Mai ţineţi minte întrebarea oaspeţilor ocazionali de-acasă, de când eraţi mici: ce poezie ştii sa spui? Chiar asta e întrebarea mea de azi: sincer, când aţi citit ultima oară o poezie extraordinară? Dar o carte de literatură trăznet (roman, povestiri, eseuri etc.)? Mai avem timp pentru savurarea unei lecturi? Mai există biblioteci săteşti şi comunale? Internetul ne absoarbe pe toţi, încetul cu încetul, la fel mass media cele obişnuite (tv, reviste, ziare, radio). Programele şi manualele şcolare mai curând ne îndepărtează de literatură, decât să ne apropie. Dascălii români trec prin perioade grele,da greeele de tot. De ce scriu în continuare poezii poeţii, dacă nici nu-i auzim recitându-şi versurile prin pieţe sau cafenele literare, şi nici nu suntem atraşi de cărţile lor? Dacă poeţii mari contemporani îşi scriu sau nu poemele geniale la fel de metafizic precum cei de-acum un veac, rămâne să redescoperim, cu-ncetul (vă sugerez să încercaţi să găsiţi răspunsul în România literară, de exemplu; vă mărturisesc că, eu unul, nu l-am găsit). Până una alta, iată şi câteva mostre de tot râsu’-plânsu’ de manifestare a stării melancolico-blegoso-idilice la tânărul suflet de poet român, aici .
Un bonus pentru candoarea copiilor români, care vorbesc ei engleza intr-un fel absolut adorabil … :
Am rămas perplex citind azi un anunţ lipit cu scotch de geamul uşii de la intrarea în scara blocului în care locuiesc şi după ce am recitit încă de vreo două ori textul, m-a umflat râsul şi mi-am zis din nou, pentru a mia oară: iată, sunt mândru că sunt român! Unde în toată lumea asta mare ar putea scrie administratorul unui bloc de locuinţe proprietate personală aşa ceva? Nicăieri. Şi, trebuie să recunosc, tonul era politicos, nici măcar gramatical nu era incorect, ba chiar avea un soi de umor în redactare. Iată conţinutul textului respectiv: ” Între orele 23-6 rugăm ca gemetele, palmele pe fese, ţipetele de orice natură sexuală (casnică sau electrocasnică) să se desfăşoare pe modul silenţios pentru a nu deranja vecinii care încearcă să doarmă!! Vă mulţumim.” Pentru prima oară în viaţa mea m-am gândit că sexul ar putea fi considerat altceva decât o problemă strict intimă. De vreme ce se desfăşoară acasă, în patul personal al omului din casa personală a sa, nu înţeleg de ce ar trebui să se desfăşoare conform unui orar stabilit de comitetul de bloc sau conform unui standard al limitei sonore a sexului, determinabile în decibeli. Problema unor zgomote? Doamne, nu-mi vine să cred! Păi cum să-ţi administrezi gemetele în funcţie de somnul vecinului? Iar palmele pe fese, dacă asta era dibăcia acelui cuplu năzdrăvan încriminat, supus oprobiului public, ok, mă gândesc: cât de tare or fi fost date acele pălmuţe la fund de au răsunat cele patru scări ale blocului, sau cât de mare o fi fost borcanul cu care a tras cu urechea cel deranjat de actul intim respectiv? Am auzit la viaţa mea despre reclamaţii împotriva scandalurilor nocturne la bloc, a bătăilor, a beţiilor, a muzicii date prea tare etc. Dar împotriva gemetelor sau pălmuţelor la fund? Doamne, chiar nu pot să cred! … Abia ce am văzut un videoclip pe o temă asemănătoare, aşa că voi posta atât fotografiile de “sex la bloc”, absolut memorabile, cât şi filmuleţul.
