Căutând imagini pentru o temă extrem de interesantă (pe care însă nu o mai abordez azi, tocmai pentru că între timp am găsit alte fotografii, legate de strada copilăriei noastre de la Timişoara), mi-am dat seama că tot universul cărţii “Visul de iarnă al Isabellei” (pe care am publicat-o acum 12 ani la RAO) se întindea pe un areal de numai patru hectare, adică atât cât a mai rămas azi din moşia de la Sineşti a străbunicului Dumitru Gavrilă din Cochineşti , care la inceput de veac douăzeci avea cam 20 de hectare. 
În acest “pătrat” cu latura de 200 de metri din cartierul numit Fabrik în harta imperială a oraşului se aflau şi canalul Bega şi piaţa de fân şi fabrica de ciorapi “Ocsko Tereza” şi parcul labirint cu o vegetaţie luxuriantă purtând acelaşi nume şi 
căminul de copii şi chiar depoul de tramvaie al ICOT sau ITAS, desigur se afla şi Şcoala Medie 5 de pe strada Simion Bărnuţiu, hanul pentru carele cu boi, vestitele Şase-Case şi stradaTelegrafului. Printr-un hazard de neînţeles, am găsit (via Google search) un fotograf pasionat de arhitectură veche, numit Attila Szekely, care a pozat recent strada 
Kogălniceanu din cartierul Fabrik de la un cap la altul şi, ca îndemnat de un fel de mână îngerească, s-a oprit cu cele mai multe detalii (fiindu-i necesare probabil alcătuirii unor releveuri) tocmai asupra casei noastre părinteşti, de la numărul 9 al acestei străzi. 
Cum rareori pot să spun că am întâlnit o asemenea coincidenţă, postez în continuare aceste fotografii, cu o gratitudine fără margini faţă de acest domn, pe care n-am avut ocazia să îl cunosc personal. E pentru prima oară când îmi dau seama că pasiunea mea pentru baroc nu e întâmplătoare, de vreme ce, copil fiind, stăteam ore în şir şi priveam acele decoraţiuni florale, îngeraşii, portretele zeităţilor antice şi întreaga stucatură a faţadei sau picturile murale şterse de timp
. Ce înseamnă recuperarea locaţiilor copilăriei? De ce ne bucurăm de orice frântură a imaginilor care păreau uitate? Cum arătau casele de demult? Dar oamenii, vecinii, prietenii, rudele? Ce făceau ei toată ziua? Noi înşine, cum eram? Avem imagini “vii” păstrate în memorie? S-au estompat? S-au deformat? S-au şters? De ce mai avem nevoie de ele? Dar, chiar mai avem nevoie de ele?
Kogălniceanu din cartierul Fabrik de la un cap la altul şi, ca îndemnat de un fel de mână îngerească, s-a oprit cu cele mai multe detalii (fiindu-i necesare probabil alcătuirii unor releveuri) tocmai asupra casei noastre părinteşti, de la numărul 9 al acestei străzi. 
Cum rareori pot să spun că am întâlnit o asemenea coincidenţă, postez în continuare aceste fotografii, cu o gratitudine fără margini faţă de acest domn, pe care n-am avut ocazia să îl cunosc personal. E pentru prima oară când îmi dau seama că pasiunea mea pentru baroc nu e întâmplătoare, de vreme ce, copil fiind, stăteam ore în şir şi priveam acele decoraţiuni florale, îngeraşii, portretele zeităţilor antice şi întreaga stucatură a faţadei sau picturile murale şterse de timp
. Ce înseamnă recuperarea locaţiilor copilăriei? De ce ne bucurăm de orice frântură a imaginilor care păreau uitate? Cum arătau casele de demult? Dar oamenii, vecinii, prietenii, rudele? Ce făceau ei toată ziua? Noi înşine, cum eram? Avem imagini “vii” păstrate în memorie? S-au estompat? S-au deformat? S-au şters? De ce mai avem nevoie de ele? Dar, chiar mai avem nevoie de ele?________________________________
Strada Kogălniceanu numărul 7
Strada Kogălniceanu numărul 9
Detalii ale clădirii din strada Kogălniceanu 9
Fabrica de ciorapi “Ocsko Tereza”
Strada Telegrafului
Turnul de apă (foto sus)
Farmacia Kovacs din Piaţa Traian (foto jos)
cand ma ciupeshte Luca fac cum fac si in fatza imaginii casei de la timisoara: “ai! ça fait mal!”:-)
Sigur ai nevoie de amintirile din trecut, cel putin de cele bune. Macar pentru ca nu suntem niste robotei ci oameni. Eu am la Slanic casa bunicilor mei si de fiecare data cand intru in ia, ma simnt imbratisat de sentimente de dragoste si tihna. Nu as renunta la acea casa pentru nimic in lume!
