La mulţi ani, Cătălina!
_________________
Oricât de multe jucării mai scumpe sau mai ieftine i-ai cumpăra unui copil, vei constata că, la scurtă vreme după ce i le-ai oferit în dar, 
plictisindu-se, le abandonează sau, în cel mai fericit caz, le trimite “la culcare”, să facă nani după amiaza în locul lui. 
Ce alternative are copilul să se distreze toată ziulica, odată ce jucăriile respective nu mai prezintă interes pentru el? 
În primul rând, inventivitatea. De cele mai multe ori, copiii se joacă în nisip sau cu pământ, frământându-l cu mâinile ore în şir. Sau deturnează funcţionalitatea firească a obiectelor electro-casnice, le transformă în obiecte de joacă, le însufleţesc, vorbesc cu ele (Lumi i-a făcut odată “baie” radioului portativ “Toshiba” primit în dar de la Mimi care lucra pe-atunci la “Shop”-ul din Reşiţa; Sebastian vedea în chitara mea un fel de camion sau maşină de curse, numai bună de târât pe jos, pe covor; 
Cris avea un cult al obiectelor mici din bucătărie pe care le însufleţea, vorbea cu ele foarte serios). Eu unul confecţionam un fel de cutiuţă muzicală când eram mic, dintr-o cutie cu chibrituri, întinzând un fir subţire de cauciuc peste două beţe care erau lipite de cutie la extremităţile faţetei acesteia. 
Suna frumos, ca o mandolină. Copiii din curte ne acompaniam cu astfel de instrumente, cântând cu vocea de exemplu “Boţi-boţi-tarca” (am 
transliterat romaneste, pentru că habar nu am cum se scrie corect şi nici ce înseamnă textul repectiv în limba maghiară) dar şi multe alte cântece cunoscute. Era o mică orchestră de “mandoline”, care cânta îngrozitor de fals dar cu multă pasiune. După aceea ne tăvăleam pur şi simplu prin iarbă, în părculeţul din faţa şcolii. Nu ne tăvăleam câteva clipe. Ne tăvăleam ore în şir, râzând în hohote, aş zice acum, degeaba. Dar atunci existau motive clare pentru toată veselia aceea generală. Le mai ţinem minte?
plictisindu-se, le abandonează sau, în cel mai fericit caz, le trimite “la culcare”, să facă nani după amiaza în locul lui. 
Ce alternative are copilul să se distreze toată ziulica, odată ce jucăriile respective nu mai prezintă interes pentru el? 
În primul rând, inventivitatea. De cele mai multe ori, copiii se joacă în nisip sau cu pământ, frământându-l cu mâinile ore în şir. Sau deturnează funcţionalitatea firească a obiectelor electro-casnice, le transformă în obiecte de joacă, le însufleţesc, vorbesc cu ele (Lumi i-a făcut odată “baie” radioului portativ “Toshiba” primit în dar de la Mimi care lucra pe-atunci la “Shop”-ul din Reşiţa; Sebastian vedea în chitara mea un fel de camion sau maşină de curse, numai bună de târât pe jos, pe covor; 
Cris avea un cult al obiectelor mici din bucătărie pe care le însufleţea, vorbea cu ele foarte serios). Eu unul confecţionam un fel de cutiuţă muzicală când eram mic, dintr-o cutie cu chibrituri, întinzând un fir subţire de cauciuc peste două beţe care erau lipite de cutie la extremităţile faţetei acesteia. 
Suna frumos, ca o mandolină. Copiii din curte ne acompaniam cu astfel de instrumente, cântând cu vocea de exemplu “Boţi-boţi-tarca” (am 
transliterat romaneste, pentru că habar nu am cum se scrie corect şi nici ce înseamnă textul repectiv în limba maghiară) dar şi multe alte cântece cunoscute. Era o mică orchestră de “mandoline”, care cânta îngrozitor de fals dar cu multă pasiune. După aceea ne tăvăleam pur şi simplu prin iarbă, în părculeţul din faţa şcolii. Nu ne tăvăleam câteva clipe. Ne tăvăleam ore în şir, râzând în hohote, aş zice acum, degeaba. Dar atunci existau motive clare pentru toată veselia aceea generală. Le mai ţinem minte?