Pentru că ştiu că vă bucură la fel de mult ca şi pe mine muzica lui Vivaldi, vin cu noutăţi. Pe 17 august Armycasa (al cărui blog l-am descoperit de curând şi conţine numai muzică bună, aşa că îl recomand călduros) a postat aceste fragmente din filmul “Vivaldi’s Women” pe YouTube (Doamna M.W. habar nu avea, dar s-a bucurat când i-am spus, la plecarea mea din Veneţia). Iată şi micul comentariu care însoţeşte postarea lui Armycasa, extras dintr-un text al Doamnei M.W. :
“Schola Pietatis Antonio Vivaldi (“Vivaldi’s Women”) is an all-female ensemble of singers and players which aims to recreate the sound of Vivaldi’s Figlie di Choro, those foundlings at Venice’s Ospedale della Pietà who performed at Mass and Vespers from behind grilles in the high choir lofts or “cantorie”. It reflects the age range and vocal range of Vivaldi’s musicians, with women aged 14 to 60+, some singing tenor and bass, and is based on the work of Vivaldi researcher M. W., who lives at La Pietà, where the composer spent much of his career. Her findings give us a comprehensive picture of the daily life of this special institution during the 18th century, the heyday of its musical tradition. We even know the names and ages of the women who sang and played at specific times, together with their instruments and voices; in some cases the names of soloists are written into the music.”
Schola Pietatis Antonio Vivaldi (“Vivaldi’s Women”) este un grup format exclusiv din femei (coriste şi instrumentiste) care îşi doreşte să recreeze sonoritatea corului vivaldian alcătuit din acele copile abandonate la Ospedale della Pieta (Orfelinatul Pieta) din Veneţia. Ele cântau la Misă şi Vecernie din spatele unor grilaje, în nişte spaţii înalte destinate corului supranumite şi „cantoire”. Filmul prezintă muzicienele lui Vivaldi cu caracteristici specifice vârstei şi vocii (erau acolo femei cu vârste cuprinse între 14 şi mai mult de 60 de ani, cântând deopotrivă partiturile de tenor şi bass) şi se bazează pe munca de cercetare asupra lui Vivaldi întreprinsă de Doamna M.W., care locuieşte la Pieta, acolo unde compozitorul şi-a petrecut o mare parte din viaţă, lucrând. Studiile sale ne-au oferit posibilitatea înţelegerii vieţii zilnice a acestei instituţii aparte a secolului XVIII, asupra începutului muzicii lui Vivaldi. Se menţionează chiar şi numele şi vârstele femeilor care cântau (voce sau instrument) la acea vreme, împreună cu instrumentul fiecăreia sau vocea ei; în anumite cazuri numele solistelor e scris în partitură.”
Antonio Vivaldi: GLORIA (Gloria in excelsis Deo)
Antonio Vivaldi: GLORIA (Et in gloria pax)
Antonio Vivaldi: GLORIA (Laudamus te) & (Gratias agimus)
Încerc să revin cu postarea textelor mele, cu hărnicie, mâine dimineaţă, aşa că, dincolo de dezbaterea pe problema manelelor, mie mi se pare în continuare interesant filmul de ieri în cinci episoade. Dacă aveţi răbdare şi doriţi să le revedeţi, urmăriţi atent acele clipuri, pentru că ele reflectă un tip de realitate pe care cineaştii noştri profesionişti nu au abordat-o încă. Plus că au un umor de nouă generaţie, care e super ok. Nu e vorba atât despre manele, cât despre generaţia underground care îşi caută identitatea şi rostul, la mai puţin de două decenii de la revoluţia din ‘89. Întrebările de astăzi ar fi: ce alternative pentru a-şi trăi viaţa aşa cum şi-o doresc, au aceşti tineri? Care sunt modelele lor? Ce şanse reale au de a ajunge să fie respectabili în viaţă? Cum vor arăta la 40 de ani? Dar la 60? Ce le vor povesti copiilor şi nepoţilor lor?
