Foto1: Luca in carusel – Muzeul Satului din
Bucureşti (foto cu telefonul mobil)
Foto 2 şi 3 :Caluţi din carusel
Foto 4: Ana, Tea, Cris şi eu la Zoo Bucov
În Parcul Pionierilor din Timişoara erau două labirinturi: unul foarte simplu, la loc deschis, lângă leagăne, fabricat din mici garduleţe metalice şi altul complicat, sofisticat, elaborat, aproape ocult, din arbuşti înalţi, ca cel din filmul “Stan şi Bran, studenţi la Oxford”. Deşi labirintul din gărduleţe putea fi uşor de sărit de pe un culoar pe celălat, noi, copiii respectam regula jocului. Alergam bezmetici ore în şir să ne prindem unii pe alţii, de-a lungul firului dezlegător al enigmaticului joc. În cel făcut din arbuşti, nu am avut curajul să intru niciodată. De ce? Simplu, tocmai din cauza filmului cu Stan şi Bran, în care apăreau tot felul de mâini şi de fantome din desişuri. Un alt labirint era cel de la bâlci, de la Luna Park, făcut din sticle şi oglinzi. Era şi cel mai înspăimântător, puteai intra în panică, nu mai ştiai să ieşi de-acolo, pe bune. 
Dar odată ieşit, te puteai bucura în voie admirându-te în oglinzile anamorfotice, care ba te lăţeau, ba te subţiau, leşinai de râs văzându-ţi prietenii în halul acela de schimbaţi, cu ochii ieşiţi din cap şi capetele ţuguiate. Te dădeai apoi în ringespiel, repede, din ce în ce mai repede (vreau să spun că unii părinţi păreau ori inconştienţi, ori erau sadici, pentru că ei înşişi dădeau acea accelerare, plini de voioşie şi de încântare) pană ameţeai şi cădeai în iarbă, vomitând în pragul leşinului. Dar o luai de la capăt imediat, cu ţipete de veselie, şi iar ameţeai, iar te învârteai bezmetic pe alei ca titirezul după aia, şi dacă aveai noroc, nu te izbeai de vreun stâlp al sondei de foraj pentru apa termală recent descoperită în mijlocul parcului. Te loveai şi tu de ce apucai, de câte un bătrânel care rămânea paralizat, hipnotizat de viteza cu care te apropiai de el învârtindu-te, sau de vreo gravidă în puţine luni, săptămâni, ore sau minute, după caz (a fost o vreme în care în Timişoara vedeam femei gravide cu o 
frecvenţă a succesiunii imaginii într-atât de mare, încât pur şi simplu aveai senzaţia că sunt fie multiplicate printr-un ordin mişelesc sau obscur, fie aceeaşi persoană era trimisă de nesfârşite ori pe alei numai şi numai ca tu, copil nevinovat, să te împiedici de ea, ameţit de forţa centrifugă a ringespilului şi să-i ceri de fiecare dată iertare, fâstâcit şi ros de mustrări de conştiinţă) . Roata uriaşă din Piaţa Unirii îţi dădea sentimentul că o să cazi fără să cazi de la maxima înălţime, cu un gol imens în stomac, şi fără să mai vezi măreţia oraşului de sus, de la nivelul turlelor bisericii sârbe. Caruselul cu căluţi era cel mai paşnic, mai ales că desenele de pe stâlpi şi arcade înfăţişau adevărate poveşti cu tot felul de personaje bizare, compuse naiv şi multă persuasiune, în mii de detalii. Lanţurile din piaţa de fân erau însă cele mai de temut, deşi bucuria celor care stăteau în scaune era nemărginită, ţipau cu toţii de fericire, mai ales fetele prinse din urmă prin balans de băieţi, prin tehnici de mare măiestrie acrobatică. Mai erau şi bărcile uriaşe de opt metri în care puteai să pendulezi până te dădeai peste cap. 
