Dacă m-a impresionat ceva cu adevarat în mica vacanţă petrecută de curând pe malul mării, la vila “Zaharia Stancu” a USR, 
a fost prezenţa unor câini atât de prietenoşi, cum nu mi-aş fi imaginat. În primul rând, deşi era trecut de miezul nopţii când ne-am hotărât să facem o plimbare pe malul mării (prea era frumos, cald, cu lună plină şi cerul înstelat), toţi căţeii din curtea vilei ne-au însoţit, inclusiv o căţeluşă mică, (un fel de Athos al Cătălinei şi al lui Sebastian, dar mai mic), era foarte guralivă şi simpatică. Absolut toţi câinii s-au instalat bine mersi pe şezlonguri, ba chiar unul mic de tot a intrat în mare şi a făcut baie. A apărut fără veste unul străin, impozant, care şi-a lăsat absolut toate interesele legate de o “nuntă” unde era clar favoritul “miresei” şi şi-a luat rolul de paznic al nostru, foarte în serios. L-am botezat Schnautzer, părea cam din rasa respectivă. Era un câine gânditor, meditativ. Îl liniştea zgomotul valurilor şi privea negura mării cu un fel de tristeţe metafizică. 
L-am întrebat dacă e depresiv, dacă l-a nemulţumit ceva în existenţa lui, sau dacă pur şi simplu e sub impresia vreunei lecturi filosofice; a oftat, m-a atins uşor pe genunchi cu laba şi şi-a lăsat botul întins pe nisip, spunând: “Auzi, suntem la mare, eu tocmai am renunţat la căţeluşa mea ca să vă păzesc, hai s-o lăsăm baltă în noaptea asta cu Heidegger (dacă voiai cumva să mă provoci la discuţii filosofice) şi ascultă şi tu zgomotul valurilor. Da?” Dimineaţa, Schnautzer era tot acolo, tot îngândurat. Iar soarele a răsărit încet, mare şi portocaliu, parcă mai frumos ca niciodată.
exat tipul asta de caini vagabonzi i-am fotografiat pe litoralul romanesc, acum doi ani, cand in viatza noastra centrul atractiei purta numele Luna:-)
Ce frumoasă e ultima poză!
Se vede ca ti-a priit miniconcediul si faptul ca ai locuit in vila scriitorilor!De obicei scrii frumos,dar acum ai scris”foarte,foarte frumos”,iar pozele atashate,sunt pe masura textului.
Drum bun si sa-ti fie cu folos sederea la Venetia!
Si Schnautzer isi lasa botul pe labe, privind atent marea, la gandul ca in sfarsit avea si el pe cine sa apere! In timp ce, Fetita mica era singura intre alti 5 (!!!) mari dulai care latra, si maraia, oricum simpatica foc. D-aia a si plecat la un moment dat dupa niste fete, usor in extraz la vederea unei asemenea figuri de catzelusa, vaaaaaaai ce dulce e! (strigau ele). Dimineatza, toti cainii, Fetita mica, mai ales, erau rupti de somn.
Se vede ca ti-ai facut antrenamentul cu Athos, Berta, Lola si Micu’…
Drum bun catre Venetia si asteptam poze si povesti noi.
hm! nici nu stiu ce comentariu sa fac, ca mie imi e frica de ciini de orice neam si fel, educati sau vagabonzi. Am avut in viata mea doi prieteni ciini pe Jackie al lui Raducu si pe Pascha tot al lui Raducu! in rest ma tin la respect si cind ii vad! in mod ciudat, dupa toata educatia noastra de acasa, sa nu ne apropiem de animale, ceea ce eu o fac si astazi, tu de mic copil erai in stare sa te opresti la fiecare ciine, la fiecare cal, nimic nu ti-ai dorit mai mult ca un ciine, ce sa mai spun de cal! numai eu stiu, cita iarba culegeai pt. unul, pe care nu l-ai avut niciodata! cal nu ciine! dar dincolo de haita de ciini pasnici, veseli sau cu tristeti metafizice zilele la mare ti-au prins bine, ai o fata destinsa, pozele sint super! repetitie generala pt. Venetia! a rivederci!
Va multumesc tuturor pentru comentarii