Arta fotografică în România
August 8th, 2008
Foto 1, autor: arh. Andrei Pandele – Tabăra AAF de la Calica, 1986
Foto 2 – Expoziţia mea de artă fotografică – Forme fotospaţiale şi fotoplane,
AAF Bucureşti 1983 – (bicicleta e condusă de artistul fotograf Dinu Lazăr)
Foto 3 şi 4 : Instalaţia mea “Zbor” (formă fotospaţială), 2007
___________________________________________________
M-am gândit bine dacă e oportună sau nu abordarea subiectului AAF, fiind considerat de unii cam delicat. Mi-am zis că da, trebuie să scriu neapărat
şi cât mai repede, cine ştie, va avea şi ecou.Trăim într-o perioadă în care suntem sufocaţi de tabloide. Ziarele par a trăi numai şi numai din pozele de scandal sau pozele fără perdea vânate de paparazzi. Mai există totuşi fotografie artistică? Daca nu, întrebarea următoare este: de ce? Daca da, unde poate fi văzută, în patria noastră? Un răspuns ar fi: în cele câteva reviste (magazin) de fotografie care se vând pe la chioşcuri. Alt răspuns: pe holurile fostelor case de cultură ale sindicatelor. Altul: în cele câteva expoziţii organizate prin provincie ca urmare a unor palide concursuri, în maniera anilor ’80. 
Cu riscul să fiu socotit un nostalgic, îmi exprim opinia că dispariţia după revoluţie a AAF (Asociaţia Artiştilor Fotografi din România) care îşi avea sediul central în Bucureşti (evident cu tot cu filialele ei regionale de pe vremuri) este o pierdere prostească. Am auzit că s-ar fi reorganizat un fel de AAF la… Oradea. E bine şi atât decât nimic. Câţiva dintre importanţii artişti fotografi “optezecişti” ca să zic aşa, chiar dacă nu au directă legătură cu mişcarea literară optzecistă, contestă vehement fosta asociaţie şi o cataloghează drept securistă, comunistă etc. Ca unul care cred că odată ce lucrurile sunt verificabile prin cercetarea dosarelor de securitate, e nedrept să intre în aceeaşi depreciere întreaga grupare de artişti fotografi autentici şi nepătaţi moral-politic sau social. E foarte posibil ca eu să fi fost unul dintre puţinii naivi ai epocii, care chiar credeam că instituţia celebră de pe strada Brezoianu era un nucleu real al artei fotografice româneşti, de faimă internaţională (AAF fiind afiliată la FIAP, recunoscută de UNESCO). 
Am mai amintit în alt text câteva nume de mari artişti fotografi români, membri ai AAF şi o fac din nou cu bucurie: David Friedmann, Klara Spitzer, Hedy Loffler, Dinu Lazăr, Andrei Pandele, Dan Dinescu, Eugen Iarovici, Gheorghe Epuran, Sylviu Comănescu, Constantin Săvulescu, Viorel Simionescu, Nic şi Ana Hanu şi mulţi alţii. Asistăm zilele astea cu stupoare la scoaterea în stradă a artiştilor plastici, din sediul lor. La fel s-a întâmplat nu demult cu actorii. Chiar celebra (şi unica de altfel) editură a Uniunii Scriitorilor din România, “Cartea Românească”, a avut aceeaşi soartă cu ani în urmă. E de necrezut cum o artă atât de prezentă în marile săli ale celor mai importante muzee din lume – fotografia – este oficial nulă în România (ţara lui Brâncuşi, el însuşi mare artist fotograf, prezent permanent cu lucrări de artă fotografică la Centrul Pompidou din Paris, ţara celebrului artist parizian Brassaï, fotograful şi prietenul lui Picasso). 
Şi oricât ar fi de necrezut, zic iarăşi, în ţara noastră nu numai că nu există un muzeu naţional al fotografiei, dar nici măcar vreo secţie de profil, în cadrul marilor muzee. Deşi în ultimii doi-trei ani, interesul pentru artă fotografică din partea tinerilor a crescut aproape exponenţial, nimeni, dar absolut nimeni nu le acordă atenţia cuvenită. Dacă se întâmplă să fii pasionat de fotografie sau chiar să îţi faci din aceasta un crez artistic, n-ai decât să te descurci de unul singur, cu mijloace materiale proprii, încercând să îţi organizezi o expoziţie personală sau să fii promovat cu lucrările tale peste hotare. Într-un fel sau altul, e de aşteptat ca la Bucureşti să se reînfiinţeze o uniune de creaţie în domeniul artei fotografice, cu sprijinul guvernului României. Dar pentru aceasta, sper ca măcar în ultimul ceas, artiştii fotografi de certă valoare din România să lase deoparte micile răfuieli cu trecutul, să ia taurul de coarne şi să propună undeva, la Ministerul Culturii sau în orice altă parte, oficial, reînfiinţarea AAF.
