Verişori, verişoare, unchi şi mătuşi
Trăieşte el omul liniştit, pe la cinci ani, savurându-şi fiecare clipă de tihnă, dimineaţă de dimineaţă. E vară, stai pe pragul din faţa uşii, e cerul se
nin şi nici un pic de zarvă, motanul cel negru doarme liniştit la umbra teiului, câinele Azor al lui Roji neni moţăie sub nucul de lângă Sucioaia, nevasta croitorului mititel. Gănioaia aruncă o găleată cu apă la canal. Fetiţele ei mă privesc cu nasul turtit de geamul ferestrei lor de la bucătărie. Blumm baci iese de la toaletă şi o încuie cu ditai cheia. Ştefi neni îşi ia caprele şi pleacă pe strada Drăgăşani să le pască. Ioji, fratele ei, a plecat la armată. Hermann baci cu şorţul lui mare de piele o ajută pe Ştefi să mâne caprele şi îi deschide poarta, că doar de-aia e portar. Hermann neni stă la poartă de cu noaptea în cap şi plânge de dorul fiului ei. Domnu Codreanu iese din beciul casei bogate unde locuieşte el cu familia sa, lângă familia Blidaru, naşii mei, şi pleacă la frizerie pentru că e frizer. Frida şi Ella îşi scot străbunica la soare într-un balansoar din răchită împletită. Toni nebunul, fratele lor, pleacă să cumpere lapte într-o cantă, de la lăptăria aflată la două case mai încolo. Şi dintr-o dată apar în viaţa ta nişte persoane cu totul şi cu totul noi, care se uită la tine cu ochii mari, legănându-se când pe un picior, când pe celălalt, cărora trebuie 
să le dai din eugenia ta, pe care o savurai până atunci de unul singur şi din care apucaseşi să muşti de două ori. Se numesc verişori şi sunt din Ardeal: Laura, mai mică şi firavă, cu ochii verzi şi părul foarte lung şi Nicu, de vârsta ta, blond cu ochii albaştri pe care va trebui să-l strigi Nicu-mic, pentru a-l deosebi de Nicu-mare, fratele tău din clasa a opta. Ei se adaugă celorlalţi copii care se numesc verişori deja: Şandor, Ghiţă, Nelu Pop, Costi, Nuţi, Mărioara. Un pic mai târziu apar alţii: un alt Costi şi Puiu şi un alt Nelu foarte mic. 
La depărtare de puţine veri, afli despre alţi trei: Nelu şi Victoriţa din Piteşti şi Polina din Sineşti. Şi ei se numesc tot verişori. Persoanelor mari care sunt părinţii lor, trebuie să le porţi mult mai mult respect decât lui Laux baci de la etaj sau lui Decsi neni de lângă Gănioaia, nu mai zic de Ross neni de la intrarea în curte, sau de domnul şi doamna Mihailovici care locuiesc în casa bogaţilor. Trebuia să-i respecţi chiar mai mult decât pe familia Goldgraber şi Schnabell de la etaj cărora le spuneai “săr’mâna”. Se numeau unchi şi mătuşi: Jeni, Gusti, Victoriţa, unchiul Florian, tanti Marişka, Alexandru, Droloşoaia, Todor, Victoria. Lor trebuia să le spui “ceau” în loc de “săr’mâna”, ca să nu se supere pe tine. Mai erau unchiul Etor şi tanti Mia din Piteşti, Gâga şi nenea Matei din Sineşti. Mulţi verişori, verişoare, unchi şi mătuşi afli că ai la Moigrad, în Ardeal. Îţi devin, cu încetul, cei mai buni prieteni şi parteneri de joacă. Îţi împarţi bucuros cu ei nu numai eugenia, dar şi orice felie de pâine unsă cu untură sau cu marmeladă. Te îmbăiezi vara cu ei în aceeaşi vană mare, în curte, cu apa încălzită de la soare. Te scalzi cu ei în gârlă sau vă îngropaţi în grâul din carul cu boi care se duce noaptea la moara din Potcoava, după treieratul cu batoza neamţului, şi aruncaţi râzând boabele în sus să vă cadă în cap, ca o ploaie de nisip. După vreo zece-cincisprezece ani, vă vedeţi din ce în ce mai rar. După alţi treizeci realizezi că nu i-ai mai întâlnit demult sau chiar deloc. Şi dintr-o dată ţi se face tare dor de ei.
