Chapter
by Mihai
on July 30, 2008
in 0 Blogul meu
Sala de cinematograf a IET (ICOT) din Timişoara (devenită mai târziu “Clubul 1 Mai”), în care am văzut cam toate filmele copilăriei mele, se afla pe binecunoscuta Alee CFR şi era asemănătoare cu cele mai multe dintre sălile cluburilor muncitoreşti din anii ’50. Fusese construită de legionari şi confiscată de comunişti, chiar la începutul acelui “obsedant” deceniu proletcultist. Nu pricep în ruptul capului cum reuşeam, copii fiind, să înţelegem ceva din imaginile uriaşe ale proiecţiei filmelor, de la nivelul primului rând (pentru că acolo erau biletele cele mai ieftine, adică de 2 lei; cele de 3 lei erau în rândurile 3, 4 şi 5 iar cele de 4 lei în restul sălii, sau la balcon). Stăteai pur şi simplu cu 
capul în sus şi ameţeai din cauza mişcării imaginilor gigant. Nu pricep nici de ce vedeam de mai multe ori acelaşi film (“Cei trei muşchetari”, “Cavalerul Pardaillan”, “Laleaua neagră”, “Fanfan La Tulipe” sau “Cocoşatul”, de exemplu, le-am văzut de câte 10-12 ori). Poate din cauză că iarna acolo era mai cald şi ne p
uteam dezgheţa degetele de la mâini şi de la picioare, după interminabilele bătălii şi adevărate lupte cu bulgări de zăpadă? Poate pentru că învăţam figurile cele mai spectaculoase de duel cu floreta şi spada? Poate pentru că toate actriţele din rolurile principale erau blonde, cârlionţate, cu ochii albaştri, cu sânii bine reliefaţi de corset şi bine promişi fanteziilor nocturne de decolteul lor de zeiţe păgîne? La filmul “Învierea”, în timpul secvenţei unui sărut nevinovat, mama mi-a pus capul în poală (ce-i drept, aveam vreo 4 ani), să nu văd “oribilitatea” cea imorală. Mult mai târziu mi-am dat seama cu entuziasm că adolescenţii mergeau la film nu doar să vadă eventuale secvenţe mai fierbinţi, 
ci pentru ca ei înşişi să se poată săruta în voie cu prietenele lor, la adăpostul semiîntunericului din sala de proiecţie. Astăzi nu se mai poate vedea practic nici un film în condiţii cât de cât acceptabile, în unica sală de cinematograf a Ploieştiului. La Paris am fost uimit de cât de multă lume merge la cinematograf. Mă întreb dacă vor mai reînvia vreodată sălile de cinema, în România. O altă întrebare este: mai este nevoie de cinematograf?
Sala de cinematograf a IET (ICOT) din Timişoara (devenită mai târziu “Clubul 1 Mai”), în care am văzut cam toate filmele copilăriei mele, se afla pe binecunoscuta Alee CFR şi era asemănătoare cu cele mai multe dintre sălile cluburilor muncitoreşti din anii ’50. Fusese construită de legionari şi confiscată de comunişti, chiar la începutul acelui “obsedant” deceniu proletcultist. Nu pricep în ruptul capului cum reuşeam, copii fiind, să înţelegem ceva din imaginile uriaşe ale proiecţiei filmelor, de la nivelul primului rând (pentru că acolo erau biletele cele mai ieftine, adică de 2 lei; cele de 3 lei erau în rândurile 3, 4 şi 5 iar cele de 4 lei în restul sălii, sau la balcon). Stăteai pur şi simplu cu 
capul în sus şi ameţeai din cauza mişcării imaginilor gigant. Nu pricep nici de ce vedeam de mai multe ori acelaşi film (“Cei trei muşchetari”, “Cavalerul Pardaillan”, “Laleaua neagră”, “Fanfan La Tulipe” sau “Cocoşatul”, de exemplu, le-am văzut de câte 10-12 ori). Poate din cauză că iarna acolo era mai cald şi ne p
uteam dezgheţa degetele de la mâini şi de la picioare, după interminabilele bătălii şi adevărate lupte cu bulgări de zăpadă? Poate pentru că învăţam figurile cele mai spectaculoase de duel cu floreta şi spada? Poate pentru că toate actriţele din rolurile principale erau blonde, cârlionţate, cu ochii albaştri, cu sânii bine reliefaţi de corset şi bine promişi fanteziilor nocturne de decolteul lor de zeiţe păgîne? La filmul “Învierea”, în timpul secvenţei unui sărut nevinovat, mama mi-a pus capul în poală (ce-i drept, aveam vreo 4 ani), să nu văd “oribilitatea” cea imorală. Mult mai târziu mi-am dat seama cu entuziasm că adolescenţii mergeau la film nu doar să vadă eventuale secvenţe mai fierbinţi, 
ci pentru ca ei înşişi să se poată săruta în voie cu prietenele lor, la adăpostul semiîntunericului din sala de proiecţie. Astăzi nu se mai poate vedea practic nici un film în condiţii cât de cât acceptabile, în unica sală de cinematograf a Ploieştiului. La Paris am fost uimit de cât de multă lume merge la cinematograf. Mă întreb dacă vor mai reînvia vreodată sălile de cinema, în România. O altă întrebare este: mai este nevoie de cinematograf? 