M-am gândit bine dacă e oportună sau nu abordarea subiectului AAF, fiind considerat de unii cam delicat. Mi-am zis că da, trebuie să scriu neapărat
şi cât mai repede, cine ştie, va avea şi ecou.Trăim într-o perioadă în care suntem sufocaţi de tabloide. Ziarele par a trăi numai şi numai din pozele de scandal sau pozele fără perdea vânate de paparazzi. Mai există totuşi fotografie artistică? Daca nu, întrebarea următoare este: de ce? Daca da, unde poate fi văzută, în patria noastră? Un răspuns ar fi: în cele câteva reviste (magazin) de fotografie care se vând pe la chioşcuri. Alt răspuns: pe holurile fostelor case de cultură ale sindicatelor. Altul: în cele câteva expoziţii organizate prin provincie ca urmare a unor palide concursuri, în maniera anilor ’80. 
Cu riscul să fiu socotit un nostalgic, îmi exprim opinia că dispariţia după revoluţie a AAF (Asociaţia Artiştilor Fotografi din România) care îşi avea sediul central în Bucureşti (evident cu tot cu filialele ei regionale de pe vremuri) este o pierdere prostească. Am auzit că s-ar fi reorganizat un fel de AAF la… Oradea. E bine şi atât decât nimic. Câţiva dintre importanţii artişti fotografi “optezecişti” ca să zic aşa, chiar dacă nu au directă legătură cu mişcarea literară optzecistă, contestă vehement fosta asociaţie şi o cataloghează drept securistă, comunistă etc. Ca unul care cred că odată ce lucrurile sunt verificabile prin cercetarea dosarelor de securitate, e nedrept să intre în aceeaşi depreciere întreaga grupare de artişti fotografi autentici şi nepătaţi moral-politic sau social. E foarte posibil ca eu să fi fost unul dintre puţinii naivi ai epocii, care chiar credeam că instituţia celebră de pe strada Brezoianu era un nucleu real al artei fotografice româneşti, de faimă internaţională (AAF fiind afiliată la FIAP, recunoscută de UNESCO). 
Am mai amintit în alt text câteva nume de mari artişti fotografi români, membri ai AAF şi o fac din nou cu bucurie: David Friedmann, Klara Spitzer, Hedy Loffler, Dinu Lazăr, Andrei Pandele, Dan Dinescu, Eugen Iarovici, Gheorghe Epuran, Sylviu Comănescu, Constantin Săvulescu, Viorel Simionescu, Nic şi Ana Hanu şi mulţi alţii. Asistăm zilele astea cu stupoare la scoaterea în stradă a artiştilor plastici, din sediul lor. La fel s-a întâmplat nu demult cu actorii. Chiar celebra (şi unica de altfel) editură a Uniunii Scriitorilor din România, “Cartea Românească”, a avut aceeaşi soartă cu ani în urmă. E de necrezut cum o artă atât de prezentă în marile săli ale celor mai importante muzee din lume – fotografia – este oficial nulă în România (ţara lui Brâncuşi, el însuşi mare artist fotograf, prezent permanent cu lucrări de artă fotografică la Centrul Pompidou din Paris, ţara celebrului artist parizian Brassaï, fotograful şi prietenul lui Picasso). 
Şi oricât ar fi de necrezut, zic iarăşi, în ţara noastră nu numai că nu există un muzeu naţional al fotografiei, dar nici măcar vreo secţie de profil, în cadrul marilor muzee. Deşi în ultimii doi-trei ani, interesul pentru artă fotografică din partea tinerilor a crescut aproape exponenţial, nimeni, dar absolut nimeni nu le acordă atenţia cuvenită. Dacă se întâmplă să fii pasionat de fotografie sau chiar să îţi faci din aceasta un crez artistic, n-ai decât să te descurci de unul singur, cu mijloace materiale proprii, încercând să îţi organizezi o expoziţie personală sau să fii promovat cu lucrările tale peste hotare. Într-un fel sau altul, e de aşteptat ca la Bucureşti să se reînfiinţeze o uniune de creaţie în domeniul artei fotografice, cu sprijinul guvernului României. Dar pentru aceasta, sper ca măcar în ultimul ceas, artiştii fotografi de certă valoare din România să lase deoparte micile răfuieli cu trecutul, să ia taurul de coarne şi să propună undeva, la Ministerul Culturii sau în orice altă parte, oficial, reînfiinţarea AAF.___________________________________________________
Fotografii din expoziţia mea “Paris – manechine şi vitrine”, Ploieşti 2007
Reproduc mai jos cele 22 de comentarii pierdute din motive tehnice deocamdata necunoscute:
genius spunea…
Ma bucura faptul ca ai abordat acest subiect, nu sunt eu neaparat in masura sa comentez avizat, asa ca o sa spun si io ce ma taie capul, avand in vedere usoarele mele tangente cu acest domeniu.