Mai era şi menajeria animalelor sălbatice de tot felul, cu care eu mă împrietenisem, lupul de pildă se juca prin gratiile cuştii cu mine ca un căţelandru de curte, iar ursul stătea să îl scarpin pe cap şi pe spate, ba chiar să îl plimb prin curte cu lanţul. Întreaga şi complicata listă a jivinelor era prezentată de un pitic îmbrăcat într-un frac foarte elegant şi tenişi albi făcuţi cu cretă, printr-o porta voce stridentă, care spunea la sfârşit de mai multe ori, ca un patefon al cărui ac a deraiat: “Ceea ce este desenat afară, înăuntru este viu şi natural!” 
Haoleu maica, nu te-ai pierdut!
Si nu te-ai deochea, ne faci cadou o proza, deci!
Pai zic multzam fain si la mai multe! Ca tare frumos scrii si tare mult ne place! Vedea-o-as publicata si inramata!
Ma, e de groaza cu picimea, sunt geniali si draci in acelasi timp. (toti am fost la fel). Am obiceiul sa ii ascult pe astia la 4-5 ani punand intrebari, si ma surprind razand in plina strada… odata am vazut un baietzel la 40cm si la 4 ani care spunea lu’ mamaie ca el d’aia are petre in buzunare, ca il bate copii la gradiniza tzi nu mai resista… tzi doamna nu ii tzearta deloc…
Sau, asta e si mai tare (fetia la 5 ani):
-Mami, da daca niste oameni ar avea bani si i-ar lua la copii lui haine mai mari, copii lui ar creste mai repede, nu? Ca sa poarte hainele mai mari, sa nu stea degeaba in dulap.
Dar cea mai si cea mai vine din partea nepotzelei mele dragi, pe numele ei Bobocu’(tei ani zumate):
-De ce esti mica mai Bobocule?
-….. deziaba.
Dac-ar fi dupa mine,as desfiinta toate aparatele periculoase din balciuri.Lanturile din piata de fan,chiar erau de temut.Sa fi tot avut vreo 6 ani,cand dupa ce Mami abia ma asezase intr-un scaun al ringespielului,nu apucase sa-mi puna lantzul de protectie si dobitocul,cretinul si criminalul de mecanic,fara sa se asigure daca totul e in ordine,a si dat drumul aparatului,drept care mami s-a invartit un timp,in genunchi,tinand scaunul sa nu cad.Brrrrr!De atunci nici sa nu mai aud cuvantul ringespiel.
In schimb,abia asteptam sa merg cu Luminita(cand era mica si o aduceati la Timisoara),in parcul pionierilor la leagane si tare ne distram noi cand ne pierdeam prin labirintul ca gardulete.
recunosc ca labirintul mic a existat si imi amintesc de el!
ca si de niste leagane exact la intrarea in parcul pionierilor , ca un fel de leagane “de circ” alea de pe care se face salturi la inaltime!cele mai enigmatice au ramas leaganele alea pentru mine in copilarie, ca nu aveau scaunel sa te asezi, ci doar sa te prinzi cu mainile!
ai uitat capitolul tobogane!un capitol foarte bogat in parcul pionierilor precum si roata mare din parcul rozelor;-)
ce poze frumoase ai pus!
acum le-am vazut, hihi, cochinesti mici!
Nota importanta: Din motive tehnice independente de administrator, unele dintre comentariile de ieri s-au sters; din fericire, dupa mari eforturi si cu un pic de noroc, au fost recuperate. Multumesc, sincer, pentru aceste recuperari, ar fi fost pacat sa se piarda.
@genius: Mă bucur că ţi-a plăcut:)
Da, copiii zic tot felul de chestii drăguţe şi important e şi felul în care o spun, adică serios, după ce au gândit ei mult şi bine în căpşorul lor. Merită cu-adevărat ori să-i înregistrezi, ori să le scrii într-un caieţel sau … blog toate expresiile astea.
@viorica: Am auzit si eu de la mami despre acea nefericita intamplare, cand ea pur si simplu, pentru ca nu fusesesi asigurata in scaun cu acel lant de siguranta, a preluat ea sarcina de asigurare, si a fost tarata tot timpul cursei, ceva de cosmar. Din fericire pana la urma totul s-a terminat cu bine, desi cu vanatai pe genunchii lui mami si o mare spaima… P.S. Dupa cum vezi, am tinut cont de sfatul tau de la telefon. Toate aceste rememorari cred ca inseamna si pentru voi macar cate un mic crampei din filmul uitat al memoriei
@luminitza: Da, toboganele erau extraordinare, intregul parc era unic in felul lui, pe malul Begai… Si, in general, cam tot ce e legat de Timisoara acelor vremuri mi se pare acum ca a fost extraordinar.