M-am întors de la Veneţia! Eh, ce vis frumos!… Bun găsit Românica mea dragă, bine v-am regăsit, dragele mele subiecte mioritice! De-abia coborât din avion şi din visul Serenissimei seculare, am văzut pe net cu sufletul la gură câteva clipuri tari de tot! Cred că suntem cu toţii de acord că, în privinţa manelelor, lumea se împarte în trei: cei care adoră manelele, cei care sunt împotriva lor, dar, parcă-parcă o singură manea, acolo, se admite la o petrecere la nu-ş’ ce bairam, nuntă sau botez, şi se bagă la panaramă să dea în unduire din buric, aşa, ca la un mişto cumva şi, ultimii, cei vehement împotriva lor, care se simt adînc jigniţi în bunul simţ estetic dobândit în mulţi ani, prin aleasă educaţie artistică. Până la urma urmelor, eu unul, care fac parte din cea de-a treia categorie, pot să înţeleg fenomenul, social vorbind. E o prostie să negi o evidenţă ca aceea că astăzi manelele au succes la un public foarte larg. Nu se pot da legi guvernamentale care să le interzică, e clar. Şi de ce ar fi interzise? Ce fac ele rău? îl întreba Adrian Minune pe George Pruteanu într-una din emisiunile tv numite “Naşul”. Argumentele care ţineau de originea turcă (autentică) a genului, de agramatismul vădit al produsului autohton, de temele prea simple, care se numără pe degete, de sintagmele care se repetă, legate de duşmani, de fraţi, de iubită, mamă şi tată, de bani, maşini frumoase foarte deştepte şi femei frumoase foarte proaste, legate cumva ombilical de ele, n-au avut ecou. Maneliştii îşi văd de treabă în continuare, ascultându-şi idolii cu maximum de decibeli obţinuţi în boxele maşinilor lor fiţoase, evident cu geamurile deschise. Cineva propunea Mozart contra manele, dat la maximum. Ce glumă bună. Nici un manelist din lume nu va fi deranjat de Mozart, Beetoven sau Wagner, pentru simplul motiv că, dacă e un manelist autentic, el poate asculta concomitent mai multe surse de muzică, fără să-l deranjeze câtuşi de puţin. Gândiţi-vă la mare, la muzica teraselor învecinate, fiecare cu decibelii lor. Aţi văzut măcar un singur manelist deranjat că în dreapta lui se aude Guţă şi în stânga Adrian Minune, Sorinel Puştiu sau Copilu de Aur ? Noooo! Nici vorba! Păi atunci de ce l-ar deranja Mahler sau Rahmaninov? Dacă s-ar trezi buimac în faţa unei săli de teatru, a unui muzeu sau a unei filarmonici, manelistul le-ar zice aiurit şi nevinovat tovarăşilor lui (aşa, cam ca în parodia pe care v-o recomand cu căldură, mai jos): “Marcă banu’, prietene, dă-ne şi nouă, doamnă trei-patru bilete… Auzi, da’ aicea ce ie?”
Cele cinci clipuri reunesc o parodie pe tema manelelor; muzica genericului e din bătrânul serial Dallas – manea, e folosit chiar un Aleluia-manea (aşa ceva chiar n-aţi mai auzit!), locaţiile sunt printre altele libraria Cărtureşti si Teatrul National, în plus, e de văzut şi making off-ul, care e genial. Enjoy!
Peste câteva ore mă întorc acasă. Imaginea alăturată nu e fotografiată de mine (e frumoasă, făcută în perioada în care piaţa San Marco e temporar inundată), n-am mai avut timp să descarc poze, dar mă bucur că mai am la dispoziţie pentru câteva minute computerul IRCRUV să vă spun la revedere. Şi să spun, desigur, a rivederci, Venezia!