In lumea lui Nikon 300, la care toti vizeaza da nimeni (Din astia amatori de fraca obiectivul cu pasarele si dude, condamnate pe veci a fi numai .jpg-uri sau .jpeg-uri)nu ajunge (pisici, e peste 1500 de euro numai body, plus obiectivele), in lumea tutuor de se dau experti in fotografie, ma surprinde sincer delasarea si nepasarea fata de adevaratii artisti fotografi, absolventi ai facultatilor de arta (sculptura, pictura, arhitectura, chiar muzica, mai ales regie, fotografie)!
Si de ce ma surpinde: tot omu’ poate sa faca tzac pe aparat si gata poza, ma da nu oricine stie cum sa puna lumina, cum sa compuna o imagine, ce aparate sa foloseasca. Si nu pricep, daca se accepta Educatia plastica in scoli 12 ani, deci oamenii pictori au ce manca, de ce fotografilor din Romania nu le este recunoscuta calitatea lor de artisti, pedagogi. Numai cine nu a vazut niciodata o expozitie de fotografie nu poate intelege frumustetea acestei arte.
De ce? Pentru ca arta in Romania este undeva la limita bunului simt. Nu o sa uit niciodata cum, de noaptea muzeelor, plimbandu-ma prin Ploiesti la toate cele, am asistat la ceva ce mie mi s-a parut jignire pe fata. Grupul de corn de la Liceul de Arta canta la Casa de Targovenet… pe post de lautari, adica oamenii mancau fripturi si copii aia cantau… Se poate ceva mai josnic? Totusi omule, e noaptea muzeelor, asta e un concert… Vezi de treaba!
Asa si cu fotografia, fotograful nu e numai ala de te prinde mancand mici la botez, ala nici macar nu tre’ sa aiba studii. Fotograful-artist este toba de tehnica, compozitie, iar lucrarile lor valoreaza chiar f mult.
La expozitia lui David Friedmann, un profesor de la UNARTE punea problema, si pe buna dreptate, in felul urmator: trebuie ca fotografia digitala sa aiba un numar limita de multiplicari. In felul acesta, valoarea operei creste, daca eu spun cumparatorului ca lucrarea mea este doar in doua exemplare, unul este al lui, fisierul .jpg fiind distrus, atunci sigur ca respectul si importanta pe care ar acorda-o lucrarii (de la tzac pana la imprimarea pe foaie) ar fi mult mai mare.
Eh! Am si eu ceva probleme cu fotografia, am lucrari intr-o expozitie de se plimba prin tara(vreo 10 orase) si deja nu mai stiu pe unde e pt ca organizatorii nu ne spun si noua… Ma rog, e si asta Romania. Da e tzara noastra ma, si la o adica vine lumea la expozitie doar ca nu cumpara nimic, prefera un Kitch de la Ikea sau Bricostore sau mai rau! Eh!
miercuri, august 06, 2008 12:24:00 AM
Mihai spunea…
@genius: Si pe mine ma frapeaza ca oamenii obisnuiti sunt tentati sa cumpere mai bine pentru decorarea casei lor niste tablouri kitsch chinezesti de la supermarketuri, decat o fotografie artistica de autentica valoare, tinand cont ca exista artisti fotografi care nu cer mai mult de 100 de euro pentru lucrarile lor (ceea ce e foarte putin, crede-ma). Dar ceea ce ma preocupa pe mine este faptul ca a disparut interesul patrimonial, cultural, pentru arta asta. AAF-ul de bine de rau organiza la Dalles in Bucuresti saloane internationale de fotografie, de mare clasa. Nu s-a mai intamplat asa ceva dupa revolutie. Iar nevoia de frumos, de fotografie artistica, exista si va exista mereu. Tocmai pentru ca lumea s-a saturat de prostioarele tabloidelor, de vesnicele tipe care isi arata splendorile corporale, chiar si atunci cand nu prea au ce arata. Nudul artistic foto e un gen atat de bine reprezentat in lume, incat te minunezi privind fiecare lucrare a fiecarui artist. Cat de departe sunt acestea, de pozele tuturor amaratelor din prin ziare! Peisajele artistilor fotografi iti taie respiratia, la fel potretele, eseurile sau instantaneele, reportajele. Cum se explica faptul ca nu exista un interes national pentru reinvierea fotografiei artistice (cu-atat mai mult cu cat exista facultati de profil, foarte bune)?