@luminitza: Cateodata ma gandesc: ce bine totusi ca nu au daramat-o pana acum, cu entuziasmul asta al imobiliarilor din ziua de azi, care darama tot si construiesc pe terenul respectiv tot soiul de monstruozitati arhitectonice! Azi noapte, rememorand detaliile fatadei, mi-am dat seama ca intr-adevar in mod obiectiv, e cea mai “inzorzonata” casa de pe Kogalniceanu
si probabil ca tocmai asta l-a atras pe fotograf. Fatada e in stil rococo, iar casa scarilor din curte era pictata pe plafon tot in stil rococo, cu ingerasi si amoreze. Oricum intreaga cladire trebuie sa aiba mult peste o suta de ani (avea o placuta a unei societati de asigurare de prin 1880).
@robert: Ce bine ca ati reusit sa pastrati (si chiar sa consolidati) casa bunicilor. Multi le darama, pentru a construi altele, in stil “nou”… Eu de ex. am numai fotografii ale caselor bunicilor mei. Daca mergi la Sinesti pe ulita dinspre Garla, nu mai exista absolut nimic, in afara de o fantana pe care a construit-o bunicul meu Margarit (si pe care e scris numele lui). La fel si la Moigrad
…
Pentru mine Timișoara înseamnă Mami și Tati.
Iar ca răspuns la întrebarea ta, apasă aici.
@sebastian: Si pentru mine Timisoara inseamna la fel
… Dar, sufleteste, mai inseamna si ceea ce ai postat tu insuti acolo unde ajungi daca urmaresti linkul tau: copilaria. Oricat de multe ar fi evenimentele si “fotogramele” de-a valma care ne compun viata zeci si zeci de ani, cea mai stabila emotional si afectiv este perioada copilariei. Cred ca de aceea ne intoarcem cu totii din cand in cand acolo, asa cum, dupa ce te-ai preumblat la munte prin ger si viscol vreo jumatate de zi, mai spre seara intri intr-o cabana bine incalzita, dai pe gat un pahar de coniac, mananci in tihna o ciorba de burta si bei o cafea 
…
Daca as incepe sa scriu despre amintirile legate de Timisoara,ar insemna sa incep un adevarat roman.Deocamdata am sa ma limitez la cateva ganduri legate de casa in care am locuit noi,despre care ai scris atat de frumos si sugestiv si in romanul”Ambasadorul”.
Cred ca arhitectura acelei case,a fost gandita foarte bine,din mai multe puncte de vedere.Spre exemplu,forma de”L” a cladirii,a permis amenajarea unei curti interioare,spatioase,pline cu soare,care oferea in primul rand copiilor locatarilor,un spatiu de joaca ideal,pentru toate varstele.Se putea merge cu bicicleta in spatiul dintre tei,nuc si dud,se putea juca volei folosind drept plasa,una din sarmele de uscat rufe,sarme care foloseau si ca suport pentru cortina unui spectacol de tatru oferit de copii,se putea juca de-a”v-ati ascunselea”si alte multe jocuri.Langa scara care ducea la etaj,vara se adunau copiii mai mici si ascultau cu gura la suflet povestile citite de Roji neni,o fosta asistenta medicala,care iubea copiii foarte mult.Pozitia locului de joaca,permitea parintilor sa-si supravegheze copiii permanent,fie si doar arucandu-si din cand in cand o privire pe geam spre curte.Eu cred ca aceste aspecte ale curtii noastre,care pot parea nesemnificative pentru cineva care nu cunoaste locul,si-au pus o amprenta puternica in educatia noastra si in formarea noastra ca adulti.
