Primul birt în care am intrat vreodată se numea “Ciocârlia”, era lângă Gara Mică, de unde începea liniştita şi frumoasa Alee CFR, care ducea spre clubul şi stadionul ICOT, spre impresionantele uzine mecanice şi spre Pădurea Verde (am asociat din cauza asta întotdeauna cuvântului “alee” senzaţiei de tihnă, linişte, odihnă). 
Nu cred că aveam mai mult de 4 ani iar tatăl meu vreo 37. În timpul zilei, birtul avea o clientelă pestriţă, oamenii veneau grăbiţi la ieşirea din schimb, între două trenuri cum se spune, îşi luau în ţoiuri câte un deţ de tescovină sau şliboviţă şi plecau. Dar la grădina de vară, seara, bărbaţii îşi aduceau soţiile şi copiii, mâncau şniţele cu cartofi piure şi salată de sfeclă roşie şi dansau tango pe un ring perfect rotund în acordurile discrete ale unei orchestre de cafe concert cu acordeon Hohner, două viori, pian, contrabas şi baterie cu periuţe hârşâite apatic pe pielea de viţel a tobei mici şi a fuss-cinelului. La birt, duminica pe la prânz, când ne întorceam de la Ocico-piaţ (talciocul oraşului), prezenţa mea era garanţia că tatăl meu nu se va îmbăta şi va ajunge acasă pe picioarele lui, binedispus, în vervă şi generos (ne dădea fiecăruia câte-un leu, doi, să ne cumpărăm o savarină sau o ciocolată Carpaţi). Seara la grădină, eram sprijinul îndemnurilor disperate ale mamei de a pleca acasă, pentru că se făcea de miezul nopţii iar violonistul care era stangaci şi cânta în simetrie perfectă cu partenerul său, interpreta duios, zâmbind cu dinţi de aur, în aşteptarea celor zece lei pe care tata îi lipea de frunte după fiecare Zaraza interpretată cu voce de gramofon. 
Mi-am dat seama după mulţi ani că restaurantul, cafeneaua, barul, cârciuma, ar putea fi asemănate cu un fel de teatru, cu scenă (ringul), cu interpreţi (solişti, orchestră) şi public (consumatorii), după cum remarca extrem de subtil şi cu mult talent gurmandologul parizian Pierre Rival, autor al unui celebru roman numit “Alimentation generale”. Adevăratul teatru însă nu era acesta, ci tot ce se întâmpla acolo, absolut spontan. Fiecare client, şef de restaurant, bucătar, şef de sală, barman, ospătar, piccolo sau femeie de servici care moţăia la toalete împărţind parcimonios hârtia igienică îşi avea rolul său, iar replicile (irepetabile) nu puteau fi decât geniale, era mai mult decât commedia dell’arte sau performance, pentru că acestui spectacol fascinant nu-i era necesar un autor, un libretist, cu atât mai puţin un regizor. Într-un restaurant se consumă drame, cupluri tragice se despart, se ceartă, plâng, altele dimpotrivă abia sunt la prima cină romantică, există singuraticii care consumă absint sau se îmbată şi nu se mai lasă duşi după ora închiderii, vin aici deprimaţii dar şi voioşii, săracii şi bogaţii, exaltaţii şi blazaţii, cei săraci cu duhul dar şi geniile, proştii dar şi deştepţii. “
Odată ce-ai intrat într-o cârciumă nu mai eşti intelectual (medic, arhitect, artist, inginer, profesor universitar) nici muncitor, şomer sau tâlhar, eşti un beţiv ordinar şi nimic mai mult.”, mi-a spus cândva un prieten artist grafician (evident la o bere). Încerc o trecere în revistă a câtorva dintre cele mai importante restaurante în care am văzut şi am aplaudat cu adânc respect spectacolul vieţii: Carul cu bere din Bucureşti, Capşa, Berlin, Gambrinus, Athenee Palace, Lido, Ambasador, dar şi “Fomistul” din Piaţa Palatului sau celebra bodegă a artiştilor din zona Ştirbei Vodă, “Nectarul” (ce mari actori am văzut acolo împreună cu Romeo Vanica, bun prieten, am putut vorbi