În drum spre basilica La Pieta, unde din nou mă întâlneam cu Doamna M.W. pentru finalizarea itinerariului meu vivaldian, m-am oprit în atelierul unui meşter de măşti. Ei, da! Acum realizez că a supravieţuit totuşi o artă veneţiană a măştilor, n-a murit de-a binelea, n-a înghiţit-o cu totul Marea Chină, care face tricouri “de firmă”, computere, jucării “europene”, haine, încălţăminte, aparate foto, plasme şi… “măşti veneţiene” (pe care le vând negustorii veneţieni pe la tarabele din piaţa San Marco). Dar, desigur, autenticitatea costă. Cam de 4 sau 5 ori mai mult. N-am ratat de data asta o vizită complexă în basilica San Marco şi m-a cam iritat faptul că s-a creat un fel de labirint din panglici, care te obligă să stai “la rînd” chiar şi cînd eşti în biserică. Hm, discutabilă măsură de protecţie. Şi chiar uşor claustrantă. Bine, eu unul tot am făcut o grămadă de fotografii (numai fără flash), ca de altfel toată lumea (fără flash nu se deteriorează picturile, aşa că am conştiinţa împăcată). În drum spre Giardinia (locul cel mai liniştit al Veneţiei, un parc imens), punctul terminus al documentării mele, Doamna M.W. mi-a povestit toată viaţa lui Vivaldi. Ea a rămas acum cel mai reputat cercetător din lume al vieţii ilustrului compozitor veneţian, după dispariţia lui Gastone Vio în urmă cu numai câţiva ani (de la care absolut cu toţii am învăţat, citind, atât de multe). Sigur că eram numai ochi şi urechi, iar în tot acest timp, descoperind datorită ei adevarata Veneţie dinspre Arsenal (nu doar acel “Disneyland”, care a devenit zona San Marco), am făcut fotografii cât pentru trei expoziţii, cu tematici diferite. Mi-a povestit şi despre teatrul veneţian de azi, care nu are nici cea mai mică legătură cu teatrul de operă din vremea lui Vivaldi. Pe-atunci nu se stătea pe scaune, în tăcere, ca azi. Spectatorii îşi luau de mâncare şi de băut şi priveau, stând la taclale, câte 4-5 ore, iar în tot acest timp se puteau desfăşura 2 sau 3 spectacole complet diferite.
După ce traversezi golful dinspre San Marco spre insulele mari, ajungi la Murano, vestit de sute de ani pentru obiectele decorative din sticlă, podoabele şi oglinzile veneţiene (care defapt aici se fabrică). Nici nu cobori bine din vaporetto şi eşti invitat la un atelier unde se desfăşoară sub ochii tăi un adevărat spectacol al măiestriei meşterului sticlar, care, dintr-un “boţ” de sticlă incandescentă, face o vază, un peştişor, un delfin sau un căluţ. Desigur, după acest mic show, eşti invitat să cumperi suvenire de sticlă magică – destul de scumpe, dar acum am înţeles de ce – din magazinul aferent (cum e şi firesc, chiar asta am făcut, ca orice turist care se respectă). Ca să fiu un turist desăvârşit de duminică, am plecat apoi pe insula Lido, celebră mai ales pentru Festivalul Internaţional de film de la Veneţia, care are o plajă frumoasă la Adriatica. Multe flori, palmieri, leandri (care miros pregnant, aşa cum la Timişoara miros petuniile), vile cochete din perioada interbelică. E complet altceva decât Veneţia, pare o staţiune de odihnă din Germania sau Austria. Un contrast clar al arhitecturii: Veneţia, cu palatele ei multiseculare, Lido cu vilele şi hotelurile de lux de început de secol XX. Am continuat să fotografiez şi câini (pisici nu prea am văzut), pentru că mi se pare că Veneţia nu este numai un mondo uomini ci, la fel de bine, un mondo cane, dar asta este o altă poveste frumoasă care merită să fie povestită altă dată. Cele mai frumoase măşti veneţiene pe care le-am văzut până acum sunt într-un magazin select aflat chiar vis-a-vis de Centrul Cultural Român.