Multumesc mult pentru filmul cu Vivaldi si pentru celelalte de cinemateca, primite de la voi prin posta, pe care abia astept sa le vad, cat si pentru fotografiile cu voi si Luca (pe cea cu mami si tati o stiam din copilarie, dar nu o mai aveam)
@genius: Ana, Tea si Luca sunt, intr-un fel si “cochinesti mici”, bine-ai zis, chiar daca au alt nume de familie
… Si sunt tare, tare dragalasi, ma bucur ca am gasit fotografiile astea, care s-au legat bine si cu textul meu.
Îmi aduc aminte din Timișoara. Ce frumos era…
@sebastian: Cred ca cel mai pregnant era mirosul petuniilor, asa spuneati voi: “Miroase a Timisoara”, chiar daca eram la mare in vreun parc, pentru ca se simtea mirosul acelor flori
…
Mihai scrie si a scris foarte frumos. Si respect si apreciez mult acest lucru. Insa as vrea sa rog sa se evite comenaterii de genul ” hihi, cochinesti mici!” legate de fetele mele. Pur si simplu ma deranjeaza. Multumesc pentru intelegere!
@robert: e “greseala mea”, imi cer scuze daca te-a deranjat.
@robert: Ma bucur ca iti plac textele de aici si eu abia astept comentariile tale, pe care le respect, asa ca de altfel ale tuturor prietenilor de aici. Sper din suflet sa nu te fi deranjat faptul ca am zis si eu ca fetitele voastre sunt “pui de cochinesti”, pt. ca am spus-o cu foarte mare drag si simpatie, la fel ca si genius
@genius: Felul atat de placut si de fair play in care nu s-a aplicat nici un fel de cenzura in comentariile de pana acum pe blogul asta, ma face sa fiu optimist pe mai departe. Comenteaza te rog, in continuare, la fel de dezinhibata, cu umor si chiar detaliat, daca asa simti nevoia. Importanta e comunicarea si bunul simt. Incerc sa fiu echidistant, si cred ca de cele mai multe ori am reusit. Ideea textului “Povestiri din labirint” a fost sa ne reamintim de parculetele cu tot felul de jucarii mai mari sau mai mici, din copilarie
N-am mai trecut de mult prin Parcul pionierilor si nu stiu cat a mai pastrat din farmecul lui,din vremea cand eram”pioniera”.Acolo era si”Palatul pionierilor”.In clasa a patra,m-am inscris si eu la cercul de desen.Din pacate,orele de la scoala de muzica,imi luau timp prea mult si l-am abandonat repede.Altfel,cine stie ce mare artist plastic as fi ajuns…Ce-mi placea mie insa cel mai mult,era ca in acel parc,se impodobea de”mosh Gerila”,an de an,cel mai mare si frumos brad pe care-l vazusem vreodata.Langa brad era si o scena,pe care copiii de la cercul de muzica sau de dans,dadeau niste spectacole de mare clasa,de care se bucurau nu numai copiii,ci si parintii lor.Bucuria cea mai mare insa era la sfarsitul programului artistic,cand”Mosh Gerila”,impartea tuturor copiilor din parc(!),pungi cu bomboane gustoase.Recunosc ca o data am trisat si am stat la rand sa-mi dea a doua oara,dar nu eram singura care a facut figura asta.Doamne,ce fericita am fost,chiar daca n-am putut manca singura atatea bomboane!De 1 iunie,tot asha,se organizau spectacole si abia asteptam momentul in care toti copiii primeam bomboane.Ce vremuri frumoase!