miercuri, august 06, 2008 1:37:00 AM
luminitza spunea…
exista in Bucuresti de putini ani MNAC (muzeul national de arta contemporana)situat intr-o aripa a Casei Poporului, si CIAC (centrul international de arta contemporana) ca centre mai importante, unde se pot vedea artistii vizuali din tanara generatie.
in rest pauza mare!
cat despre soarta artistului roman de a se autopromova, daca Brancusi a fost in stare sa ajunga pe jos pana la Paris, nu vad de ce ar fii sponsorii mai intelegatori azi cu artistii:-(
miercuri, august 06, 2008 1:46:00 AM
Mihai spunea…
@luminitza: Da, Lumi, cu sponsorii e ceva de groaza ce se intampla, pentru ca eu, de ex., umbland azi cu mapele de prezentare sub brat pentru obtinerea unei sponsorizari, m-am lovit numai de refuzuri pana acum. Explicatia? Legea sponsorizarii (si a mecenatului) nu ofera defapt niste avantaje sponsorului, decat teoretic. Practic el trebuie sa dea bani din buzunar. E scutit infim de la impozit. Cei mai multi iti spun in fatza, daca am bani, ii iau eu, de ce sa dau la altii, sa se plimbe aiurea cu “expozitii” sau alte pretexte “artistice”, pe banii mei? In schimb, daca ar fi scutiti la impozite substantial, poate ca ar fi cu totul si cu totul altceva. Exista in Bucuresti palide reprezentari ale artei vizuale, din cand in cand, anumite institutii gen ICR mai organizeaza expozitii de fotografie, dar eu am tot timpul sentimentul ca artistul roman (fie scriitor, actor, muzician, pictor, artist fotograf etc.) este supus umilintei. Acest lucru nu se intampla in occident, dimpotriva. Daca ajungi sa te ridici la statutul de artist, societatea te apreciaza iar oficialii si sponsorii te sprijina cu respect. Se aloca mari sume de bani de la buget pentru organizarea unor expozitii, performance-uri, spectacole, editari etc. Niciodata nu a fost tratata in Romania arta cu atata umilinta si dispret, ca azi.
miercuri, august 06, 2008 2:05:00 AM
viorica spunea…
Scriu acum in calitate de”reprezentanta a marelui public”,iubitor de arta si frumos.Imi amintesc cu multa placere vernisajele expozitiilor tale de arta fotografica,din Brezoianu,sau de la Sala Dalles,evenimente la care pe langa numeroase personalitati de specialitate,venea si un public numeros,iubitor ca si mine,de arta si frumos.Eu cred ca inca exista un asemenea public,din care fac perte si eu,care asteapta cu rabdare de atatia ani,sa se reia asemenea”evenimente”.
Intrebare:de ce nu trimiti spre publicare textul de azi,acest adevarat strigat de ajutor al unei arte pe nedrept marginalizate,unui ziar”serios” sau unei reviste de cultura,in speranta ca poate va avea ecoul scontat,venit din partea”mai marilor”din cultura?
miercuri, august 06, 2008 8:33:00 AM
luminitza spunea…
CIAC:
http://www.icca.ro/home_ro.htm
MNAC: http://www.mnac.ro/events%20main.htm
miercuri, august 06, 2008 9:18:00 AM
katinka spunea…
“IMAGINILE SINT SUNETELE PE CARE NU LE AUZIM”(Manoel de Oliveira)
Oliveira este decanul de virsta al cinematografului portughez, european shi nu numai, ash indrazni sa spun… cu sigurantza ii cunoshti opera…la aproape 100 de ani el are in “spate” o creatzie impresionanta…”Conceptual shi avangardist”, cum deseori a fost numit, Oliveira a fost invitatul de onoare al editziei din acest an a festivalului “Cineditions” (preshedinte: Antonio Tabuchi)… Tabuchi a convorbit cu Oliveira…mi’am notat (o sa vezi de ce) citeva ginduri ale maestrului:
* “Nu potzi sa gindeshti fara imagine, spun filozofii. Pentru mine, imaginile sint cuvintele pe care nu le auzim.”
* “Cred ca e legitim sa pui vocea, discursul, pe acelashi loc cu imaginea. Un discurs bun, o voce placuta, au acelashi statut ca un peisaj spectaculos sau ca un chip frumos. Cuvintele shi imaginile se bucura de un statut egal. Numai cinema-ul le poate aduce pe acelashi loc.’
