Chapter
by Mihai
on July 31, 2008
in 0 Blogul meu
N-am fost la mare încă, anul acesta, dar mă gândesc de pe-acum cu jind la porumbul fiert de acolo. E clar că, atunci când voi ajunge totuşi, măcar pentru vreo două-trei zile, fie ziua pe plajă, fie seara la o plimbare pe faleză, nu voi rata savoarea aceea atât de pur-românească a porumbului fiert, ţinut la cald de patroni în oale mari de inox (cel copt pe jar e la fel de bun), pe alei, la depărtare de vigilenţa poliţiei comunitare, vândut en detail aproape din poalele vânzătoarelor cu ochi rotitori, speriaţi şi ageri. Nici unul dintre noi nu nutrim, teoretic, speranţa că acel porumb vândut de ţigănci pe plajă ar fi fiert în cele mai igienice condiţii. Nici măcar dacă e un porumb standard, ecologic sau netratat chimic, dacă nu cumva e un soi ciudat, vreun hibrid interzis etc. Şi totuşi, cam toată lumea cumpără porumb fiert, indiferent dacă maşina din care coboară amatorul e o Dacia 1980 tunată-desigur din gri-spre-şi-mai-gri cu jenţi de aluminiu, un Logan-roşu-recent cu boxele la maxim, setate pe manele, sau un Audi A8 de culoarea untului, capace de roţi care se învârtesc invers, numere de înmatriculare cu literele şi cifrele dispuse rar, atipic şi geamuri fumurii, numai în ciuda formularului de amendă tip “mi se fâlfîie”, format A5, tipărit pe hârtie de ziar pe bani foarte mulţi. Mă gândeam la plajele de la Nisa, de la Cannes sau Lido din Veneţia. Nici urmă de porumb fiert, nu tu muzică puternică seara, desigur diferită de la terasă la terasă, nu tu vânzători de bilete cu porta voce sâsâită-cârâitâ-microfonită pe baterii mici pentru spectacolele de la teatrele de vară, nu tu “colorata, mâine-i gata!” dimpreună cu maimuţica sau cămila. Ei, occidentalii, oare chiar se mai bucură de viaţă? 
Cum pot ei să calce liniştiţi pe un nisip curat, când cocenii de porumb de pe plajele noastre reprezintă un masaj atât natural şi de binefăcător pentru tălpi? N-au ei parte de micile bucurii ale câte unui chiştoc de ţigară aprins pe care să calce şi să înţeleagă durerea în profunzimea ei metafizică abia după epuizarea unui urlet lung, executat undeva departe în valurile mării, adică acolo unde ar ajunge în fugă, mâncând pământul, să-şi potolească usturimea? Şi totuşi, sincer, e ceva mai bun la marea noastră autohtonă decât porumbul fiert, hamsiile prăjite şi berea rece la halbă?
N-am fost la mare încă, anul acesta, dar mă gândesc de pe-acum cu jind la porumbul fiert de acolo. E clar că, atunci când voi ajunge totuşi, măcar pentru vreo două-trei zile, fie ziua pe plajă, fie seara la o plimbare pe faleză, nu voi rata savoarea aceea atât de pur-românească a porumbului fiert, ţinut la cald de patroni în oale mari de inox (cel copt pe jar e la fel de bun), pe alei, la depărtare de vigilenţa poliţiei comunitare, vândut en detail aproape din poalele vânzătoarelor cu ochi rotitori, speriaţi şi ageri. Nici unul dintre noi nu nutrim, teoretic, speranţa că acel porumb vândut de ţigănci pe plajă ar fi fiert în cele mai igienice condiţii. Nici măcar dacă e un porumb standard, ecologic sau netratat chimic, dacă nu cumva e un soi ciudat, vreun hibrid interzis etc. Şi totuşi, cam toată lumea cumpără porumb fiert, indiferent dacă maşina din care coboară amatorul e o Dacia 1980 tunată-desigur din gri-spre-şi-mai-gri cu jenţi de aluminiu, un Logan-roşu-recent cu boxele la maxim, setate pe manele, sau un Audi A8 de culoarea untului, capace de roţi care se învârtesc invers, numere de înmatriculare cu literele şi cifrele dispuse rar, atipic şi geamuri fumurii, numai în ciuda formularului de amendă tip “mi se fâlfîie”, format A5, tipărit pe hârtie de ziar pe bani foarte mulţi. Mă gândeam la plajele de la Nisa, de la Cannes sau Lido din Veneţia. Nici urmă de porumb fiert, nu tu muzică puternică seara, desigur diferită de la terasă la terasă, nu tu vânzători de bilete cu porta voce sâsâită-cârâitâ-microfonită pe baterii mici pentru spectacolele de la teatrele de vară, nu tu “colorata, mâine-i gata!” dimpreună cu maimuţica sau cămila. Ei, occidentalii, oare chiar se mai bucură de viaţă? 