draga mielule, nici nu stiu , de unde mai scoti atitea subiecte, unul mai frumos ca altul! si ne trimiti cu si fara voia noastra intr-o lume, pe care o uitasem parca! ce sa mai spun de intimplarea cu mami, s-a dovedit inca o data, ca mama e numai una, mai bine patea ea ceva fatal, decit sa ii dea drumul lui Viorica! imaginea ma sperie si azi, ca eu eram cu un scaun mai incolo, vedeam totul si in afara ca urlam mai tare ca orchestra, nu aveam ce face! peste ani insa ma gindeam, ca bine, ca a scapat mami, ce pacat insa ca i se zdrentzuisera ciorapii de nylon, si tare greu se mai gaseau! mai departe asa, ai gasit calea perfecta de comunicare, desi nu am timp, cum intru pe usa, la blog ma duc.Vergi
Si apropo de comunicare, draga Robert, crezi ca e chiar asa de rau, ca fetele tale sint si mici cochinescu? de cind il stiu pe Raducu , a fost tare mindru si s-a laudat la toata lumea cu bunicul cochinescu, de la care zicea ca a mostenit desteptaciunea ! ceea ce insa nu a facut mai putin important neamul Stan! pur si simplu un copil uneste perfect doua familii, doi oameni , care in final ramin straini, dar ce familie frumoasa alcatuiesc cu copilasii lor! asa ca o vanca mare ca mine acum tot sint mindra, ca sint o ….la fel de mare cochinescu! iar fetele voastre, ca din pacate te-ai exprimat gresit, nu sint fetele tale, sint ale voastre, sint nepoatele mele si nepoatele atitor cochinesti, o sa fie cindva mindre de tot ca sint toma si cochinescu! iar asta nu poti schimba cu toate condeiele din lume! te pup si gindeste-te o seara,la ce am scris, dupa care o sa imi dai dreptate! vergi
sper draga nelu, ca nu am fost deplasata cu raspunsul pt. robert, frumusetea unui blog, eu o vad si in faptul, ca ti se ofera ocazia de comunicare, iar intr-o comunicare exista si unitate de idei dar si invers!
Vergi
Fetele sunt ale mele, si ale familiei mele, din care faceti parte si voi, nu ale lui @genius. Oricine din familie ar fi facut acesta afirmatie ar fi fost indreptatit, si de nejudecat.
Cu drag fata de Vergi, Robert
Cred, si o spun cu convigere, ca limba romana este polisemantica, intelegand prin asta multiplele sensuri pe care le poate lua un cuvant, o structura de cuvinte, o expresie, in fine, orice combinatie, mainera prin care aceste sensuri sunt asimilate sunt intr-o interdependenta perfecta cu fiecare om, un om independent si liber sa isi exprime convingerile, pentru ca, nu-i asa, lumea asta e libera, traim, har Domnului, intr-o democratie, care tocmai asta se vrea, deschisa si permisiva.
Fiecare are dreptul sa aiba propriile opinii. Sunt de acord cu asta, mai mult, pe parcursul tuturor comentariilor la ce a scris Mihai pe blog, am sustinut si sustin si acum LIBERUL ARBITRU si DREPTUL LA EXPRIMARE.
Asadar, eu nu ma voi preta la a contrazice pe cineva sau la a imi da acordul, departe de mine acest gand. Regret ca la o asemenea proza, pe care, in limita conditiunii mele artistice, o gasesc excelenta, atat ca redactare cat si ca mesaj transmis, regret ca “mica dezbatere” a ajuns la acest punct, un punct de “echilibru instabil” unde tinde sa nu mai functioneze nicio lege a mecanicii-ratiunii clasice, iar in cea relativista imi e sincer greu sa cred ca vom reusi sa ne descurcam sa razbim vreodata la lumina.
Pe blog s-au manifestat candva regretele asupra faptului ca mesajele nu sunt intotdeauna intelese cum trebuie. Imi manifest si eu acum regretul, in acelasi context ca atunci, ca mesajul meu, unul de pura simpatie in fata acestui fenomen, respectiv perpetuarea (chiar daca nu nominativa) a familiei Cochinescu, pe care o respect din suflet si cu care empatizez atat la bucurie cat si la suferinta, o suferinta tacuta, neexprimata ostentativ.
Copii sunt un motiv de bucurie, scriam si in primul comentariu ca sunt geniali, iar remarca mea nu o gasesc deloc deplasata, mai cu seama ca este facuta cu obiectivitate si fara resentimente.