Nu cred că exagerez dacă afirm că întâlnirea de azi cu Doamna M. W. mi-a dat sentimentul că am cunoscut o nepământeancă (iată de ce îi şi scriu doar iniţialele – pentru că există (cred) un fel de cod deontologic nescris să protejezi un extraterestru, odată ce ai avut privilegiul să îl cunoşti personal; în schimb, ne-am fotografiat împreună pe un vaporetto, spre Zaccaria, din apropiere de San Marco). Pământeneşte vorbind totuşi, ea este o englezoaică trecută de cincizeci, mică, fumătoare înrăită, dintre acelea care fumează în timp ce merg pe stradă, cu părul scurt, privirea blândă şi nu prea vorbăreaţă. Trăieşte de 15 ani la Veneţia, numai şi numai pentru Vivaldi. A acceptat să ne întâlnim azi, la rugămintea expresă a Domnului Fanna. Timp de cîteva ore, m-a condus cu un mers sigur şi rapid pe un itinerariu labirintic vivaldian cunoscut în totalitate numai de ea. Am fotografiat totul, am notat totul, ca un ucenic cuminte. Într-un final am ajuns la locuinţa sa. Unde putea să locuiască Doamna M.W. decât în misteriosul Ospedalle della Pieta, unde cu 300 de ani în urmă era profesor Vivaldi? Eram convins, asemeni celor mai mulţi vivaldologi, că această instituţie nu a rezistat timpului. Şi totuşi… Ne-a făcut o licoare complicată, îndelung elaborată, din lămâi şi apă minerală, mi-a arătat uriaşul ei manuscris ( vreo mie de pagini?) consacrat vieţii lui Vivaldi (numit de ea “Autobiografia lui Vivaldi”, aşadar, bazat exclusiv pe documente reale, în facsimil şi pe care urmează să-l publice la anul). Apoi m-a aşezat în faţa laptopului şi mi-a arătat filmul despre Vivaldi făcut de ea pentru BBC. Absolut extraordinar documentarul! Nu am cuvinte să-i mulţumesc pentru tot ce am văzut, pentru tot ce am înţeles complet (complex) diferit faţă de ceea ce ştiam şi scrisesem în propria mea monografie Vivaldi, pe care vreau să o public imediat ce mă întorc în ţară. La plecare, am întrebat-o pe această femeie-Adept, uluit de tot ceea ce vedeam: “Spuneţi-mi, vă rog, cine locuieşte acum în această casă uriaşă, veche de secole?” A tresărit încurcată, încordată, dar după numai o clipă s-a destins într-un zâmbet blajin: “Cum cine? Vivaldi!”
P.S. Ma grabesc sa postez un fragment din excepţionalul film documentar făcut de Doamna M. W. şi prezentat de BBC, pentru a impartasi cu voi, prietenii mei, macar un pic din bucuria mea de a o intalni. Enjoy!
Cel mai important eveniment de azi este categoric întrevederea cu directorul Institutului National Vivaldi de pe insula San Giorgio Maggiore, Dl. prof. dott. Fanna, care şi-a întrerupt concediul o zi, special ca să ne întâlnim. Binenţeles că m-a impresionat gestul lui, în plus, am beneficiat şi de translator prin domnişoara Corina de la Institutul Român de Cultură din Veneţia, despre care am mai vorbit. Au acolo mii de manuscrise vivaldiene fotografiate şi conservate (în special cele din Torino), iar surpriza cea mai mare a fost faptul că am primit în dar de la Dl. Fanna nu mai puţin de 12 volume (1996-2007) cu studiile vivaldiene cele mai recente, din lume. Mi-a mai făcut cadou şi un CD cu muzică de Vivaldi, dirijată de el anul trecut. Mâine dimineaţă devreme, plec în căutarea celor 17 locaţii vivaldiene, acesta fiind principalul scop al călătoriei mele. Până una-alta, vă las să priviţi imagini realizate de mine noaptea trecută în piaţa San Marco, unde la cafeneaua Florian şi la încă 4-5 terase învecinate, se cântă un excelent cafee concert, spre încântarea miilor de turişti care n-au somn şi se plimbă de colo-colo toată noaptea sau mai beau câte un pahar cu vin pe malul canalului Grande.