Cum pot ei să calce liniştiţi pe un nisip curat, când cocenii de porumb de pe plajele noastre reprezintă un masaj atât natural şi de binefăcător pentru tălpi? N-au ei parte de micile bucurii ale câte unui chiştoc de ţigară aprins pe care să calce şi să înţeleagă durerea în profunzimea ei metafizică abia după epuizarea unui urlet lung, executat undeva departe în valurile mării, adică acolo unde ar ajunge în fugă, mâncând pământul, să-şi potolească usturimea? Şi totuşi, sincer, e ceva mai bun la marea noastră autohtonă decât porumbul fiert, hamsiile prăjite şi berea rece la halbă?
Nimic nu e bun pe litoralul nostru. Nimic.
Hahahaha Mihai! Cu postul acesta mi-ai facut o pofta nebuna de porumb, indiferent in ce forma l-as servi: crud (stii ca-mi place), fiert, copt, parlit… Maine am sa caut sa-mi cumpar cativa stuleti ori, daca ajung pe langa un lan cu “porumbi”, am sa dau iama prin cucuruz!!! LOL
P.S. Mi-am dat seama ca anu’ trecut nu stiu cum de am “sarit” peste acest miunat aliment… Pur si simplu. Am constientizat acum ceva timp, o luna-doua in urma, ca anul trecut n-am mancat deloc porumb. Si-mi place la nebunie, mai ales acela tinerel, suculent si dulce… Yummy-yummy-bun-bun!
@sebastian: Cam asa e, din pacate. Dar, daca ai putin curaj, vecin cu inconstienta, zau ca porumbul despre care zice Cata, e bun
…
katja – stapana de athos: Ei bine, eu am mancat chiar azi. Si a fost fix asa cum zici, dulce, zemos, buuuun…Mmmm…
Ce interesant, eu niciodata, da niciodata nu am asociat porbumul fiert marii! Never si jamais si nunca .
Eu asociez porbumul fiert cu stiuletele verde de pe care iei cateva bucati (ca incurc denumirile moldovenesti cu astea muntenesti si nu mai intelege nimeni nimic), le depanusezi, le cureti de matase (pe care o pastrezi pt ceai), pui frumos in oala mare asa in straturi, acoperi cu panushi, dai drumul la foc si gata!
Si dupa mananci cu sare!
[facui azi si primii complemente(sic!)]
Sincer, da sincer, lucrul facut de tine e sfant! N-am manact si nici n-as manca din mana altuia care sa se incadreze in categoria descrisa de tine.
App, o modalitate interesanta e prepararea porumului in jar, dar trebuie sa fie putin mai copt, nu asa crud ca in lunile astea.
Din punctul de vedere al omului care nu are experiente traumatizante la mare de niciun fel (de prin hotel, terase, corturi…) Marea Neagra e foarte frumoasa. Vazuta in rasarit, sau pe o plaja goala, nu cu lume cacalau (luna mai sau octombrie, sau o plaja din aia cu circuit inchis
)
Eu una, nu inteleg nevoia omului de a merge pe o plaja cu 15 insi pe metru patrat. Nu vad rostul.
Da nu stiu cati mai gandesc ca mine. Cei mai multi merg sa o friga in cluburi, in acorduri de manele. Mi-e sila.