marturisesc ca faceam acelasi lucru, la scoala primara, ma tavaleam in pauza in iarba cu baietzii (imi aduc aminte de Lushca-cel mai bun la matematica si Horatiu cel mai bun la istorie),in vreme ce fetele erau cumintzi ,stateau “in rand”,cum le punea “tovarasha”.aceeiasi Lushca si Horatiu erau prietenii care se asezau pe aceeasi banca din autocar cu mine si ramaneam nedespartziti toti trei cand mergeam in excursii la Doftana sau la vreun monument al eroilor sau la circ in Bucuresti.la un moment dat am si fost pusa in aceeasi banca cu Horatiu care ascundea in pupitru revista “Luminitza” precum si iubirea nemarturistita pentru mine,bineinteles.eh, ce vremuri…
Sunt convinsa ca toti copiii au avut intotdeauna jucarii,mai mult sau mai putin sofisticate,dar in timp,nu le tin minte decat pe cele care i-au impresionat cel mai mult,cum e si cazul meu.Sa fi tot avut eu vreo 4-5 ani,Vergi un pic mai mult,cand fratele nostru Nicu,pe care-l vedeam”foarte mare”(desi avea doar vreo opt-noua ani),ne facea jucarii,diverse figurine,din lut.Tin minte ca la un moment dat,ne-a facut un asha zis”aparat de fotografiat”din hartie,spre marea bucurie si admiratie a copiilor din vecini,a verilor nostri Costi si Nelu si a Ilenei(fiica cea mica a nashilor mei),cu care ne jucam cat era ziulica de mare.Doamne,cata veselie era!
P.S.Ce poze minunate ai atashat textului!!!!!!!!!!!!!
@catalina:
Inca o data,un calduros
LA MULTI ANI !
de ziua ta.
Da, frumoase poze…
Eu tin minte cazematele din cutii de lemn de la aprozar si cum hraneam cateii de sub scarile spitalului.
Tea pana la un an a fost atrasa aproape in exclusivitate de etichete, jucariile fiind un accesoriu al acestora. Ana nu-si manifesta inca optiunile in domeniu, pentru ca are momentan alte preocupari de genul cine tipa mai tare.
Cristina
Eu faceam cazemate din orice fel de materiale in interiorul unitatilor miliatare, si cotete pentru nenumaratii catei de la bloc. Ma trec fiori… !
de fiecare data astept sa citesc blogul, dar ca astazi rar m-am bucurat! danke schön! am sosit mai inainte acasa, din nou o zi plina fara pauza de masa, dupa care parca am prins putere citind si vazind minunatele poze! chiar, draga catalina, inca o data si din tot sufletul , la foarte multi ani cu bucurii si sanatate si o gradinita intreaga linga tine! ca parca e o grupa de ingerasi! vergi
@luminitza: Cred ca tavalitul prin iarba insemna un fel de maxima fericire, la varsta aia. Dar si cand oamenii ajung sa fie “mari”, nu uita acest lucru, de ex. imi aminetsc de mami, care la Muntele Semenic s-a rostogolit in vale vreo 100 de metri prin iarba, fara oprire si doar radea fara incetare de bucurie.
@viori: Un aparat foto de hartie facut de Nicu? Nu stiam.:) Ce pacat ca el e la mare acum si nu poate vizita blogul, pt. ca ne-ar da detalii interesante. Stiu insa ca erau folosite roll-filmele de celuloid, maruntite cu foarfeca, pe post de “praf de pusca” pentru lansarea unor mici rachete, in curte. Celuloidul ardea la fel de repede ca praful de pusca autentic.
@cristina: Aha, acei catelusi draguti, care mai apoi au devenit ditai dulaii si hamaiau toata noaptea?
… Tea se ocupa si cu moshmonditul pamantului si nisipului in curte, am vazut eu 
Pozele sunt frumoase, pentru ca sunt frumosi copiii si mai ales pt ca sunt instantanee.
@robert: Cazematele erau si specialitatea noastra. Intr-una din iernile grele ale anilor ’50, s-a adunat in curte o zapada inalta de peste doi metri, adica numai buna de facut un mare derdelus pt sanii si apoi o cazemata de toata frumusetea.