* “Nu exista gind fara imagine.Toate simtzurile – vazul, auzul, mirosul, gustul – se reduc, pina la urma, tot la o imagine. Dar imaginea este ea insashi cuvint. Adica gind. (…) Cuvintul este privilegiul pe care oamenii shi l’au dobindit pentru a se intzelege intre ei.”
* Pentru a lupta impotriva uitarii, oamenii au nevoie sa repete ce au trait. Putem reprezenta pe scena, in teatru, ceea ce s’a intimplat in viatza. Dar aceste reprezentari sint pasagere.Odata ce spectacolul s’a terminat, nu mai ramine nici o urma. Cinema-ul, in schimb, fixeaza reprezentarea.”
* “Cred ca literatura este cea mai bogata expresie a fiintzei umane. Literatura spune totul cu mijloace simplissime, cu ajutorul instrumentului esentzial, care e cuvintul.”
de ce am transcris aceste ginduri? pentru simplul fapt ca eu cred ca tzi se potrivesc de minune, ca o minusha… in tot ceea ce faci tu: literatura, fotografie, film… chiar daca nu am vazut inca nici o pelicula de’a ta… acolo unde nu’tzi mai ajung cuvintele, apelezi la fotografie sau la film… exista o complementaritate fericita in creatzia ta… am fost shi eu prezent la ultimul tau happening (cel de la “Winmarkt” de anul trecut) shi asha am simtzit atunci… shi cred ca nu ma inshel… pe de alta parte, itzi impartashesc intru totul amaraciunea vis-a-vis de asociatzia fotografilor… insa cred eu, nimic nu’i pierdut… totul doar se rataceshte!
miercuri, august 06, 2008 9:37:00 AM
katinka spunea…
p.s. trecel’l, rogu’te, shi pe Oliveira pe acea lista ta de mari cineashti…
miercuri, august 06, 2008 9:40:00 AM
Mihai spunea…
@viorica: Am constatat ca mai curand exista reactie daca se citeste un blog, decat un ziar. Asa ca ceea ce pot spera este ca citeasca cine trebuie mesajul meu, chiar aici in blog. Acum se mai organizeaza cate ceva, la Muzeul National de Arta Contemporana de la Casa Poporului si Centrul International de Arta Contemporana, din cate mi-a spus Lumi. Problema este ca artistii fotografi romani sunt acum risipiti, dezbinati, la un nivel organizatoric de amatori, ca la Cantarea Romaniei de pe vremuri, dar mult mai slab.
@luminitza: M-am uitat pe cele doua linkuri. La Casa Poporului o sa merg cu prima ocazie, sa vad cu ochii mei cum se zice, poate e si vreo expo foto pe-acolo. La cealalta era un anunt “Dragi prieteni, incepand cu 26 noiembrie (2007) CIAC trebuie sa intrerupa activitatea cu publicul datorita unui ordin al primariei sectorului 3 de evacuare a cladirii din Bd. Mircea Voda.” Ei, ce parere ai? Iti vine sa crezi ca se intampla asa ceva? La ora aia erau practic fara sediu, sperau sa se mute in martie. Dar in site nu apare scris sa se fi intamplat inca “minunea”
… Asa ca , uite, deocamdata tot la Casa Poporului mai e o speranta.