Concluzie, eu zic ca depinde de fiecare. Si mai depinde de asteptari, de amintiri, de caracter. Eh, multi factori. Fiecare alege. Eu aleg plaja goala, rasaritul si porumbul fiert facut de mine
(modesta)
@genius: M-ai incurcat, acum chiar ca nu mai stiu cum se numesc, stiuleti, coceni
))… Tulpina cum se cheama? In fine, litoralul romanesc e jegos prin administrare, in comparatie cu cele din occident. Serviciile noastre sunt proaste, etc… Dar litoralul romanesc e frumos in mod natural, de ex. plaja dintre Mamaia si Navodari e foarte frumoasa, apa se adanceste spre larg progresiv, asa ca e de obicei calda vara, nisipul e fin. Nu exista primejdia rechinilor. Cateva statiuni au conservat (desigur involuntar) ceva din aerul interbelic. Poti sa fi si romantic, la noi la mare. Dar poti si sa faci crize de nervi, din cauza manelelor si tiganiei, tzaraniei, mitocaniei, mizeriei. Cand ma gandesc la viermuiala de pe plaja de la Eforie Nord, ii dau dreptate lui Mircea Badea, care afirma ca apa e plina de rahat. Pai, logic, unde sa mearga miile de romani sa se usureze? La toalete? Noooo… La mama natura!… 
Bleah!… Si totusi, e frumos sa mananci un porumb fiert la mare, chiar daca cel mai bun e cel facut de mana proprie, in oala de acasa 
. Cat despre rasarit, daca ai norocul sa nu fie dimineata cerul innorat, e spectaculos de frumos. Stii cum se spune: e sublim.
fiecare plaja cu farmecul ei!de exemplu stridiile noastre sarate se inlocuiesc in Normandia cu moules(scoici) , servite cu un sos delicios de lamaie si usturoi,cartofi prajitzi si cidru!
insa nu e nisip , ci doar pietre ,rotunde pe plaja!care se invecineaza subit si halucinant cu muntele care rasare spectaculos direct din mare, ma rog, din ocean!
revenind la plaja romaneasca, cu farmecul diminetzilor ei pe faleaza cu tot,trebuie semnalat un fapt important totusi, si anume:
http://www.infoportal.ro/articol~din-actualitate~info-564944~mersul-descult-pe-plaja-va-poate-imbolnavi-de-sida.html
daca reusesti sa treci peste asta, sigur ca da, porumbul fiert e excelent!
eu una ca romanca din strainatate vin de multe ori in tara cu dorul micilor, al pepenior rosii si al porumbului fiert.
si acest dor din urma tocmai mi l-am ostoit cu fiertul porumbului care se gaseste la supermarché sub vid!haha!
nu e la fel ca cel de la Neptun , dar nici rau nu e!
vacantza placuta si avetzi grija pe unde mergeti,la propriu;-)
linkul complet de mai sus esta:
http://www.infoportal.ro/articol~din-actualitate~info-564944~mersul-descult-pe-plaja-va-poate-imbolnavi-de-sida.html
nu vrea sa se copieze complet linkul!am sa-l pun la mine pe blog sa se vada ca cred ca e important pentru toata lumea!
Da. Nostalgiile, ca de altfel si asta cu porumbul, hamsiile si berea rece.
Mie imi place si litoralul romanesc. Probabil pentru ca sunt un sentimental si adun in mine intamplarile si senzatiile placute. Nimic nu se compara cu disco Ring din Costinesti, cu stancile si apa limpede de acolo, cu linistea si mancarea buna de la Uniunea Scriitorilor, cu starea de lipsa de griji din Vama, cu marea plina de pesti de la plaja Modern din Constanata, cu farmecul moscheiei tot de acolo (unde am fost cu Cris si cu Tea), cu tinerii cu ochii lucind de dorinta de distractie (sau alcol, droguri sau mai stiu eu ce). Eu vreau o saptamana pe an pe litoralul romanesc!