cu ei ca de la “beţiv” la “beţiv” – insist cu aceste ghilimele, pentru că niciunul nu ajungea în starea de jalnică beţie, ci doar de bună dispoziţie, precum Ştefan Ciubotăraşu, Draga Olteanu, Ilarion Ciobanu, Gheorghe Dinică şi mulţi mulţi alţii). În Timişoara erau vestitele Cina, Lido, Carul cu bere din piaţa Traian, Szary Neny, o serie de birturi spre Turbină, în piaţa de fân (unde se dădea şi mâncare la sufertaş), la Pădurea Verde sau Ştrandul Mare. La Ploieşti, Pelicanul, Pomul Verde, Continental, Berbecul, Piccadilly, Grădiniţa sau Terasa Trandafirul. La Veneţia, cafeneaua Florian. Deşi îmi place peste măsură afirmaţia lui Dinică despre România: “Ţară mică, mese puţine”, aş zice că nu neapărat mesele ar fi problema ca să te poţi bucura de spectacolul vieţii oferit de marile scene de teatru ale restaurantelor. Totul e să ştii cum să priveşti acest spectacol: cu lăcomie sau cu generozitate, cu trufie sau cu modestie, cu încrâncenare sau cu seninătate, cu dispreţ sau cu admiraţie.
Nu cred că aveam mai mult de 4 ani iar tatăl meu vreo 37. În timpul zilei, birtul avea o clientelă pestriţă, oamenii veneau grăbiţi la ieşirea din schimb, între două trenuri cum se spune, îşi luau în ţoiuri câte un deţ de tescovină sau şliboviţă şi plecau. Dar la grădina de vară, seara, bărbaţii îşi aduceau soţiile şi copiii, mâncau şniţele cu cartofi piure şi salată de sfeclă roşie şi dansau tango pe un ring perfect rotund în acordurile discrete ale unei orchestre de cafe concert cu acordeon Hohner, două viori, pian, contrabas şi baterie cu periuţe hârşâite apatic pe pielea de viţel a tobei mici şi a fuss-cinelului. La birt, duminica pe la prânz, când ne întorceam de la Ocico-piaţ (talciocul oraşului), prezenţa mea era garanţia că tatăl meu nu se va îmbăta şi va ajunge acasă pe picioarele lui, binedispus, în vervă şi generos (ne dădea fiecăruia câte-un leu, doi, să ne cumpărăm o savarină sau o ciocolată Carpaţi). Seara la grădină, eram sprijinul îndemnurilor disperate ale mamei de a pleca acasă, pentru că se făcea de miezul nopţii iar violonistul care era stangaci şi cânta în simetrie perfectă cu partenerul său, interpreta duios, zâmbind cu dinţi de aur, în aşteptarea celor zece lei pe care tata îi lipea de frunte după fiecare Zaraza interpretată cu voce de gramofon. 
Mi-am dat seama după mulţi ani că restaurantul, cafeneaua, barul, cârciuma, ar putea fi asemănate cu un fel de teatru, cu scenă (ringul), cu interpreţi (solişti, orchestră) şi public (consumatorii), după cum remarca extrem de subtil şi cu mult talent gurmandologul parizian Pierre Rival, autor al unui celebru roman numit “Alimentation generale”. Adevăratul teatru însă nu era acesta, ci tot ce se întâmpla acolo, absolut spontan. Fiecare client, şef de restaurant, bucătar, şef de sală, barman, ospătar, piccolo sau femeie de servici care moţăia la toalete împărţind parcimonios hârtia igienică îşi avea rolul său, iar replicile (irepetabile) nu puteau fi decât geniale, era mai mult decât commedia dell’arte sau performance, pentru că acestui spectacol fascinant nu-i era necesar un autor, un libretist, cu atât mai puţin un regizor. Într-un restaurant se consumă drame, cupluri tragice se despart, se ceartă, plâng, altele dimpotrivă abia sunt la prima cină romantică, există singuraticii care consumă absint sau se îmbată şi nu se mai lasă duşi după ora închiderii, vin aici deprimaţii dar şi voioşii, săracii şi bogaţii, exaltaţii şi blazaţii, cei săraci cu duhul dar şi geniile, proştii dar şi deştepţii. “