Asa cum am promis, de-abia ce am ajuns in patria Preotului Rosu – Antonio Vivaldi, m-am si instalat in fata unui computer prin deosebita amabilitate a domnisoarei Corina Gabriela Badelita de la Istituto Romeno di Cultura e Ricerca Umanistica si, iata, incerc sa scriu cateva cuvinte despre Serenissima. In primul rand, as zice ca printr-un mare noroc, am fost cazat chiar in apartamentul rezervat viitorului director, care este foarte larg si frumos mobilat. In al doilea, gazda este o persoana extrem de agreabila, fara fitze in cap si foarte saritoare (maine avem intalnire la ora 12 cu dl. Fanna, Directorul Institutului National Vivaldi). Incerc acelasi sentiment, descris de mine in “Ambasadorul”, intr-o vreme cand doar imi imaginam laguna: Venetia este o uriasa scena de apa. Este un vis de apa, ai impresia ca totul este din apa, inclusiv palatele care se reflecta in luciul canalelor care brazdeaza de la un cap la altul asezarea. Prin urmare si oamenii, desigur, sunt din apa. Fiinte amfibii care se chinuie sa traiasca ziua pe uscat, manati de patima cumparaturilor fara de sfarsit (fleacuri, suvenire, masti, mancare, bautura, chiar dragoste, se spune – de la Cassanova citire) iar noaptea tanjesc de dorul vietuirii subacvatice. Nici nu se putea altfel, chiar si cainele comunitar este din apa, desi in fotografie pare un caine normal, aproape mioritic. Iar apa e foarte curata, nici vorba despre vreun miros ciudat de balta sau de apa statuta. Cine stie, o fi si asa, pe undeva prin dosul cladirilor din spatele labirintului sutelor de stradute care par a nu avea nici un sens pragmatic. Dar aici, pe unde ma preumblu eu, e fara cusur.
Dacă m-a impresionat ceva cu adevarat în mica vacanţă petrecută de curând pe malul mării, la vila “Zaharia Stancu” a USR, a fost prezenţa unor câini atât de prietenoşi, cum nu mi-aş fi imaginat. În primul rând, deşi era trecut de miezul nopţii când ne-am hotărât să facem o plimbare pe malul mării (prea era frumos, cald, cu lună plină şi cerul înstelat), toţi căţeii din curtea vilei ne-au însoţit, inclusiv o căţeluşă mică, (un fel de Athos al Cătălinei şi al lui Sebastian, dar mai mic), era foarte guralivă şi simpatică. Absolut toţi câinii s-au instalat bine mersi pe şezlonguri, ba chiar unul mic de tot a intrat în mare şi a făcut baie. A apărut fără veste unul străin, impozant, care şi-a lăsat absolut toate interesele legate de o “nuntă” unde era clar favoritul “miresei” şi şi-a luat rolul de paznic al nostru, foarte în serios. L-am botezat Schnautzer, părea cam din rasa respectivă. Era un câine gânditor, meditativ. Îl liniştea zgomotul valurilor şi privea negura mării cu un fel de tristeţe metafizică. L-am întrebat dacă e depresiv, dacă l-a nemulţumit ceva în existenţa lui, sau dacă pur şi simplu e sub impresia vreunei lecturi filosofice; a oftat, m-a atins uşor pe genunchi cu laba şi şi-a lăsat botul întins pe nisip, spunând: “Auzi, suntem la mare, eu tocmai am renunţat la căţeluşa mea ca să vă păzesc, hai s-o lăsăm baltă în noaptea asta cu Heidegger (dacă voiai cumva să mă provoci la discuţii filosofice) şi ascultă şi tu zgomotul valurilor. Da?” Dimineaţa, Schnautzer era tot acolo, tot îngândurat. Iar soarele a răsărit încet, mare şi portocaliu, parcă mai frumos ca niciodată.
Sunt într-o mini vacanță de 2 zile la vila Uniunii Scriitorilor unde ca de obicei e foarte multă liniște. Promit pentru mâine fotografii și un text nou.
Când vezi acea “mare” de oameni care stau înghesuiţi unii într-alţii la plajă, pe malul mării celei mari, de exemplu la Eforie Nord, te întrebi ce îi atrage totuşi într-atât de irezistibil acolo, pe cearşafuri, de vreme ce nimic nu pare a fi foarte ispititor: linişte nu e, aer curat nu e, spaţiu nu e, apa curată în mare nu e şi nici nu vreau să comentez acest aspect, gândindu-mă la cât de puţine toalete sunt prin preajmă pe cap de locuitor, pardon, de turist. Şi-atunci? Pe de altă parte, ca să ajungi la munte, cum ziceam mai deunăzi, e un adevărat calvar. Iar odată ajuns acolo, intri în panică, aoleu, da’ dacă mă papă ursu’, da’ dacă nu găsesc loc la restaurant, da’ dacă plouă sau bate vântul? Una peste alta, eşti în concediu, cheltui o lopată de bani să te simţi ok. Şi te întorci acasă mai obosit şi mai plin de draci decât la plecare. Unde e mai bine, până la urma urmelor: la mare sau la munte? Ce argumente avem pentru una sau alta dintre opţiuni? Mai există vreun loc în ţărişoara asta unde să-ţi petreci vacanţa, în tihnă? Ştiu că se poate răspunde laconic, printr-un simplu da sau nu. Dar eu aş vrea să gasesc o explicaţie argumentată serios, pentru decizia cuiva de a pleca la mare sau la munte. Că doar nu pleci numai aşa, să te afli-n treabă. Sunt convins că există imbolduri lăuntrice foarte complexe care te determină s-o iei încoace sau încolo. Deal sau vale (spaţiu mioritic)?