Libera exprimare tocmai asta presupune, iar faptul ca Romania are unele defecte de functionare in ceea ce priveste sistemele ei, nu implica si promovarea cenzurii.
Regret ca s-a ajuns aici, mai cu seama deoarece constat ca nu este vorba de mesajul enuntului meu (a carui valoare de adevar observ ca e gasita ca adevarata) ci de faptul ca a fost emis de mine.
Iar asta ridica semne de intrebare la niste propozitii interogative, pe care, din pacate nu le cunosc (si nici nu vreau sa le cunosc vreodata), dat fiind faptul ca nu am cunostiinta de “lipsa”- ca in basme, respectiv situatia care sa distruga “echilibrul initial”.
Regret ca mesajele (mele) nu sunt intelese asa cum trebuie!
Vorba latinului, Vorba Volant Scripta Manent! …
ps: va invit pe toti cei care comentati pe acest blog (accept refuzul) la un exercitiu de sinceritate, fata de voi insiva. Oamenii uita sa se joace, cu vorbele, cu sunetele, cu imaginile, dar se joaca foarte mult cu sentimentele, chiar si cu vietzile altora. Pacat.
@viorica: Uite, uitasem de vestitul Mos Gerila (care tinea loc de Mos Craciun, interzis oficial, dar sarbatorit in absolut toate casele crestinilor romani) din parcul Pionierilor si chiar si de Palatul Pionierilor, unde si eu am fost la cercurile de aeromodele, electrotehnica si desen-pictura. Tot ce am invatat acolo mi-a folosit in viata si nu am uitat nici machetele de planoare facute din betigase lungi de lemn usor si hartie, nici “parasutele” din batiste, nici transformatoarele si motorasele electrice, sau picturile in acuarela cu compozitii de peisaj, portret sau din munca patriotica si obsteasca, plantarea pomilor, ingrijirea parcurilor, strangerea castanelor, a fierului vechi, a sticlelor si borcanelor etc. Nu eram dizidenti precoce, nu stiam decat un singur fel de regim politic, nu auzeam decat in surdina si cu un mare bruiaj comentariile de la radio Europa Libera sau Vocea Americii. De 7 noiembrie ne bucuram ca e zapada, ca vedem defilarea tancurilor (care uruiau uneori noaptea chiar pe strada Dragasani, daca iti mai amintesti), ca se organizau expozitii cu animale domestice mici de toate felurile, de la gaini pirchitze, cocosi si rate pana la papagali , stieglitz, curci sau iepuri, pana la porumbeii voiajori.
@vergi: Faptul ca zi de zi voi intrati pe blogul meu si va rapiti ceva timp (care e atat de pretios pentru toata lumea) e motivul principal pentru care il continuu. In plus, universul copilariei e “filmul” care nu trebuie sa se piarda niciodata. Si asa, se spune ca din 7 in 7 ani omul se schimba radical (iar o data cu asta, desigur, se sterg din memorie o parte din amintiri). In cazul meu, comentariile vostre sunt adevarate “izvoare de documentare”, pentru eventualitatea ca voi scrie vreodata o carticica dedicata memoriei. Din acest motiv, la randul meu, astept cu sufletul la gura orice detaliu nou.