Am fost in vara asta 10 zile la Eforie Sud,statiune candva marginalizata si umbrita probabil de sora ei”mai instarita”din Nord si pot sa va spun ca m-am simtit excelent.Orasul e frumos,ingrijit,au aparut multe vile”de 5 stele”,inclusiv cea in care am locuit,in apartamentul fratelui nostru,Nicu.Plaja e curata,lumea civilizata,iar vanzatorii de porumb fiert,isi transporta pe plaja marfa in recipiente frumoase,de innox,in timp ce striga tot felul de texte care de care mai caraghioase,menite sa atraga atentia clientilor,care erau destul de multi.Meseria de”vanzator de porumb”e veche si pot sa ma laud ca o singura data in viata,am practicat-o si eu.Sa fi avut vreo 12 ani,cand am aflat de la o colega de clasa,ca are de vanzare corzi de vioara”Thomastik”(!),cele mai ravnite corzi de catre orice violonist.Cum n-aveam bani sa le cumpar(costau o suta de lei),am reusit sa-i conving pe Mami si pe Tati,sa fiarba porumb din vestita noastra gradina si sa mi-l dea sa-l vand la strandul de pe Bega,de langa turbina(“strandul copilariei noastre”).A fost fiert porumbul,asezat frumos intr-un coshuletz de nuiele peste o fatza de masa alba,imaculata,Mami mi-a dat un sortz de bucatarie cu care m-am echipat si am plecat la strand,insotita desigur de familie.Acolo,n-o sa va vina sa credeti,l-am vandut foarte repede(si pe vremea aia iubea lumea porumbul fiert)si am facut rost de fabuloasa suma de 75 de lei!Doamne,ce mandra si fericita eram!Restul pana la o suta,mi l-au dat Mami si Tati si asa se face ca am fost in anul urmator,printre putinii elevi de la vioara care avea corzi”Thomastik”.Sa fi fost asta motivul pentru care vestitul dirijor Paul Popescu m-a numit concert-maestru al”orchestrei piticilor”din scoala?
Nu exista de atunci sa vad vanzatori de porumb fiert,sa nu-mi amitesc ceea ce v-am povestit acum.
Viori, esti super-tare!
Cristina
porumbul fiert, braga si pepenii erau odata atractii pe litoral. ce-a mai ramas acum din el in afara de fitze si prost gust? linkul ala pus de Luminitza spune totul.
@luminitza: La mine a functionat linkul trimis de tine, am citit stupefiat stirea, asa ca atentionarea ta cred ca e mai mult decat utila. Sa calci pe o tigara aprinsa e una, dar Doamne fereste sa calci pe acul unei seringi folosite! E de-a dreptul dezastruos, as zice chiar criminal. Porumbul in ambalaj vidat se mai gaseste si pe-aici din cand in cand. Dar ce bun e ala din oala, abia fiert!
A propos de pepeni verzi (cu miez rosu). Se gaseau candva pepeni (lubenitze) cu miez galben. Ati mancat? Unde-or fi disparut?
@cristian: Cand mai veniti si voi pe plaiurile mioritice la un porumb fiert si niste mici cu bere?
@robert: “Videoclipul” compus de tine e chiar foarte complex (ai inclus drogurile, cu care noi toti e limpede ca nu suntem de acord, dar asta nu inseamna ca negam realitatea!) si cu ocazia asta mi-ai amintit, intr-adevar, de Constanta cea veche, cu Delfinariul si Acvariul, cu zona Cazinoului, cu piata Ovidiu, braga si covrigii sarati.
am început a merge la mare prin anii ’60 cu ai mei părinţi, evident… în fiecare an, de regulă, în a doua jumătate a lunii august (soarele era mai blajin)… şi asta pen’ că aveam probleme serioase cu gîlcile… întotdeauna părinţii îşi rezervau de pe la inceputul anului celebrele “bilete” de “tratament” de 10, maximum 12 zile. niciodată mai puţin… “staţiunea” aleasă era, de obicei, Eforie Nord sau, cînd nu mai prindeau bilete acolo, la “Vasile Roaită”, devenit ulterior “Eforie Sud” (pentru nămolul de la Techirghiol, desigur)… prin anii ’65-’68 eram deja la vîrsta cînd acceptam, cu plînsetele de rigoare, să rămîn fără slip doar la “ghiol”, unde eram uns cu nămol peste tot, cu excepţia capului (pîn’ sub bărbie!)