miercuri, august 06, 2008 9:57:00 AM
katinka spunea…
p.s.2
apropos de raspunsul tau la comentariul meu la articolul tau, “Emo”…voi posta pe blogul meu u mic eseu despre “Kraftwerk” pe care l’am numit “Patru robotzi cu pletele’n vint”… un grup extrem de valoros a carui estetica muzicala a generat o pleiada valoroasa de … epigoni! (sic!), in pole position cu “Depeche Mode”… sa nu uitam ca, printre multe alte inovatzii in muzica electronica a zilelor noastre, “Krfatwerk” au fost primii care au pronuntzat cuvintele “techno-pop” in piesa, daca nu ma insheala memoria tzinerii de minte, “Booing boom tchack” (nu shtiu daca e bine scris) de pe albumul “Electric Cafe”… sint consideratzi (alaturi de “Tangerine Dream” shi “Amon Duul”) cei mai de seamma reprezentantzi ai rock-ului spatzial… se mai vehiculeaza sintagma: “rock teutonic”(sau “krautrock”)… marturie, vis-a-vis de “fascismul sonor” produs de ei, stau prestatziile muzicale ale Ninei Hagen dar mai ales cele ale regretatului rebel austriac Falco…
din muzica celor de la Kraftwerk (Schneider-Hutter-Hilpert-Schmitz, componentza actuala)de altfel s’au desprins cam toate curentele electro care se pot asculta azi (techno, house, acid, trance, drum’n'bass …)
miercuri, august 06, 2008 10:17:00 AM
Mihai spunea…
@katinka: Portughezul Manoel de Oliveira e un cineast uluitor, si nu e de mirare, fiind format (la propriu) la scoala de film italiana a anilor ’30. Mi-ai promis niste filme de-ale lui, ar trebui sa le vedem. Ti-as recomanda la randul meu un cineast pe care romanii nu l-au cunoscut pe vremuri, chilianul (de origine rusa) Alejandro Jodorowski, care a facut niste filme incredibile, cum ar fi El Topo (1970) – le-am vorbit despre el prietenilor nostri de la Mihai Vasile. Filmele mele sunt in arhiva Clubului CFR Timisoara, alaturi de alte sute de pelicule (unele dintre ele de o valoare documentara inestimabila) pe care institutia respectiva nu vrea sa le dea nici macar Televiziunii Romane, sa le copieze in format digital (gratuit). Nu pricep de ce, cine stie ce interese sunt acolo. Am o promisiune ca imediat ce va fi copiat, voi intra in posesia cel putin a filmului meu “Cand oamenii se joaca” despre care ti-am mai povestit si la care eu tin foarte mult. Ca vrea sau nu guvernul Romaniei sa se implice in renasterea artei fotografice romanesti, expozitii vom mai face, tocmai pentru ca din cand in cand sa ne adunam la cate un vernisaj si sa ne bucuram unii de altii, mai comentand, mai glumind, mai barfind sau chiar carcotind. Fie si pe cheltuiala pur personala, asa ca pana acum, daca nu se poate spera la o subventie, finantare sau sponsorizare.
miercuri, august 06, 2008 10:25:00 AM
Mihai spunea…
@katinka: Am si eu un vinil Kraftwerk, un disc fain. E genul de muzica pe care il ascult cu placere numai si numai daca mi-am “programat” mental sa ascult muzica electronica. La fel mi se intampla cu muzica de jazz sau de opera. Daca nu am dispozitia sufleteasca necesara, toate trei de mai sus ma calca pe nervi. Daca o am, sunt topit dupa ele. Nu sunt adeptul muzicii – fond muzical. Totusi, sa recunoastem, uneori ascultam muzica si fara sa ne gandim la mesajele ei profunde, pur si simplu citim ceva sau trebaluim, in vreme ce ascultam Bach, Mozart, Beethoven. Ei, bine, cu celelalte nu merge asa. Iti trebuie o pregatire prealabila a sufetului ca sa le asculti.
miercuri, august 06, 2008 10:34:00 AM
Sebastian spunea…
Găsești aici. Și ca Răzvan mai sunt mulți.
miercuri, august 06, 2008 10:56:00 AM
Katja – stapana de Athos spunea…
@ Sebastian – Razvan face poze frumoase. Se vede ca are un ochi fotografic foarte bun.
@Mihai – Daca vrei sa te promovezi gasesti solutii. De o luna de zile vad pe gardul de la Muzeul de Geologie o serie de fotografii (mari, cred ca au 1m). Sunt intr-o colectie de portret. Nu stiu cine o organizeaza, cine este autorul, dar stiu ca ma atrage una dinte fotografii si, inevitabil, cum trec cu masina pe acolo ma uit dupa ea.
miercuri, august 06, 2008 11:10:00 AM
luminitza spunea…
nu ma mira, Galeria Noua , singura mai acatarii care promova expo foto-video , condusa de sotia lui Ioji a fost inchisa din acelasi ordin al primlariei!tot cu ordin de evacuare , ca pe vremuri,in perioada exterminarii, doar ca acum exterminba arta!
si de ce sa nu se inchida toate galeriile de arta din tara si sa se faca in loc banci?!?
uite de ce am plecat!uite de ce artistii romani se afirma in strainatate mai degraba decat in propria tara!
miercuri, august 06, 2008 12:59:00 PM
robert spunea…
Cu fotografia este greu, la fel cum este cu orice alta forma de exprimare artistica. Cred ca artistii au nevoie, la fel ca medicii, de manageri care sa le promoveze interesele, si automat si arta (asa sunt cei de succes – Paolo sau Mirciulica (pupinbasesc – alta varinta).