P.S. Am scris intr-un comentariu anterior ca sunt de principiul ca aceste comentarii sunt “vii”, tocmai pentru ca nu sunt nici cenzurate nici autocenzurate. Robert a simtit nevoia sa isi exprime o opinie si a facut-o. Eu ma limitez sa comentez cat mai legat de subiectul textului propus de mine. Dar fiindca m-ai intrebat, habar nu am ce l-a deranjat pe Robert in formularea “hihi, cochinesti mici”, care vadea clar numai si numai simpatie fata de nepoteii nostri, cu care noi toti ne mandrim. Si Viori era contrariata dupa ce a citit comentariul lui Robert, mi-a dat imediat telefon, dar am rugat-o sa nu se supere si sa nu comenteze, ci sa scrie numai despre textul meu (intrab-o te rog, poate sa-ti confirme). Parerea mea este ca in nici un caz tu nu ai fost deplasata cu raspunsul, care vine dintr-o convingere interioara adanca, foarte motivata, legata de mandria noastra de a fi “cochinesti” (chiar daca de ex. tu ca fata ti-ai schimbat numele). Sincer sa fiu, cred ca Robert a interpretat pur si simplu gresit acea expresie. Dar nu pot sa vorbesc in numele lui, mai ales ca are libertatea absolut deplina de exprimare. Ceea ce imi doresc pe mai departe este sa fim cu adevarat mai buni unii cu altii, mai toleranti, mai increzatori, cu un cuvant, mai pozitivi (daca se poate zice asa). Indiferent de continutul comentariilor, eu voi continua sa scriu pe blog cu drag, cu sentimente de prietenie si cu incredere ca fiecare dintre cei care comenteaza aici cu sinceritate, este un om bun.
@robert: Trebuie sa fie ceva subliminal, eliptic, in proiectia ta mentala despre @genius. Reproduc INTEGRAL comentariul care defapt te-a nemultumit:
“genius spunea…
ce poze frumoase ai pus!
acum le-am vazut, hihi, cochinesti mici!
joi, august 07, 2008 12:29:00 PM”
Unde este pasajul in care ea ar fi afirmat ca fetele tale ar fi si… ale ei?!? Nicaieri! Acum, hai sa fim onesti! Uite o analiza obiectiva: @genius spune: “ce poze frumoase ai pus!” (e ceva in neregula? ceva jignitor? nu.) Apoi zice: “Acum le-am vazut, hihi, cochinesti mici!
” (adica: a fost impresionata ca a vazut pozele, in plus le-a asociat cu trasaturile ok ale cochinestilor, si a pus si semnul de zambet 
, ca sa fie limpede ca e vorba despre simpatie). Nimic altceva. Parerea mea este ca ai interpretat gresit un gest de simpatie.
…
@sebastian: Ai dreptate
hi,hi!Dragii mei,Sebi si Mihai,m-ati facut sa rad cu noaptea-n cap,in timp ce-mi beam cafeltuta si citeam comentariile de pe blog.Dialogul dintre voi doi,de data asta(si poate si de alta data),e”de milioane”.O sa-l tin minte!
Blog sau mail-uri publice? Sa stiu si eu daca mai dau pe-aici in putinul meu timp liber…
Cristina
@viorica: Da, “mult zgomot pentru nimic” cum s-ar zice, daca ai face o parafraza. Sau poate ca aceste lucruri trebuiau comunicate intr-un fel, iar pana acum nu a fost disponibil locul. Cristina s-a intrebat pe buna dreptate daca unele probleme discutate nu tineau mai degraba de e-mail decat de blog. In ce ma priveste am insistat si insist sa vorbim mai ales despre textele postate. Dar daca cineva arunca “manusha”, ok, e de asteptat sa primeasca si raspunsul pe masura. Vorba aia a romanului cand se enerveaza, de te strici de ras: “Adica, unu-i prost si altu’ nu?” Ca sa fiu autocritic pana la capat, poate ca la faza asta am fost cam “prost”. Adica nu m-a dus capu’. Hehehe!… Mai greseste omu’, asa ca daca am suparat pe cineva dintre prietenii blogului, imi cer iertare.
Sunt absolut convins ca apele s-au linistit si ca nu e vorba decat despre o neintelegere reciproca a mesajelor din comentarii. Prietenii blogului au citit, au tras singuri concluzii si mergem mai departe. N-o sa obosesc sa spun ca pentru mine unul cele mai interesante comentarii sunt cele legate strict de text, nu atacul la persoana sau acuzele de rea intentie etc. Dar chiar si acestea, daca cineva vrea sa le scrie, ok, sa le scrie. Nu le cenzuram (de vreme ce nu a existat autocenzura proprie), le lasam publice.