… era un adevărat supliciu, mai ales cînd sulfuroasa clisă tămăduitoare începea să se usuce şi să mă “strîngă”… mergeam cu tata la “bărbaţi”, unde eram meduzat de privelişte… nu înţelegeam io atunci de ce erau plaje separate bărbaţi/femei, pen’ că după ce se intra în apa aceea sărată, care te ţinea la suprafaţă (nu ca la Slănic), masculii, în marea lor majoritate cu burţi enorme şi chelii (aşa, unşi complet, doar ochii li se mai vedeau sclipind în capetele ca nişte bile, îmi păreau a fi nişte extratereştrii veniţi de pe te miri ce planetă a burtoşilor!) îşi întîlneau consoartele, dincolo de geamanduri, în apele liniştite (adică fără valuri, nu cum era “dincolo”, la “mare”!). şi atunci, ca şi acum, pe plajă se vindea absolut orice, de către armate bine organizate de vînzători ambulanţi, care’şi anunţau produsele, strigînd din toţi bojocii: porumb fiert şi copt (fierbinte şi sărat atît cît trebuia, “adăpostit” în oale de inox uriaşe dotate cu capace şi mînere, acestea fiind ţinute, de regulă de alti doi oameni în afara vînzătorului, care numai ăla încasa banii, fiind un fel de “şef”!), floricele, gogoşi, sucuri sau bere la sticle (ţinute la rece în găleţi cu ghiaţă), sugiuc şi acadele, covrigi şi turtă dulce, pateuri şi brînzoaice etc. etc.… însă vînzătorii (bărbati şi femei) nu erau ţigani şi erau costumaţi în halate albe, aveau capul acoperit cu bonete sau pălăriuţe de soare (tip “salvamar”, cu calotă şi bor)… aduceau tot felul de mîncare în funcţie de ora care era… vasele erau acoperite cu bucăţi mari de pînză albă sau tifon, fiind servite cu un fel de cleşti… aduceau, spre prinz, chiar şi peşte prăjit (de regulă guvizi sau hamsii), tăvălit în pesmet sau ou, “acompaniat” de cartofi pai… peştele era crocant şi, aşa cum îî auzeam pe ai mei zicînd după ce’l luau, “ia să vezi ce merge o berică rece după ăsta!”… apoi mai erau fotografii “la minut”, tuciurii de bronzul stratificat, îmbrăcaţi cu tricouri de marinari (sau maieuri colorate, care lăsau vederii tot felul de tatuaje cu sirene şi animale marine imprimate pe umeri sau braţe) şi pălării tip “sombrero” (aparatele, două-trei, le aveau atîrnate de gît), ţinînd într’un fel de lesă un pui de leu sau o maimuţică, leşinaţi de căldură şi sete… ăi mai înstăriţi posedau ponei sau chiar cămile… făceai poza cu maimuţa, alături de întreaga familie, plăteai un avans şi apoi, după amiză, primeai pozele şi achitai restul de bani… se mai vindeau şi suveniruri: coliere din scoici, cutii “tapetate” cu melcişori, tot felul de prostioare… ungurii cărau în desagi fluiere din lemn sau de pămînt în formă de “păsărele” (care “cintau” doar daca puneai apa in ele!),cutii de table cu piese cu tot, port-ţigarete, măgăruşi albi din lemn, care dacă apăsai pe un buton dintr’un postament cubic pe care erau prinşi cu nişte sforicele, făceau tot felul de giumbuşlucuri…
însă tipul care vindea porumbul pe plaja de la Mamaia, era bestial… l’am întîlnit de citeva ori… părea a fi fratele geamăn al lui Joe Pesci şi era posesorul unui adevărat dicţionar lingvistic vorbit… era de’o limbuţie uluitoare… cine cumpăra de la el porumb fiert primea, pe loc şi un distih sau catren, făcute ad-hoc, ca un fel de “răvaşe” sui generis… îmi amitesc acum doar două “mostre”: “’aide, luaţi, nu staţi pe gînduri/cum stă soacră’mea ‘ntre scînduri” şi “ îi servim pe datorie/ doar pe domnii cu chelie”… ori de cîte ori fierb acasa porumb, imaginea acestui Joe Pesci from Mamaia şi ţîpuriturile lui îmi revin instantaneu în memorie, odată cu cele mai senine amintiri de pe “pitorescul litoral românescul”(sic!)…
p.s. de aceea, dragul meu Mihai, aşa cum îţi spuneam în emailu’ meu de azi, pe 1 septembrie, îmi iau familia şi plec pen’ 10 zile la Eforie Nord… remember the old times… mi’e dor de marea noastră… şi, poate-poate, dau şi de Joe Pesci al meu cu porumbu’ lui fiert…