@vergi: Azi am scris doua texte, asa ca ma bucur ca ai avut timp sa le citesti si mai ales sa ti-au placut amandoua. Cum am promis, de maine voi incepe sa scriu de dimineata, pt. ca sincer timp de o luna de zile m-am culcat numai dupa ora 1 sau 2 noaptea.
ma gindeam, sa mai adaug citeva rinduri, ca prea eram in viteza mai inainte!deci tu ne inviti, sa ne intoarcem in timp si culmea, in cea mai frumoasa perioada din viata omului, copilaria! ironia sortii, ca si copil abia astepti sa fi om mare, dupa care ce nu ai da sa intorci timpul inapoi! copilaria mea a fost marcata de faptul , pe bune nu exagerez deloc, ca probabil eu in alta existenta am fost pupaza si tare imi placea tot ce sclipea, ce se incalta sau imbraca! asa ca jocurile mele erau legate de papusa mea ce mica, pe care mi-o imbraca nicu, croitorul ei de lux, de noptiera in care eu locuiam cu papusa la etaj si viorica la parter! bineinteles, ca viorica si cu mine ne adresam una alteia cu doamna, dar la modul foarte serios si ne plingeam de papusile noastre, mai precis copiii nostri, de care eram nemultumite, ca prea aveau pretentii, ca au munti de haine si tot mai vor, mai bine nu scriam asta, parca imi suna cunoscut! he, he, sa fi cunoscut noi atunci copiii de azi, stiam ca cuvintul pretentie a dobinditi un inteles cu totul nou!! la un moment dat le-am facut chiar si carucioare sport, din carton imbracat in material, ca sa putem coase partile componente. Cel mai rau a fost ca am cusut si rotile! eu nu sint din soiul acela de oameni, care pe masura ce trece timpul se refugiaza doar in trecut, dar tare rau imi pare de copiii de astazi, crescuti mai cu totii in fata computerului, cunoscind doar jocuri electronice sofisticate, de ai complexe de inferioritate doar cind ii auzi! si imi e o mila cumplita, cind ii vad palizi si incercanati de atitea ore petrecute in fata ecranelor. Noua nu ne ajungeau curtile si parcurile! marea durere a copilariei mele a fost insa, ca absolut toti pantofii pe care cu greu ii modelam din noroi cind ploua cu galeata , cind se uscau… crapau! asa ca in final am abandonat lupta si am trecut si eu la confectionarea de cocovane, stiti ce sint alea?? he, he o treaba grozava, un bol de noroi, cu o gaura in mijloc, in care scuipai , ca cine sa te vada si sa spuna , nu e frumos sa scuipi, si dadeai cu cocovana de pamint, cea mai reusita era cea care face zgomotul cel mai tare! nu ma credeti? cind ploua , incercati, eu ma anunt la un concurs , cind vin acasa ! cine se inscrie, dar in conditiile de atunci, fara cizme de cauciuc, picioarele goale, sa poti framinta bine noroiul si la treaba cu tine! uite nelu o idee, concurs de cocovane la mosie, eu trimit provocarea! hallo Leute, inca nu am dat in mintea copiilor, cred totusi ca ar fi tare vesel! vergi
Mie nu mi-au placut papusile niciodata, in sensul ca eu nu ma jucam cu papusile, nu aveam colectii de rochite, casute sau altea alea… nu aveam si eu m-am repliat foarte repede, ma jucam cu masinutele. Nu glumesc, ba mai mult, aveam si cu cine sa ma joc, eram in gasca baietzilor, faceam curse, era foarte interesant. Si cel mai fain era ca faceam concurs care fura mai multa ceapa din curtile blocurilor, ceapa din care faceam tot felul de chestii la care acu nu le mai gasesc rostul.
Vergi a subliniat foarte bine fenomenul sedentarismului, pe care il observam din ce in ce mai mult la copii, care au acces la un computer chiar de la varste fragede… e trist! Eu imi amintesc cu drag, de exemplu, de jocurile copilariei, niste evenimente le pot spune, la care lua parte tot cartierul. Iarna, de exemplu, jucam soldateii, adica ne strangeam 20 de persoane, ne aliniam picioarele pe un derdelus, si persoana din capat trebuia sa daramne toti soldatii doar facand branci cu propriile picioare celui de langa el, cine ramanea in picioare castiga, nu ma intrebati ce ca nu stiu, nu se dadeau premii… hazul venea din faptul ca cine era neexperimentat reusea foarte usor sa darame toata armata peste el!