Caută-i pe Google!
am recunoscut (cunoscut) de-adevarat personajele :Jeni, Laura (cum spui cu parul lung si unghii tot lungi, ingrijite si frumos lacuite cu oja roshie), d-na Laux (care-mi dadea mere curatzate pe o farfurie mare), Costi, Gusti si Victoritza (care aveau un hamac in livada de langa gradina lor cu trandafiri din spatele casei) , Tanti Marishka( cea zgarcita care nu ne lasa sa mancam nuci din nucul din curte),unchiul Alexandru (cel care le mai tragea la masea din fotoliul din fatza casei si despre care aflasem ca a vopsit un shobolan in roshu, dar cel care avea privirea identica cu a sorei lui, mami, bunica mea draga),Tanti Jeni (care putea sa-si schimonoseasca buzele si sa faca exact ca un iepure ca sa ma faca sa rad, dealtfel ea chiar crestea iepuri) si, in cazul meu,stiu verisoare si mai mici care inca nu se nascusera pe vremea ta de copil, ca Afrodita,frumoasa, cu parul blond si ochii albastri si un pulovarash alb, tricotat,iar apoi Mona cea care a mancat soda caustica!
Ei da,toate rudele astea le-am cunoscut datorita vacantelor mele la bunicii de la Timisoara, in curtea unde sub nucul plin de nuci si omizi, ma scaldam si eu la randul meu in caditza albastra unde ma imbaia mami!
@sebastian: E o idee buna, asa o sa fac
. Dar pe cei din Ardeal, cam slabe sperante sa-i gasesc pe internet.
@luminitza: Tu aduci detalii noi, eu inca mai confund unele imagini de demult, chiar persoane. Jeni stia sa imite cantecul cucului din buze, am invidiat-o toata viata pe chestia asta, pt. ca mie nu mi-a reusit niciodata. P.S. Am postat intre timp si poze (cu Laura, Nicumic, Nelu mic si verii din Pitesti, Victorita si Nelu) atat de la Timisoara cat si de la Sinesti, cu casa bunicilor, care azi nu mai exista.
multumesc pt. aceasta formidabila reimprospatare a memoriei, chiar merita toata familia un mic omagiu! ca in final asta este , plus un prilej sa te pui pe ginduri, ce face viata cu fiecare din noi, te arunca unde vrea, te prinde in virtejul ei nebun asa de tare, ca nu mai ai timp de nimeni si de nimic! desi tema este foarte personala ,sint sigura ca toti cititorii tai o vor savura, ptc. de fapt e simplu de tot, e viata fiecarei familii, nu trebuie decit sa inlocuiesti niste nume si ai cronica ta personala de familie! in care roji neni se numea poate altfel dar tot o vecina draguta raminea, cum de fapt fiecare personaj amintit de tine , ma refer acum la vecini , putea fi un adevarat personaj de roman, cu deosebirea, ca ei chiar au existat! tu esti un adevarat cronicar si ma minunez de fiecare data, cum ai reusit tu sa pastrezi cu atita sfintenie asa de multe poze, o fotografie ramine cu adevarat cronica nescrisa a fiecarei familii. Si de aia imi e mie ciuda acum pe atitea minuni ale tehnicii, camere digitale, videocamere, cd-uri, dvd-uri si te miri ce, dar care ti-au luat bucuria rasfoirii unui album, fie el si ingalbenit de vreme si care te trimetea in timp in atitea momente importante in viata fiecaruia din noi! multumesc de subiect, azi chiar ca ai sa faci sa ma gindesc la atitea si atitia, ca nu o sa mai apuc, sa ma pling, eu nu am timp!!!oameni buni, care cititi blogul, veniti si voi cu amanunte din familiile voastre, fiecare familie isi are farmecul ei personal, m-as bucura sa citesc cite putin si legat de alte familii la fel de mari si de frumoase! vergi
M-am hotarat!Dupa ce ma intorc de la Vergi si Mircea,plec la Timisoara,ca dupa ce am citit cele scrise de tine,mi s-a facut un doooooooooor!!!