@viorica: Nu pot sa cred!:) Am citit de trei ori, si nu-mi vine sa cred cat de frumos ai asternut pe display (ca hartie nu se poate spune) amintirile tale, pe care sincer eu nu mi le aminteam: nici cea cu porumbul, nici cu corzile. Pana la urma faptul ca ai fost “concert maistrul” (shefa) orchestrei scolii (iar asta e un lucru absolut remarcabil) nu se datora atat corzilor de vioara Thomastik, cat faptului ca exersai cate 7 ore pe zi (daca nu mai mult). Dar ca ai vandut porumb fiert ca sa-ti cumperi corzi, e “din filme”, cum se spune, in sensul cel mai frumos al expresiei. Nici nu-ti inchipui cat de mult ma bucur pentru fiecare “episod” recuperat de memoria ta, pt. ca incet-incet se contureaza desenul initial, ca la un joc de puzzle. Astazi vorbeam cu Cris despre importanta familei mele in formarea mea ca om si desigur imi pare rau ca nu am dezvoltat ideea pe blog (sincer, o incepusem, dar am sters-o, habar nu am de ce, probabil pt. ca prea mi se parea genul de discurs de la Oscar, amintit de ana-are-mere), dar nu e tarziu nici acum sa spun ca fiecare dintre cei care urmeaza: Mami si Tati, fratele meu Nicu si surorile mele Vergi si Viori, bunicii si bunicile noastre, matusile, unchii, verii si verisoarele, copiii mei, Sebastian, Cristina si Luminita si nepotii mei, Ana, Luca si Tea reprezinta acele daruri nepretuite primite de la Dumnezeu, ca sa ma faca sa inteleg rostul vietii mele pe Pamant. Ei traiesc in fiecare celula a mea; cum se spune, sunt sange din sangele meu. Le sunt recunoscator pentru totdeauna pentru aceasta si pentru ca am invatat si invat de la ei, cate ceva, continuu. Draga Viori, te rog sa continui sa descrii(cat mai detaliat, daca ai timp) si alte intamplari de demult.
@Cristina: Ma bucur cand iti faci timp si comentezi aici (pt. ca stiu ca esti f. ocupata, cu Ana si Tea si toate celelalte probleme de-ale casei). E ca si cum am sta cu totii “la povesti” si ne-am bucura, de una, de alta, de lucruri mai marunte sau mai importante.
… Bucurie sa fie.
@oceania: Bine-ai venit pe blogul meu!
Sincer, nu stiu daca mai exista braga. Era un loc vestit in Constanta, unde se vindeau iaurt de oaie, rece, covrigi sarati si braga. Cred ca daca eviti 2 Mai si Vama Veche (desi pentru multa lume acolo e un loc plin de farmec), sansele de a te intepa in seringi nenorocite sunt foarte mici. Ca sa fiu sincer, pana acum nici nu am auzit de asa ceva, in statiunile “onorabile”. Dar e bine ca am fost avertizati. Doua-trei zile la marea noastra cea mioritica (sic! na, ce-am scris!:))), tot merita de petrecut. Eu asa cred. 
…
p.s.2 mai avea una, Pesci ăsta al meu… vezi, memoria, cînd o activezi, produce… ţipuritura zicea aşa: “pentru doamne şi don’şoare/doar porumb bronzat la soare”…
@katinka: In timp ce le raspundeam prietenilor mei, au aparut si comentariile tale, care m-au incantat (ca de obicei) tocmai pentru ca surprind atat de bine atmosfera litoralului romanesc din anii ’60. Pasarelele alea unguresti din ceramica smaltzuita ca si ocarinele erau absolut geniale, cantau in registre, timbre si nuantze ce l-ar fi umplut de invidie chiar si pe maestrul Olivier Messiaen, care dupa cum stii, nu a fost numai un mare organist si un exceptional compozitor ci si un infocat ornitolog. Uite, uitasem de halatele albe si de bonetele alea, uitasem de grija pt. igiena a autoritatilor, chiar asa, aveau pe bune grija de sanatatea turistului pe-atunci. Braga s-o mai gasi pe undeva? Tari de tot tzipuriturile alea! Ardelenii le-aveau pe-ale lor: “Ciocolata Cluj-Napoca/ Face ţâţa ca şi roca! Ciocolata Postăvaru/ Face ştrula ca şi paru!” (ma scuzaţi, vorba lui Mircea Diaconu, “n-am gasit alta rima”… Hahaha!) E o colectie intreaga de strigaturi la mare, ar trebui inventariata.