Odată ce-ai intrat într-o cârciumă nu mai eşti intelectual (medic, arhitect, artist, inginer, profesor universitar) nici muncitor, şomer sau tâlhar, eşti un beţiv ordinar şi nimic mai mult.”, mi-a spus cândva un prieten artist grafician (evident la o bere). Încerc o trecere în revistă a câtorva dintre cele mai importante restaurante în care am văzut şi am aplaudat cu adânc respect spectacolul vieţii: Carul cu bere din Bucureşti, Capşa, Berlin, Gambrinus, Athenee Palace, Lido, Ambasador, dar şi “Fomistul” din Piaţa Palatului sau celebra bodegă a artiştilor din zona Ştirbei Vodă, “Nectarul” (ce mari actori am văzut acolo împreună cu Romeo Vanica, bun prieten, am putut vorbi cu ei ca de la “beţiv” la “beţiv” – insist cu aceste ghilimele, pentru că niciunul nu ajungea în starea de jalnică beţie, ci doar de bună dispoziţie, precum Ştefan Ciubotăraşu, Draga Olteanu, Ilarion Ciobanu, Gheorghe Dinică şi mulţi mulţi alţii). În Timişoara erau vestitele Cina, Lido, Carul cu bere din piaţa Traian, Szary Neny, o serie de birturi spre Turbină, în piaţa de fân (unde se dădea şi mâncare la sufertaş), la Pădurea Verde sau Ştrandul Mare. La Ploieşti, Pelicanul, Pomul Verde, Continental, Berbecul, Piccadilly, Grădiniţa sau Terasa Trandafirul. La Veneţia, cafeneaua Florian. Deşi îmi place peste măsură afirmaţia lui Dinică despre România: “Ţară mică, mese puţine”, aş zice că nu neapărat mesele ar fi problema ca să te poţi bucura de spectacolul vieţii oferit de marile scene de teatru ale restaurantelor. Totul e să ştii cum să priveşti acest spectacol: cu lăcomie sau cu generozitate, cu trufie sau cu modestie, cu încrâncenare sau cu seninătate, cu dispreţ sau cu admiraţie. 
Am citit ce ai scris de doua ori: prima data intr-o tacere deplina, a doua oara ascultand Zaraza, a lui Cristian Vasile! Si am avut o revelatie! Incredibil ce plastic ai scris!
Chiar asa, cei care doresc isi pot pune aceasta melodie pe fundal, e o transpunere perfecta intr-un alt veac, al carui sunet a fost conservat intru eternitate pe discurile din vinilin.
La restaurant se mananca: micul dejun, dejunul, cina; la restaurant se celebreaza: botez, aniversare, nunta, praznic;
Restaurantul este un element cheie in existenta oamenilor, bine ai spus tu: Teatru, eu completez, daca imi permiti, e scena pe care evoluam noi, oamenii, in teatrul vietii. Si de ce spun asta?
Pana la urma, faptul ca la restaurant au loc intalniri de tot felul e un semn bun, omul are nevoie sa socializeze. Nu o sa insist acum pe comunicarea din restaurante (care, din punctul meu de vedere, e lipsita de substrat, deoarece, daca vorbim despre oameni care nu se cunosc suficient de bine, e foarte clar ca tacamurile, farfuria, masa, toate reprezinta bariere de comunicare la care oamenii pot apela mult prea usor), mi-am adus aminte de o intamplare relatata de o scriitoare britanica intr-o carte (I love shopping, Sophie Kinsella): la un restaurant de foarte mare clasa, Rebecca, jurnalist financiar, merge la aniversarea unei bune prietene. Reproduc aici cateva randuri din carte: ” nu e cinstit, si eu vreau sa colind pe la mese sa salut lumea… Da Doamne macar odata sa fie cineva pe care sa-l recunosc. Nu trebuie sa fie neaparat cineva de care sa-mi placa sau pe care sa-l cunosc foarte bine, doar cineva la care sa ma duc grabita sa fac bla-bla-bla si sa exclam : trebuie sa ne vedem la un pranz!…”. Va gasi pe cineva care nu o va recunoaste decat tarziu, dupa niste momente f penibile, dar care expun perfect conceptul operational propus de tine!