@vergi: Nu numai ca fiecare isi are propria istorisire despre verisori, verisoare, unchi si matusi, dar au existat mari scriitori care au reusit sa creeze adevarate capodopere, urmarind firul memoriei proprii pana la anii copilariei (ma gandesc acum la Proust, cu extraordinarul sau “A la recherche du temps perdu”, sau la Marquez cu universul sau macondian). Dar noi care suntem mult mai mici, nu ne gandim la capodopere
… Ne gandim insa cu drag la vremurile acelea, iar eu unul incerc sa le si scriu, in speranta ca, astfel, nu se vor pierde.
@frumushica: Sa ai un concediu minunat in Germania. Sunt sigur ca te vei uita din cand in cand pe blog, chiar si de acolo. Drum bun!
Familia mea e numeroasa, inutil sa spun cat e de mare pentru ca nici eu nu o cunosc in intregime. Cu doua saptamani inainte sa ma nasc eu se stingea mama tatalui, care ramanea astfel orfan (isi pierduse tatal la 18 ani). La nici doi ani se stingea bunicul din partea mamei, astfel ca eu am cunoscut toata viata numai o bunica, o bunica blanda, impaciuitoare, muncitoare, vesnic tremuranda. Ne spunea mereu(nepotilor, care ne numeam, cum bine spui, verisori): nu va mai certati, veti dori sa mai fi impreuna, dar nu veti mai putea.
La fel cum s-au adeverit cele spuse de bunicul copiilor sai: veti ajunge in 4 colturi diferite ale lumii, zicala bunicii mele s-a incapatanat sa se indeplineasca.
Dar amintirile sunt atat de vii, ca uneori nici nu mai conteaza ca nu am poze din perioada aia… imaginile sunt vii in memoria ma!
Si ai dreptate, cele mai frumoase sunt cele cand mancam toti untura pe paine, dupa gust cu sare sau zahar (eu preferam sare). Sau concursuri, care cade mai rau din copaci, care se murdareste mai rau cu cirese…
E incredibil cum legaturile acestea de familie, chiar daca sunt blocate multi ani, regasirea determina autormat o regenerare. Pana la urma familia e cea care va fi mereu cea mai aproape, prietenii vin si plec, insa familia ramane pururi…
@genius: Adevarul este ca familia se risipeste inevitabil la un moment dat, fratii pleaca in patru zari, asa cum zice si o melodie lautareasca de-a lui Ionel Tudorache pe care chiar acum am ascultat-o (“Ia guritza, ia si bea”), dar care e prea trsta sa o postez. Raman insa imaginile pe care le-ai descris si tu, de ex. ca ne manjeam pe fata de la pepeni sau de la rosii, sau chiar de la marmelada. Nu mai zic de manjeala cu noroi, de prin balti sau din Behela si lacul de la Padurea Verde.
)) Parca eram din triburi de papuasi!…
@sebastian: Ma bucur ca ai schimbat fotografia din profilul tau, care mi se parea cam prea “oficiala”. Cea de acum e mai frumoasa, mai ales ca esti impreuna cu Cata
…
Si ce sa zici de un neam de italieni galagiosi si foarte veseli? Amintirile cu familia, de atunci de cand esti mic, au o culoare si o amprenta emotionala imensa. As putea retrai in detaliu unele secvente petrecute alaturi de cei dragi. E un exercitiu frumos pentru care iti multumesc. Eu nu cunosc niciun personaj descris de tine in acest post, dar “le-am dat viata” ca intr-o piesa de teatru alb-negru.