Multumesc si de data asta pentru pozele trimise!
@viorica: Stii ca uitasem de “spectacolele” de teatru ale copiilor din curte? Intr-adevar, era atat de bine gandit tot acel spatiu generos de joaca, aproape un parculetz, incat mai ales copiii erau in deplina siguranta. Nu exagerez daca spun ca erau vreo 20 de familii care locuiau decent in acea cladire, construita special pentru cei care munceau in fabricile din imprejurimi – de aceea se si numea cartierul Fabrik (fabrica de ciorapi Ocsko Tereza, intreprinderea de tramvaie si firobuze – asa se numeau troleibuzele, fabricile de cauciuc Vulcan si Dermatina, filatura de bumbac TEBA, fabrica de manusi, fabrica de casare a metalului vechi din parcul Ocsko si turnatoria de fonta Tehnometal de la podul Decebal, centrul urias de colectarea metalului vechi de vis-a-vis de turnatorie, fabrica de prelucrare a lanii ILSA, fabrica de pantofi Nikos Beloianis, fabrica de detergenti Azur, fabrica de tricotaje pentru copii “1 iunie”, triajul si depozitele CFR de la gara mica cu vestitele tramvaie de marfa Muky. Majoritatea acestor fabrici foloseau canalul Bega pentru transportul marfii pe slepuri si mici vaporase, spre ecluza de la Sanmihaiul Roman si apoi spre Europa de vest (Serbia, Austria, Germania), pe Tisa si Dunare (Bega avea o lungime de 44 km in spatiul romanesc si 72 km pe teritoriul Serbiei). In toate casele alea mari de pe Kogalniceanu locuiau atat functionari mai mari sau mai marunti, contabili, ingineri, cat si muncitori si maistri ai fabricilor respective. In arealul despre care povestim erau nu mai putin de trei sau patru gradinite si camine pentru copii, cu program prelungit, dar o singura scoala importanta, impunatoare, Scoala Medie 5.
sa iti incepi saptamina cu sufletul plin de bucurie este ceva fenomenal! asa ca multumesc draga nelu. Printro coincidenta absolut uluitoare am primit aseara niste poze si niste date fenomenale legata de oras, asa ca oricum am adormit cu gindul la ulita copilariei! ca sa ma trezesc azi dimineata si sa gasesc ca in filme, continuare…ce este fantastic la orasul nostru este, ca e un adevarat muzeu de arhitectura si fara exagerare poti umbla prin oras doar cu ochii in sus si nu te saturi de multimea micilor sculpturi de pe mai toate cladirile! ironia sortii, noi toti am plecat din Timisoara de buna voie si acum ne plinge sufletul dupa ea!atita timp insa cit exista asemenea minunate documente e parca mai usor. vergi
Frumoase cladiri, arhitectura deosebita specifica Timisoarei. Am avut ocazia sa vizitez “fruncea” si mi-a placut foarte mult. Un oras linistit si elegant.
E firesc sa ai o traire intensa atunci cand privesti imaginile pe care le-ai indragit in copilarie sau adolescenta si aceasta pentru ca ele, cu o viteza de nebanuit, te readuc “acasa”, la acel soi de sentiment creat de ocrotirea mamei, de parfumul dulce care se “elabora” in bucatarie, de mirosul prafului in care te jucai cu ceilalti copii, la chicote si sunete dragi care iti mangaie sufletul. Si eu patesc asta, cu toate ca eu, spre deosebire de tine, revad locul copilariei destul de des. Insa s-a schimbat mult, si-mi pare acum mai mic, cu toate ca atunci cand eu la randu-mi eram mica, imi parea un adevarat Univers care astepta sa fie descoperit farama cu farama.