@genius: Ai sa razi, dar dincolo de toate nimicurile care se spun la un restaurant, uneori oamenii mai si socializeaza (ok, de cele mai multe ori e atat de multa galagie incat nu prea poti sa te intelegi nici macar cu persoana de langa tine, dar-mi-te cu cineva de vis-a-vis sau de la capatul mesei):)… E un adevarat univers restaurantul, ma gandesc acum de exemplu la restaurantul scriitorilor de pe Calea Victoriei, sau cel de la Neptun… Cate si mai cate nu se spun acolo! De la fleacuri, mici barfe sau intrigi, pana la polemici aprinse. Aburul alcoolului duce discutia intr-o zona si ea de privit, ca spectacol. Pana unde alcoolul produce o frenezie a imaginatiei? Unde e limita care separa “simpaticul”, “amuzantul”, “spiritualul”, de penibil sau ridicol? In legatura cu cartea Sophiei Kinsella, da, tocmai asta e drama necomunicarii. E dorinta de a sta macar de palavre cu cineva, dorinta de a socializa. Daca tot nu esti pe aceeasi lungime de unda sau nu gasesti un partener ideal (genul “sufletul pereche”), macar sa schimbi o vorba, stii cum era bancul ala, “intreaba-ma si pe mine: ce mai fac?”, o disperare a incomunicabilitatii… Dar, inca o data, spectacolul dintr-un restaurant trebuie privit in complexitatea lui, pentru ca fiecare “personaj” de acolo nu e defapt un personaj fictiv, ci o viata reala.
@katja – stapana de athos: La multi ani de ziua ta, numai bucurii si fericire!
Îmi aduc aminte cu plăcere de serile de la mare din cârciumi, unde cântau muzicanții șlagăre și noi comandam creier pané…
Rar mai întâlnești în zilele noastre astfel de locuri, cu izul acela de originalitate!
Ce coincidenta!Nu de mult vorbeam cu cineva despre”farmecul restaurantelor de alta data”si am povestit despre o seara minunata petrecuta acum multi ani,la restaurantul Select,restaurant despre care cred ca ai uitat sa amintesti,aflat in cea mai selecta zona a capitalei.
Intr-o dupa amiaza,tocmai venisem de al Oltenita,(unde eram profesor-stagiar)si din troleibuz,l-am vazut pe bunul meu coleg si prieten din facultate.Intamplarea a facut sa ma vada si el,mi-a facut semn sa cobor la prima statie si dupa ce ne-am intalnit,mi-a propus sa mergem la restaurantul Select.Eu locuiam cu chirie in vremea aceea,in cartierul Balta Alba,care era mai aproape de gara Titan,de unde luam trenul spre Oltenita,la ora 6 fara 10(dimineata!)Am luat amandoi un taxi,sa ajungem mai repede”acasa”sa ma imbrac altfel decat pentru naveta,am luat din nou un taxi si am ajuns la restaurant.N-am sa uit niciodata atmosfera placuta de acolo,lumina discreta a salii si nici pianistul care canta”ca pentru el”,in surdina,o muzica venita parca din alte sfere.La un moment dat,bunul meu prieten,un romantic prin excelentza,mi-a spus uitandu-se spre podea”vezi marea acolo jos?Ii auzi valurile?”In fine…Spre miezul noptii,am parasit restaurantul si m-a condus acasa,desigur tot cu taxiul.De ce am scris eu despre toate astea?Fiindca,pentru cine nu cunoaste Bucurestiul,spun ca distantele pe care le-am parcurs prin Bucuresti,pentru a ajunge la acel restaurant si inapoi,sunt foarte mari.Oare nu era mai comod sa mergem la restaurantul de langa blocul in care locuiam?
P.S.Excelent textul tau de azi!!!
@Mihai – Multumesc mult de tot pentru urare!
@Sebastian – Noroc cu restaurantul acela grecesc care iti readuce aminte de Costinesti pentru ca se canta live slagarele de alta data.