Am facut un mic comentariu la articolul de fata, insa nu imi dau seama unde a aterizat caci la un moment dat,mi-a aparut in stinga(pe fond galben) am apasat nu stiu unde si nu-l mai vad.
Oricum te asigur ca am citit cu nesat rindurile tale,m-am bucurat privind pozele,multumesc!
O,Doamne!Chiar am semnat”frumushica”in loc de numele meu?Chiar ca am nevoie urgent de un concediu(desi exista o explicatie.Sebi si Vergi stiu de ce).In fine,bine ca am dres greseala si cu ocazia asta sa iti spun ca mi-a placut foarte mult si textul de astazi.Temele tale legate de copilarie,mi-au dat de gandit,sa-mi explic,ce a putut fi atat de fascinant in copilaria mea,de ma gandesc cu atata placere la acea perioada,mai ales ca eu,de la 9 ani,stateam mai mult cu vioara in mana”scartzaind de zor”,cu ochii pe geam,uitandu-ma cum alti copii se joaca.Cred ca e vorba despre cea mai linistita si lipsita de griji perioada a vietii mele,cand nu purtam grija zilei de maine,cand veneam de la scoala strigand in gura mare inca de la poarta”mi-e foameeeeee!”,stiind ca Mami ne astepta intotdeauna cu mancarica buna si cu multa dragoste,cand aveam cel mai frumos brad de Craciun,sub care erau cele mai frumoase cadouri,sau cand mergeam cu toata familia la Sfanta Inviere(Doamne iarta-ma,dar stateam la toata slujba cu nerabdare,sa ajungem mai repede acasa si sa ciocnim oua roshii,cu un gust nemaipomenit de bun,pe care numai in acea noapte Sfanta il puteam simti).In fine,ar fi multe de spus,dar trebuie sa-mi fac bagajul,ca maine dimineata plec.Doamne-ajuta!
@katja – stapana de athos: Din cate mi-am dat seama, s-au intamplat doua lucruri, amandoua bune: in primul rand, pentru cateva clipe, ti-ai amintit de familia de italieni (ce frumos trebuie sa fi fost! cu-atat mai mult cu cat italienii sunt atat de veseli); in al doilea, postul meu a putut fi transformat mental intr-o piesa de teatru, ceea ce e chiar minunat
@laura: De obicei iti apare textul pe fond galben cand ai dat clic pe “vizualizare” si atunci ai doua alternative:
1. “editati comentariul” (ceeace inseamna ca mai poti adauga sau modifica ce ai scris anterior);
2.”publicati acest comentariu” (ceeace inseamna ca se trimite comentariul tau, nemodificat, asa cum e scris pe acel fond galben).
Poate ca nu ai apasat pe “publicati acest comentariu” si s-a pierdut… E neplacut cand se “pierd” textele sau comentariile, mi s-a intamplat si mie. Trebuie sa ai rabdare sa o iei de la capat. Daca mai ai “inspiratie”, poate revii cu un comentariu mai incolo. Abia astept, mai ales ca nu prea mai stiu despre voi, iar pe Nicu-mic de ex. nu l-am vazut de muuuulta vreme (zeci de ani!)…
@viorica: Mecanismul memoriei e fascinant, nici nu-ti dai seama cat de multe amanunte ai “salvat” in “computerul” din creier, pana nu incepi sa povestesti. Odata ce ai ajuns in Germania, sunt sigur ca vei avea si mai multe de povestit.
@sebastian: Surpriza ta de a-mi redirectiona blogul m-a lasat fara cuvinte!!! Multumesc mult, sper ca toti prietenii acestui blog vor fi incantati de aceasta modificare. Ii rog ca incepand de azi sa utilizeze calea noua de comunicare, care e mult simplificata. In plus, in arhiva, sunt absolut toate postarile, din 2005 incoace (binenteles si cele din situl meu vechi!)