Începând de vinerea seara şi până duminica, şoselele sunt aproape blocate din cauza afluxului mare de autoturisme care pleacă spre Sinaia, Buşteni şi Predeal pe valea Prahovei sau pe valea Teleajenului spre Cheia. Dacă stai şi priveşti mai bine, toţi aceşti oameni au un ideal comun: să ajungă cât mai repede pe malul unei gârle, să scoată berea şi micii la iveală şi să se bucure de mirosul fumului de grătar propriu, plus al vecinului aflat desigur şi el în natură, la numai zece metri depărtare de maşina ta parcată la iarbă verde. O cale mai rafinată este să ajungi cu sufletul la gură într-un restaurant de la cota 1400 şi să comanzi acolo o ciorbă bună şi un grătar din costiţe de porc, făcut parcă în ciuda colesterolului şi trigliceridelor. Un somn bun de după amiază, în camera hotelului, vine ca un corolar al acestei drumeţii, e maximum a ceea ce ţi-ai fi putut dori. Seara la restaurant, coniacul cel rece cu gheaţă de dinainte de grătar merge exact la casa sufletului şi, de ce să nu recunoaştem, o încheiere tihnită a cinei necesită un vin bun, la alegere, după preferinţele fiecăruia. Nu ştiu dacă ne mai amintim de ciripitul păsărilor (oare chiar aşa, ele mai există?), într-o drumeţie spre vreo cabană mai îndepărtată sau de mersul prin pădure, pe platoul de la cota 2000 spre Piatra Arsă sau chiar spre Babele. Nu vorbesc despre traseele dificile montane, ci despre mersul pur şi simplu pe jos. Cine mai străbate cu piciorul acele trasee de o oră jumătate-două care sunt destul de uşor de urmat căutând marcajele de pe copaci? Cât timp stăm defapt la aer curat, printre brazi şi ciripit de păsărele, venind la munte?
Mai ţineţi minte întrebarea oaspeţilor ocazionali de-acasă, de când eraţi mici: ce poezie ştii sa spui? Chiar asta e întrebarea mea de azi: sincer, când aţi citit ultima oară o poezie extraordinară? Dar o carte de literatură trăznet (roman, povestiri, eseuri etc.)? Mai avem timp pentru savurarea unei lecturi? Mai există biblioteci săteşti şi comunale? Internetul ne absoarbe pe toţi, încetul cu încetul, la fel mass media cele obişnuite (tv, reviste, ziare, radio). Programele şi manualele şcolare mai curând ne 
îndepărtează de literatură, decât să ne apropie. Dascălii români trec prin perioade grele,da greeele de tot. De ce scriu în continuare poezii poeţii, dacă nici nu-i auzim recitându-şi versurile prin pieţe sau cafenele literare, şi nici nu suntem atraşi de cărţile lor? Dacă poeţii mari contemporani îşi scriu sau nu poemele geniale la fel de metafizic precum cei de-acum un veac, rămâne să redescoperim, cu-ncetul (vă sugerez să încercaţi să găsiţi răspunsul în România literară, de exemplu; vă mărturisesc că, eu unul, nu l-am găsit). Până una alta, iată şi câteva mostre de tot râsu’-plânsu’ de manifestare a stării melancolico-blegoso-idilice la tânărul suflet de poet român, aici .
… :