miercuri, august 06, 2008 1:57:00 PM
Anonim spunea…
acum stiu , de ce nu m-am facut eu artist fotograf in romania! de aia, si nu m-am facut nici scriitor, tot de aia! he, he, cita vreme va mai trece, sa vina ziua, in care sa te apuca plinsul, ca NU te-ai facut artist fotograf sau scriitor in romania! poate va veni si ziua aia minunata, in care sponzorii vor intelege ca in viata sint lucruri mai importante decit finanzamt, ce poti scadea si ce nu de la impozit, ca sint sigura de ex. ca ochelarii dior, am constatat privind posturi romanesti, ca doar aia se poarta si de regula noaptea!!!,nu se scad dar vai de mine ce se poarta, nu cred, ca exista nou imbogatit sa nu ii aibe, deci care era ideea? mai important este sa sustii un artist, care de fapt nu face decit ca macar citeva clipe se mai vorbeste si frumos si cu admiratie de romania!vergi
miercuri, august 06, 2008 5:14:00 PM
Mihai spunea…
In atentia prietenilor acestui blog:
Am renuntat la “cuvintele cheie” din nou, pentru simplificare (ca sa nu va mai chinuiti cu reproducerea acelor litere ciudate, aleatorii). Pana in prezent nu s-au inregistrat spamuri semnificative. Si oricum, daca ar aparea, cei care ne aflam aici pe blog, ne cunoastem, suntem prieteni si stim ca nimeni dintre noi nu ar scrie lucruri nepotrivite, insulte, jigniri, calomnieri etc. (care de altfel se si sterg imediat de catre administrator, cum e si firesc). Va multumesc inca o data pentru comentariile voastre
miercuri, august 06, 2008 10:16:00 PM
Mihai spunea…
@sebastian: M-am uitat, faine poze.
@katja – stapana de athos: M-am convins ca daca iesi in strada, in spatii mari comerciale, in holuri ale unor institutii importante (aeroporturi, gari, metrou, banci), impactul e mare. De exemplu, expozitia mea de la Winmarkt din noiembrie anul trecut, este pastrata si azi (e aproape un record, 9 luni!), tocmai pentru ca a avut succes de vizitatori, de public (dupa cum mi s-a confirmat chiar azi de catre conducerea supermarketului). Mai mult decat atat, isi doresc sa continuam colaborarea cu un nou proiect, la toamna, ceea ce e mai mult decat un gest de simpatie, e chiar apreciere adevarata fata de arta fotografica.
@luminitza: Cine are urechi de auzit sa auda, cine are ochi de vazut, sa citeasca, macar aceste comentarii, venite din orasul lumina, orasul culturii – Paris. Nu e admisibil sa se intample asa ceva. Artistii trebuie sprijiniti, asa a fost dintotdeauna, as zice, de mii de ani. Ce s-ar fi ales de Renastere si Baroc daca artistii ar fi fost marginalizati sau chiar anihilati, ca manifestare? Mici sau mari, nesemnificativi sau geniali, artistii sunt un bun al patrimoniului universal.
@robert: Prima oara am auzit despre ideea manageriatului in literatura la Laurentiu Ulici, presedintele USR pe-atunci, la un colocviu al prozatorilor de la Sinaia. Sunt intru totul de acord cu aceasta idee, dar din pacate statul roman si-a luat mana aproape cu totul de pe cultura, si cu precadere de pe artele “minore” sau artistii “mici” (desigur, trebuie luate in considerare ghilimelele astea! pentru ca nu exista nici arte minore si nici nu vorbim despre artisti mici la propriu, ci in cel mai bun caz despre artisti autentici sau impostori), prevalandu-se de ideea economiei de piata. Crede-ma, putine dintre proiectele de la Palais de Tokio sau centrul Pompidou s-ar fi realizat fara sprijin masiv financiar din partea statului francez sau a primariei pariziene.
@vergi: E atat de simplu si de frumos cum ai zis: macar pentru cele cateva clipe de frumusete oferite de artisti, la un vernisaj, la un concert, la o lansare de carte si tot ar trebui sa le fim recunoscatori, noi, ca societate civila. Iar daca unii au si posibilitatea sa sprijine financiar arta romaneasca, sa o faca din toata inima, ca merita.
miercuri, august 06, 2008 10:41:00 PM
Sebastian spunea…
De ce ai sters comentariile?