p.s.3 nu ştiu dacă bragă s’o mai găsi pe undeva… in acei ani era în Constanţa un fel de cofetărie/ceainărie unde cei mari se delectau cu cafele care amiroseau grozav, servite la masă de un bătrînel uscăţiv şi oacheş, cu ochi de viezure(cred că turc era), îmbrăcat în costum tradiţional: cu şalvari, fes cu ciucure, vestă şi cămaşă din satin şi ilic peste, incins cu un briu rosu… cafeaua era fiarta în ibrice de cupru aşezate într’o tavă cu nisip, la vedere… ai mei ziceau că bătrînul, care era era ca argintul viu, ar fi fost însuşi mandatarul locantei… mirosea sublim acolo… a trandafiri… a fum de narghilea aromat… a cafea măcinată… noi cei mici mîncam halviţă, baclava şi sarailie, halva şi zahar candel (agăţat de sforicele în spatele tejghelei, acolo unde tronau şi borcanele cu baclavele lăsate la zăcut în sirop de petale de trandafiri),rahat cu nuci, susan şi se bea bragă rece ca ghiaţa… eu beam mai ales limonadă, că nu prea îmi plăcea braga asta… tot acolo, dimineaţa, se mai bea un iaurt făcut din lapte de capră (se mînca cu nişte spatule de lemn, asa gros ce era!) şi kefir cu cornuri sau pîine caldă, scoasă atunci de pe vatră… era o nebunie… nu mai ştiu exact unde era plasată ceainăria asta… îmi mai amintesc doar că de pe terasa ei se vedeau minaretele unei geamii, care încă ştiu că mai există la Constanţa… am mai băut o singură dată bragă, cîţiva ani mai tîrziu, într’o excursie pe insula Ada-Kaleh, pînă să fie acoperită de apele barajului de la Portile de Fier… eeee, ar fi multe de spus… vezi ce scurt e drumul de la Olivier Messiaen la porumbul fiert? e de ajuns să tragem un tril cu acele păsări din pămînt ars şi gata!
@katinka: Toate detaliile astea sunt precum decupajul unui film, aproape ca iti vine sa iei aparatul de filmat pe umar si, hai la Constanta, pe urmele turcului. Sunt stari, mirosuri, flash-uri… Bine ca le scrii aici, uite, macar nu se pierd. Poate intr-o zi vei reveni asupra lor si vei scrie o carte. Oricum, eu stau si ascult cu mare placere (am scris ascult, nu citesc, pentru ca eu parca si aud imaginile alea…)
Imi place ca aici pe blog ai sentimentul unei mici claci, toata lumea asculta ce spui tu, draga scriitorule, intervin si ei, comenteaza, le raspunzi, altii doar asculta… e f interesant, e un fel de terapie prin comunicare. Oameni uita sa mai comunice (am mai vb pe tema asta) altfel decat in fata unui pahar cu bere sau o farfurie cu mancare.
E reconfortant pentru mine, si am vazut ca mai sunt oameni care prin intermediul blogului tau se redescopera pt ca reusesc sa comunice altora impresii, ganduri.
Da, cred ca asta e boala secolului, lipsa de comunicare. Parca nu s-ar impleticii limba in gura, nu vrem, ne blocam. Ei iata ca asistam la o descatusare in masa: vrand nevrand ne dam drumul la gandire, o gandire analitica care sa nu fie focalizata pe lucruri “importante” (ca sarcinile de la job, de ex) ci pe acele amanunte ale vietii de zi cu zi, cum zice francezu’ les faits divers.
Iti ureza continui sa scrii. Azi ai 20 de comentarii, maine poate ai doar 5… Asta nu inseamna ca nu esti citit. Asta inseamna ca cititorii tai nu au mai mult de adaugat.
In numele celor care se identifica descrierii mele de mai sus (exista, doar nu scriam de nebuna, doar ca mi se pare impropriu sa nominalizez) multumesc!