@cristina: E blog, ai dreptate. Te astept pe mai departe cu comentarii legate de subiectele propuse de mine. Ieri de ex. s-a inregistrat un record de vizitatori reali (adica de IP-uri): 30! Ceea ce inseamna ca oamenii sunt din ce in ce mai interesati de aceste texte si de comentarii, chiar daca doar citesc si nu comenteaza personal. Pt un site aflat la inceput, eu zic ca e ok, si le multumesc sincer tuturor ca isi iau din putinul lor timp liber sa treaca pe-aici. Dar a propos de blog, care e parerea ta despre subiectul postat? Ne plac parculetele, Luna Park etc.? Ce alte lucruri de felul asta te-au impresionat?
robert, ai perfecta dreptate, asa ca in acest punct ne-am inteles, sintem si raminem o familie! cu ce apartine unei familiii, frati , surori, nepoti si nepoate, cuscrii, si vedeti si singuri,ce mare si frumoasa se face familia noastra! si va mai creste! cristina, nu cred ca are cineva mai putin timp ca mine, dupa o zi de munca uneori fara pauza de prinz, si totusi citesc cu interes tot ce se scrie. Inclusiv comentarii, scrise de fiecare cum se pricepe! Si ramin la ideea, ca dincolo de minunatele teme ale lui nelu, blogul ramine o tribuna, fiecare isi spune parerea, dar cu o conditie, sa nu exagereze, ca se pierde adevarata identitate a blogului, adevaratul lui scop.Adica pe nelu, cit ar fi el de mare scriitor, si nelu e un mare scriitor, il costa timp ,nu e usor sa gasesti noapte de noapte timp, ca sa ne faca a doua zi bucuria citirii rindurilor lui! ori daca ne incurcam in alte discutii chiar se pierd aceste minunate rinduri! assa ca eu care sint o persoana, care mereu invata cite ceva, am pe viitor comentariul lui sebi…. si ramine bucuria citirii rindurilor lui nelu! va pup pe toti dragilor, viata e cu adevarat frumoasa!si sint sigura, ca veti citi cu la fel de mare interes rindurile lui ,scrise din toata inima pt.noi toti, care il iubim si admiram pt. tot ce face! si cu mica invidie, ca eu nu sint in stare de asa ceva!!! si eu sint o persoana, care toata viata mea m-am laudat, ca nu sint invidioasa, dar uite, sint si eu doar un om!!! vergi
@vergi: Avem o prietena comuna, Mara, care are un blog superb, dedicat aproape exclusiv copilului ei, si care are foarte multi vizitatori, tocmai din cauza subiectului, atat de frumos. Daca Mara sau vreuna din rudele ei s-ar fi suparat, asa cum s-a suparat Robert, pe oricine a comentat (mai ales cu simpatie) despre copilul ei, pe criteriul ca numai rudele ar avea acest drept, ar fi insemnat sa-si fi desfiintat singura blogul. Tocmai asta e diferenta intre e-mail si blog. Nu e nici o suparare daca cineva strain iti adreseaza un compliment, sau ceva dragut pe blog, chiar daca nu e din familie, chiar daca nu ti-e prieten. Singura suparare ar fi daca ti-ar scrie ceva in bataie de joc. Or, nu a fost cazul in povestea atat de discutata. Nu sunt de parere sa cenzuram opiniile comentatorilor, fie ca ne sunt rude, fie ca nu, fie ca ii agream sau nu in particular. Inca o data zic, nu poti sa interzici cuiva sa-ti spuna ca ai nepoti sau copii draguti, numai pentru ca nu face parte din familie. Ar fi absurd! Sper ca Robert va da dovada de intelepciune si va intelege ca nu avem nimic personal impotriva comentariilor sale, eu unul doar repet ideea ca nu imi doresc sa-mi cenzurez comentatorii, sau mai rau, sa-i alung din lista de prieteni. Dimpotriva, le multumesc pentru opinii si le respect continutul si argumentele, asa cum ii multumesc acum in mod special lui Robert pentru consecventa cu care a fost prezent zi de zi in comentariile de pe acest blog. Disparitia comentariilor lui ar fi nu doar un semn ca nu a inteles corect ceea ce i s-a transmis cu buna credinta aici, dar ar fi si un mare pacat. De aceea, ca si pe Cristina, il intreb:
@robert: Ce parere ai despre tema textului meu “Povestiri din labirint”?
…