Ai un fel nostalgic de a ne face prin textele tale sa oprim timpul care trece navalnic pentru noi. So, return to innocence…
@vergi: Toate casele din centrul vechi erau frumoase, asa e, daca iti puneai mintea, puteai sa stai numai cu privirea in sus privind, desi era cam periculos, mergand pe strada, te puteai impiedica
… Ceea ce pentru mine e nou, este ca mi-am dat seama abia acum cat de multe si de complicate ornamente avea casa la fatada si chiar acele grilaje ale geamurilor de la subsol.
@catalina: Multumesc pentru frumosul videoclip al Enigmei (daca stai sa te gandesti, pana si asta e interesant, substantivat: videoclipul enigmei, deci se poate filma dezlegarea unei enigme, in cazul asta, inocenta copilariei). Tu mi-ai amintit de mirosurile alea imbietoare “ca la mama acasa”, intr-adevar, fie de la prajiturelele de casa, cornuletze cu marmelada sau cu nuca si placinta cu mere, cu branza, sau de la supa de gaina cu taitei de duminica fie de la merele coapte iarna in duba sobei de teracota.
Ce bine e ca ai la ce sa te raportezi! Ma bucur ca ai gasit aceste fotografii, sper sa faci la randu-ti unele personalizate care sa ramana pentru tine proiectia imaginilor care sunt intiparite in sufletul tau inca de atunci, de cand erai Nelucu:)
Azi m-am intors din locurile copilariei mele… cu fiecare an, le descopar cu aceeasi emotie, incerc sa imortalizez ce a mai ramas prin cateva instantanee, dar nimic nu se compara cu imaginile vii din memorie. Totul imi este atat de clar, incat nici nu mai vad ca shura (aici se cheama saivan) nu mai este sau copacul meu din pomat (livada) este mult prea batran sa ma primeasca, iar bunica mea, careia toata lumea ii spune bunica chiar si fara nicio legatura, isi traieste ultimele clipe (eu sper sa fie ani, numai Dumnezeu stie) cu demnitate, nedorind sa fie o povara pentru nimeni, ea singurica si cu amintirile. Eu vad totul asa cum este proiectat la mine in suflet si asta ma ajuta.
Cand am plecat azi dimineatza am lasat rude inlacrimate si pe bunica dand trist din mana, bucuroasa ca si-a vazut toti copii si nepotii, trista ca plecam… nu mai are lacrimi, plangem noi pentru ea. E viata, e timpul… Dar ce bine e ca avem amintiri!
@genius: Acum, ca am in sfarsit un aparat foto profesional, cu prima ocazie cand ajung in Timisoara voi personaliza desigur fotografiile si ma voi opri la multe detalii. In Bucovina sau in Ardealul de nord, ca in multe locuri de la tara din Romania unde se respecta traditiile de sute de ani, oamenii stiu sa priveasca demn atat viata cat si batranetea, se pregatesc din timp pentru toate evenimentele care tin de ritualurile de trecere (trecerea de la paganie la crestinism prin botez, nunta ca trecere de la fetie la statutul de femeie maritata si celelalte). Exista un respect al comunitatii pentru fiecare individ onorabil al ei, atat la bine cat si la greu. La oras, toate lucrurile astea fie au disparut, fie s-au distorsionat. Si asta e un motiv ca ne intoarcem cu sufletul la copilarie: pentru ca acolo, la bunici, totul era alb, bland, imaculat.
incercati sa scoateti pe piata si alte culori de ciorapi.mare atentie la culorile camasilor de pe piata.ex.costum negru,camase lila deschis,cravata lila,ar fi mers si o pereche de ciorapi lila deschis.ce spuneti?cred ca a venit timpu sa ne bucuram si noi barbatii de culori mai vi decat cele clasice.