@sebastian: Muzicantii au un rol important in teatrul restaurantului, in primul rand ei canta live acolo si pun foarte mult suflet. Ai sentimentul uneori ca interpretaza special pentru tine, pentru iubita ta (chiar daca nu o fac inadins). In plus, unii chelneri poseda arta extraordinara de a te face sa te simti bine, cand vin si iau comanda, cand te intreaba daca a fost buna mancarea sau pur si simplu daca totul e ok, daca nu mai doresti si altceva. Iti recomanda o specialitate cu detalii de gurmand, cu aerul ca e unica si-ar fi pacat sa nu o-ncerci sau iti fac cu ochiul discret, cunoscator, atunci cand nu ti-o recomanda pe alta.
@viorica: Un romantic incurabil, prietenul tau. Cum sa mergi la restaurantul din cartier, cand tocmai aceasta calatorie spre centru avea farmecul ei? Acuma, pe bune, chiar nu ti-ai dat seama de cand ai intrat ca restaurantul Select era singurul din Bucuresti in care intrau, clipocind linistit pe pardoseala salii, valurile marii?
… Ok, nici eu, dar de-acum o sa fiu mai atent 
))… Viori, asta e una din cele mai frumoase imagini pe care le-am citit pana acum! O data in plus, ea arata ca “piesele” jucate live in restaurante sunt inimitabile si datatoare de emotii mai puternice decat orice fictiune.
… tot la mare ma gandesc si eu. Si vreau sa plec cat mai repede… .
@katja – stapana de athos: Cu drag si sa ai o zi frumoasa in continuare. Cantaretii de restaurant merg uneori pana acolo incat, cantand live, vin cu microfonul pana la masa ta si iti canta ca un fel de dedicatie personala desi nu li s-a cerut neaparat. Imi amintesc de Maria Dragomiroiu, intr-o inregistrare video mai de demult, facuta in Germania intr-un restaurant cu multi romani. Exact asa facea, iar oamenii erau atat de incantati de prezenta ei la numai doi pasi.
. Si, nu-i asa? O buna parte din timp, il vei petrece cu familia intr-un…restaurant! Sau la o terasa pe malul marii, la o bere si-un gratar bun. Iar acolo, cu siguranta, valurile marii vor face parte in mod real din decor 
…
@robert: Hehehe! Si eu!
@robert: Hehehe! Si eu!
. Si, nu-i asa? O buna parte din timp, il vei petrece cu familia intr-un…restaurant! Sau la o terasa pe malul marii, la o bere si-un gratar bun. Iar acolo, cu siguranta, valurile marii vor face parte in mod real din decor 
…
NOTA IMPORTANTA!
Incepand de astazi incerc sa ma “disciplinez” si sa scriu dis de dimineata textele mele, nu noaptea, ca pana acum. Din acest motiv, am scris deja si articolul de azi. Va multumesc anticipat pentru “dublele” voastre comentarii! Enjoy!
felicitari pt decizia luata, adevarul e ca de vreo luna ora de somn e peste 1 noaptea si asta se resimte!
la mai multe texte, pe care de acum inainte o sa avem bucuria sa le comentam in timp real, nu decalat cu o zi!
eu cred ca am ceva de vagabond in mine! mie imi place sa dorm la hotel sau la prieteni, si imi place la nebunie sa maninc la restaurant. Nu neaparat pt. mincarea propriu zisa, dar parca e atmosfera aia, cind intra tati la Carul cu bere si incepea sa cinte orchestra Sabarelul! si tati era mindru ca un imparat! cred, ca in concediu si sa fiu prajita de soare ca un snitel si nu as renunta la masa de seara mai ales, cind fiecare e parca altfel, mai frumos, mai civilizat, mai bun cumva si desigur mai flamind! cum sint eu acum , asa ca astazi lucullus maninca la lucullus! Vergi
@genius: Chiar se resimte decalajul asta, lipsa somnului. Asa ca sper sa scriu dimineata mai cu spor decat pana acum si chiar mai inspirat
. Multumesc pt urare, voi scrie texte mai departe, pt ca o fac cu mare bucurie.