@vergi: Binenteles ca vom face un concurs de cocovane, eu habar n-aveam de ele dar acum sunt fericit ca asa ceva exista. Deoarece, daca nu existau, trebuiau inventate!
)) Nu e intamplator faptul ca depanam aici ganduri din copilarie, nici eu nu sunt adeptul ca e un lucru nimerit sa faci o obsesie pentru asa ceva, dar am sentimentul ca recuperam impreuna, cu incetul, ceva ce paruse iremediabil pierdut. Mi s-a spus ca nu e imposibil sa iasa chiar o carte din colaborarea noastra. Ce bine si ce frumos ar fi! Pana una alta, textele voastre sunt exceptionale! 
@genius: La mine era invers: mai intai mi-au placut papusile (una era pioniera sau utemista, nu mai stiu, dar era frumoasa) si apoi masinutele. Pe vremea aia nu aveau masini decat oamenii foarte bogati, asa ca pana si o masinuta de jucarie era un lux. Nu pot sa uit nici eu acele masinute Pobeda si Skoda cu cheita (si arc, asemanator mecanismului ceasurilor) – existau chiar si sticlute cu apa de colonie in forma de masinute, camioanele din lemn sau caruselul cu avioane primite in dar de mos Craciun. Nu-i mai putin adevarat ca adevarata joaca era aceea povestita de Vergi si Viori, de Robert, de Cris sau Lumi: tavalitul in iarba, noroiul, casutele pentru catei, aparatul foto al lui Nicu, cazematele lui Robert, cocovanele lui Vergi si nemaipomenita locuinta a papusilor ei din noptiera, iar acum, jocul tau de-a soldateii, de pe derdelus. Toate, toate, reprezinta capacitatea copilului de a reinventa lumea, perpetuu, cu mijloacele cele mai simple si cu aceleasi trairi emotionale de-acum o mie, sau doua, sau mai multe mii de ani. “Dupa ce se culca jucariile”, redevenim copiii cei dintotdeauna, fara bariere spatio-temporare, fara fitze tehnico-digitale datorate erei computerelor. Suntem ceva mai aproape de copiii din stele (Micul Print?), adica de acolo de unde am venit cu totii odata, foarte de demult, parasind o “acasa” pe care parea ca am uitat-o definitiv. Toate jocurile evocate de noi toti aici sunt dovada ca nu am uitat, totusi, patria aceea. Asa ca zic din nou, abia astept sa vina Vergi la mosie sa facem cocovane, hehehe!…
Depozitul aprozarului din spatele blocului era un fel de cazemată labirintică din lăzi de legume pe care o explorez câteodată și acum înainte să adorm…
@sebastian: Nu ma mai mira cat de amanuntit ai fotografiat acele locuri, abia acum inteleg cu adevarat ce univers labirintic aveai acolo!:)
@Mihai, Viorica & Vergi – Va multumesc tare mult pentru urari!!! Chiar am avut parte de o zi de nastere minunata care se va continua si duminica!
@Mihai – Imaginatia pe care o aveam (si am pastrat o mare parte din ea) era debordanta si ma facea sa-mi gasesc un motiv de joaca din orice obiect care imi cadea in mana. Inventam jucarii si jocuri cu o viteza extraordinara si ma adaptam la orice fel de situatie. Stiu ca cel mai des utilizam modelul covorului pe care il aveam in camera mea pentru a "simula" o casa cu tot ce cuprinde ea: dormitoare, balcoane, bucatarie, holuri etc. Imi amintesc cu drag de primele mele doua papusi (Onu – de la Ion – si Lesinata – care era o papusa rosie cu corpul din material textil, cu membre lungi si extrem de flexibile si capul din plastic, aratare care nu-si tinea capul drept, de aici si numele ei).
@katja – stapana de athos: Pornind de la modelul covorului tau, acum mi-am amintit de multitudinea de figuri de animale si de pitici care populau tablia de marmora a masutzei din antreu
…