@genius: Daca suntem la capitolul multumiri, as incepe cu Sebi (care mi-a creat blogul) si cu Robert, pt. ca ei doi au insistat cu multa prietenie si insistenta, sa intru in aceasta “aventura”. Dar multumirile mele sunt in egala masura pentru voi, cei care scrieti comentarii zilnic, de cele mai multe ori intrecand textele mele si uneori scriind adevarate “proprii” texte, demne de un propriu blog. Nu pot decat sa ma bucur ca va lasati manati de nevoia de a comunica, desi stiu ca fiecare dintre voi imi scrie in egala masura pentru a ma incuraja sa continuu
… Ce dovada de prietenie adevarata mai buna decat asta ar putea exista? Ce-i drept, iata, sunt deja 20 de texte scrise de mine zilnic. Nu-mi vine nici mie sa cred ca am fost atat de “harnic” 
))…
he, he! sigur , ca la Nizza sau Venetia nu este porumb fiert pe strada! dar incearca cu Grecia, nu e statiune fara vestitii vinzatori de porumb fiert, pe care il maninci cum te taie capul sau stomacul! cu sare, cu zahar, dar mai ales cu multa voie buna! si teama, ce o zice stomacul meu!!!ar fi pacat sa dispara traditia, uite, si asta e o traditie, aduce aminte de copilaria noastra, aduce aminte de oamenii de alta data fara ifose, fara gindul, cite stele o fi avind porumbul, ca hotelul are destule?? uite, de asta ne simtim noi bine in balcani, turcul iti ia pe strada semintele din mina, ca si cum te-ar cunoaste de cind lumea, grecul e in stare sa bea cu tine un concediu intreg , doar ca ai cumparat o icoana de argint ce e drept de la el!nu inchei inainte de a povesti o intimplare, ca snobi erau de cind lumea, o cucoana voia sa cumpere porumb si dupa ce i-a studiat pe toti, ca sa nu scape cumva pe cel mai mare, a intrebat, in ce i-ai fiert??? noi am facut un haz nebun, eram undeva la mare in romania si am dat noi raspunsul, de la galeata la ce ne-a venit in minte, sigura sint ca doamna cu pricina nu a mai cumparat!!!si ne-a ramas noua porumbul cel mai mare!!!! vergi
@vergi: Bine ai venit si din concediu si pe blog! Tu esti o comentatoare redutabila, asa ca abia asteptam cu totii sa iti auzim povestile. O sa vezi, daca ai timp sa citesti si alte postari, ca aici pe blog asta e frumusetea. Mai ales ce zic prietenii dupa ce citesc textul meu, dar si dupa ce citesc ce scriu ceilalti. Faza cu porumbul fiert in galeata mi se pare de antologie
)) Pana la urma, in galeata sau in vase de inox, porumbul fiert e irezistibil, fie ca te doare sau nu burta dupa aia.
abia azi am descoperit postarea si tare imi pare rau ca asa de tirziu!!! eram insa in concediu si chiar ne era dor de porumb fiert! sigur ca in Mallorca nu exista dar ne-am adus aminte ca in Kalkidiki in Grecia era bucuria noastra seara de seara !!! si legat de el mi-am adus aminte de o scena comica la mare si anume, o cucoana intepata si-a cumparat un porumb dupa care a intrebat foarte arogant, in ce l-ai fiert???( de la sine inteles ca unei vinzatoare de porumb nu ii spui d-vstra!!! asta in mintea cucoanei.) Biata femeie a raspuns foarte socata, in oala doamna! aia o fi inteles oala de noapte ca a lasat porumbul si a plecat!!!aici mincam des porumb fiert desi Mircea imi ia bucuria si spune de fiecare data , si porcul se ingrasa cu porumb!!! il cumparam la Real, frumos ambalat trei bucati intr-o tavita, desigur aceeasi marime toti, la cm!!!! si scrie pe el porumb dulce si chiar dulce e!!! mie , ca sa o recunosc dupa atitia ani imi placeau cel mai mult cei pe care ii furam toamna in drum spre casa!!!nu pagubeam decit CAP-ul si vorba unui taran, furi cind furi de la om, cind furi de la stat, nu furi!!! asta am auzit eu in tren in Radauti!!!
A fost ultima saptamana in care se putea sta la palaja, porumbul fiert sau copt sa terminat de mult timp. Dar mai estei si la anul o vara.