joi, august 07, 2008 8:13:00 AM
genius spunea…
unde au disparut toate comentariile? uuuu
joi, august 07, 2008 12:06:00 PM
katinka spunea…
nici eu nu pot asculta muzica in background in timp ce ma ocup cu altceva… aveam colegi care, in timpul examenelor din facultate ishi puneau muzica shi, nu oricum, cu decibeli multzi… spuneau ca asha invatza mai bine… se prea poate sa fie shi asta o chestie dar eu n’am reushit niciodata performantza asta… ba mai mult, la concentrare maxima, ma deranjeaza pina shi minusculele zgomote ale ceasurilor din casa…
am observat, in ultima vreme, aparitzia unor cd-uri cu “muzica de relaxare”: the best of Mozart, of Beethoven, of Vivaldi, of Bach s.a. (ce straniu poate suna “the best of…Mozart!!!)… cum adica Mozart de relaxare? sau Bach? pai barosanii ashtia se asculta cu mintea treaza, natziune, nu pe cale de amrtzire… cu atentzia data la maximum… cu incordare nu motzaind, ce naiba…
sau orice alta muzica… vrei sa te relaxezi cu “zgomotele” naturii (foshnit de arbori, clipocit de apa, ciripit de pasarale)? pai, du’te, taica, in padure, pe malu’ marii sau linga o cascada sau pe malul unui riu… nu shtiu (pen’ k n’am incercat) cum ar fi sa sa ma relaxez ascultind piuiturile “delfinilor” sau “cintecele balenelor” (am vazut asemenea cd-uri)… daca’s prea obosit sau bleg, ma duc shi privesc in tacere un acvariu cu peshti, merg in padure, ma joc cu Mitzouca (pisica mea)sau ascult foshnetul vintului prin crengi de brad intr’o geana de padure spre munte… ma plimb cu bicicleta…
evident ca muzica (indiferent de gen) nu o putem asculta oricind shi oricum… ca shi privitul unui film sau al unui spectacol de teatru…
tre’ sa fii cu aripa ingerului pe creshtet, nu?
joi, august 07, 2008 4:11:00 PM
Prietenii mei care viziteaza acest articol (“Arta fotografica in Romania”), pot face in continuare comentarii pe tema propusa de mine, in mod obisnuit, aici. Va multumesc pentru intelegere.
@katinka: Incerc sa “normalizez” situatia acestui text despre fotografie, pentru ca tin la el in mod special (probabil si din cauza temei, care ma pasioneaza atat de mult) si iti reproduc si aici raspunsul meu la comentariul tau de mai sus (care disparuse la un moment dat, “inghitit” misterios):
“O sa-ti raspund cu relatarea unei intamplari de la o serata muzicala TV de pe vremuri, a regretatului Iosif Sava, care il avea ca invitat pe criticul Nicolae Manolescu. Acesta din urma sustinea ca pe el muzica il relaxeaza uneori, ca se poate gandi mai bine la ceea ce are de scris, de citit etc. daca asculta muzica. Contrariat, Iosif Sava i-a inshirat o serie de argumente in favoarea ideii ca muzica trebuie ascultata cu atentie, cu maxima concentrare, numai si numai in sala de concerte sau daca esti acasa, in fata CD-player-ului, fara sa faci absolut nimic altceva. Dupa ceva timp in care au discutat tot felul de chestii, Sava a zis ceva legat de faptul ca nu demult, in timp ce se barbierea in baie, a ascultat o simfonie de Mahler (imi cer scuze pentru relatarea foarte aproximativa) care ii mergea la suflet. Manolescu l-a intrerupt: “Sa nu-mi spuneti ca ascultati si Mahler si va si barbiereati, in acelasi timp!”
))… Sava a ras, s-a recunoscut invins. Sa revin asupra modului de ascultare a muzicii. E foarte simpla explicatia. Muzica poate fi ascultata in trei moduri: “material”, “sufletesc, psihologic” si “spiritual”. Despre latura “materiala” sau “psihilogica” vorbeste bine Platon in Republica, atunci cand lua pozitie impotriva muzicii lascive a poporului desfranat. Cei de azi care adora decibelii, sunt manati impulsiv in dorinta lor de a se bucura de efectul adrenalinei; daca esti de ex. intr-un club unde muzica e data la maximum, si bashii predomina, simti fizic in stomac muzica si nervii preiau senzatiile de placere, sub forma de excitatii. Daca ai avut o zi proasta sau traiesti sub stressul muncii si al evenimentelor care te inconjoara, zi de zi, un anume tip de muzica te poate relaxa. Daca iti doresti sa intelegi spiritual mesajele continute in muzica si sa te conectezi la “muzica sferelor”, la univers, sau sa te bucuri de filosofia ei, atunci nu ai decat o singura cale, trebuie sa o asculti la fel de atent, de concentrat, pe cat ai citi de exemplu un text de Hedegger sau ai vedea un film de Tarkowski. Din pacate cei mai multi dintre tineri nu cunosc aceste reguli elementare de estetica a receptarii si interpretarii muzicii. Dar daca isi doresc, o invata, iar apoi se bucura in toata plenitudinea de adevarata ei menire.
vineri, august 08, 2008 11:27:00 AM”