, mai intai in gluma iar mai apoi in serios, pentru ca de cand lumea si pamantul ei s-au autoexclus din societate. Si pe mine m-a pus pe ganduri dintotdeauna lasitatea. Adica, daca tot ai un punct de vedere critic, de ca sa nu-l afisezi, cu argumente. La ce bun sa scrii in litere o porcarie? Raspunsul posibil al idiotului: “ca sa ne radem, cu prietenii!” Foarte tare, le-as zice, pai radeti-va (sic!) pana nu mai puteti, dar nu pe subiecte culturale, ca nu sunt de nasul vostru! Ce bine se potriveste aici acest agramatism: radeti-va!
@laura: Ma bucur ca ti-ai facut timp sa citesti. Cineva a spus aici ca parca ar fi niste mici filmuletze, asa ca deja e un mare castig ca autoarele, chiar daca au numai 16 ani, surprind realitatea cu un ochi critic matur, neindurator, spontan si de multe ori isi compun frazele (literar vorbind) bine de tot.
Felicitări fetelor din generația messenger.
Mă bucur să văd că există și excepții…
@sebastian: Am recitit cu placere la tine pe blog si am ras din nou la faza cu filmul “Troia”
(asta, a propos de “Generatia Messenger”)… Crede-ma ca si eu abia astept sa vad ce se va intampla mai departe cu cele doua fete. Oricat ar fi de greu de crezut, “Generatia Messenger” are si tineri care citesc carti pe bune, se informeaza, vad filme, merg la teatru, la cluburi de jazz, sunt interesati de limbajul metaforic. Nu in masura in care acest lucru se facea sa zicem acum 10 sau 15 ani. Dar o fac, am “testat” lucrul asta la orele mele de estetica. Ceea ce le lipseste este, probabil, “modelul”, “mentorul”. Cine mai e dispus azi, din generatia mea, sa impartaseasca in cuvinte simple, cate ceva din “aventura” lui spirituala? Foarte putini oameni, crede-ma. Cele doua fete mi-au dat impresia de la prima noastra intalnire si pana azi ca isi doresc sa faca treaba serioasa, ca daca tot au un mentor dispus sa-si petreaca o ora sau doua pe saptamana cu ele, atunci sa profite din plin si sa invete repede si mult. In rest, cum am mai zis, e treaba si de sansa, de noroc in viata, pe langa talent, munca si toate celelalte 
P.S. Daca vor citi aceste comentarii (si eu cred ca le citesc), Irina si Cristina trebuie sa inteleaga ca felicitarile tale si ale celorlalti oameni “grei” care au mai scris pe-aici, ar trebui sa le fie un imbold maaare si sa se puna pe treaba, imediat dupa Revelion