@vergi: Sabarelul, da. Ce atmosfera era la Carul cu bere. Undeva eu (copil) trebuie sa am un desen facut de unul dintre acei artisti amatori care desenau portrete in restaurante sau in parcuri, si pe care l-a executat chiar la restaurantul cu pricina
adaug citeva rinduri legate de seara aceea minunata din köln, cind maria dragomiroiu a cintat pe la mese si la ce masa credeti ca s-a oprit? la masa noastra , unde stateau o mami si un tati fericiti , cum rar i-am vazut. Ii dadusem lui tati un trandafir si i l-a dat galant , cum numai el stia sa fie ,Mariei Dragomiroiu. Drept care i-a dedicat lui tati cintecul cu cocosele, cocoselule si chiar i-a spus lui tati, ca il cinta pt. el. He, he, cred ca tati a visat mult timp la scena aia, se vede si pe film. Asta inseamna comunicare, rolul artistului e sa aduca bucurie, ceea ce mariei dragomiroiu i-a reusit in seara aceea de neuitat, undeva intr-un restaurant din köln, unde romani plecati unii de cind lumea, si-au adus aminte, ca sint romani! si un roman ca tati, care nu ar fi avut cum sa fie asa aproape de maria dragomiroiu in romania, s-a trezit deodata admirat si invidiat de o sala intreaga. Din pacate romanul in straintate are pt. artistii romani un statut aparte si asta de fapt nu e bine. Si in romania la un spectacol tati ar fi fost la fel de important!!vergi
@vergi: Caseta video cu Maria Dragomiroiu si tati, la restaurantul din Germania, e memorabila (poate n-ar fi rau sa o copiati pe suport DVD, sa nu se deterioreze in timp banda magnetica). Tocmai asta si era tema la care m-am gandit, restaurantul ca teatru. Aici era teatru (de revista) chiar pe bune!
Pentru mine carciuma a fost locul unde “socializam” o buna parte. Acum ma gandesc ca la masa se creea o anumita atmosfera de intimitate intr-un loc foarte public – seamana intr-un fel cu blogul. Dar nu mancarea era centrul intalnirii, era doar pretextul (mai putin cand eram insarcinata). Si cu Sebastian, dupa 10 ani de nevazut, tot la carciuma am fost sa re-legam ce era de legat. Imi aduc aminte de prima data cand am mancat cu cutit si furculita – cu bunica-mea, la Eforie Nord, la hotel Europa -creier pane. Si dupa asta, creierul pane a ramas un mijloc de a retrai o senzatie. Si multe- multe amintiri legate de carciumi. Era pe vremuri, in Lahovari, un restaurant, intr-o casa mare, unde am fost cand aveam 6-7 ani. Imi aduc si azi aminte de fatza aluia care canta la contrabas: negricios, cu mustata, cu camasa alba. Apoi o seara la mare, cu ai mei, si unii care cantau din repertoriul Savoy. Si azi, cand aud muzica live, de genul ala, retraiesc senzatia de atunci: cald, seara, greieri, miros de Nivea (de la nemti).
Ana
@cristian: Toate acele senzatii de demult (primul creier pane mancat cu tacamuri, mirosul de Nivea, taraitul greierilor la mare etc.) sunt mai pretioase decat multe lucruri care au o valoare cuantificabila in bani, astazi. Restaurantele sunt locuri de care te leaga cateodata evenimente cu un impact emotional deosebit, iar faptul ca iti amintesti amanunte “banale” ca de pilda cum era contrabasistul si toate detaliile acelea, arata cat de puternice au fost trairile de atunci (amanuntele fiind un fel de repere, de balize ale memoriei).
da, fireste, restaurantele sunt carlige de prins emotii, pe care le poti retrai “la comanda” data sau involuntara. Si, sigur-sigur, nu incape in discutie maruntisul cuantificabil – banii. Desi povestea asta cu banii si maruntul si consumul si hora asta mititica ar putea fi discutata. dar comparam mere si cartofi, deci nu se pune. Desi sunt ipocrita ca si partea masurabila in monede are ceva importanta. Dar nu in planul asta.
Hai, pace!
Ana
@cristian: Banii nu aduc fericirea, ci numarul lor
))…