Vai, ce imagini-sunete imi vin in cap, vai!
1st: da, mai e nevoie, e nevoie mare mare, macar pt pitici sa vada 101 dalmatieni, mica sirena, si ce filme s-or mai vedea
2nd: da, mai e nevoie, da nu mai exista
3rd: da, da nu-s bani ca e biletul scump, egal 3 prajituri din alea bune+ iau filmu de pe net, gata treaba!
o_O interesante argumente. Parasind comicul, ne vom ideletnici numai cu seriosul, fie el aspru numai sa fie serios. (Seamana putin cu Kogalniceanu, ai? Aduce asa asa).
Imaginea aia de nu o sa o uit eu niciodata cu cinematograful lovit in plin de o bila, si omu strazi iesind plangand, si aparatul de proectat+toata arhiva de filme facute muci sub daramaturi am povestit-o. E, da ce nu am zis: adunati ca la circ, oameni se uitau: iote ma ca face praf cinematograful! Lasa ba ca vedem la tv, iar la tv treaba mergea si mergea si mergea. Ei, e un fel de anecdota, adicatelea cinematografele nu mai exista din cauza TV-urilor.
Ma, sincer, nu mai exista din cauza pretului (+netu, ca se pirateaza in draci si din cand in cand ii mai si prinde, da nesemnificativ). Cum pastele masii sa dai 10 lei pe un bilet la un film (care eventual s-a dat si la tv, deci e vechi), cu o sala neicalzita, cu scaune jeg jeg jeg, cu ecran din ala de se vad urme de apa, etc etc etc ?
Zic, nu dau si basta!
App, cinematograful din Ploiesti are niste functii speciale: nu ai camera? Du-te la cinematograf. Decor placut, spatiu ambiental, sunet armonios, spectatori in penumbra. Fa-ti treaba nene, ca doar d-aia ai platit. Ma, adica dau bani, benoclez ochii in ecran rupt si patat, si mai aud si gemete si scartzaieli la 10m de mine… s-o creada ei!
Deci, frati surori si neamuri indepartate ai acestui blog, nu va puna naiba sa mergeti in Ploiesti la cinematograf! E uraaat…bleah
@genius: Secventa respectiva cu daramarea cinematografului e chiar de cosmar. Se aseamana cu scoaterea la fier vechi a tipografiilor. Occidentalii ar fi in stare sa cumpere cu bani multi o sala veche de cinema si aparatura veche de proiectie, sau rotative sovietice pt. tiparit din anii ’60, macar si pentru a face un muzeu, pentru turism. Comentariul tau, cand plin de umor, cand revoltat pana la injuratura, cand duios, vis-a-vis de nevoia “piticilor” de a vedea si ei filme (chiar asa, pana nu demult se mergea la film “cu clasa”, “cu scoala”), arata o ingrijorare plina de tristete. N-am mai fost in respectiva sala cu “gemete”
)…:((… numita “Cinemascop”, din Ploiesti, din vremea in care era atat de frig incat cei cativa spectatori stateau cu paltoanele pe ei. Nu inteleg unde au disparut celelalte sali, ca erau destul de multe, nu inteleg de ce nu au aparut alte sali moderne, civilizate, de capacitate mica (intre 50-100 de persoane), unde daca tot dai 5 sau 10 euro, macar esti sigur ca nu participi involuntar la o partida de sex pe fotolii. La drept vorbind, desi cunosc oameni care au avut raspunderi in directia difuzarii filmului, nimeni nu mai zice nimic. Dimpotriva, e o tacere deplina. Numai ca ma tem ca e o tacere…asurzitoare inca nedescarcata, pt. ca nu pot ramane lucrurile asa la nesfarsit. Tv-ul e tv, plasma e plasma, home cinema e home cinema. Cinematograful e ca un fel de teatru, de filarmonica, ok, mai mic decat acestea (zic de sala), dar la fel de important.
Aseara am fost furioasa.Mi se intrerupsese internetul si n-am mai putut sa-ti citesc textele si comentariile de pe bolg,care mi-au devenit”pastilutza”luata seara inainte de culcare in loc de somnifer.
Sunt fascinata de toate subiectele pe care ni le propui ca teme de gandire si imi pare rau ca simt ca nu pot face comentarii la inaltimea textelor tale,asa ca sa nu fii surprins cand am sa raspund in mai putine cuvinte.
La intrebarea ta,raspund”da”.Mai avem nevoie de cinematograf,mai avem nevoie de filme bune,noi sau de cinemateca.
Noi nu mai mergem la cinematograf de câțiva ani buni. Și nici nu vom mai merge. Cel puțin nu în România. Dar ca și presa scrisă ce nu va fi înlocuită niciodată de Internet, așa nici cinematograful nu va dispare mult timp de-acum înainte. Sentimentul de grup, spiritul de turmă plus ocazia de a mânca floricele de porumb vor aduce clienți și-n viitor. E o chestie ancestrală. (Nu cea cu floricelele!)
il inteleg pe Sebi, cu “spiritul de turma” si de ce nu, mancatul de “semintze” ca popcorn e lux si se intampla doar la Mall in Romania.
insa inafara de acest spirit “ancestral”, care uneste colectivitatzile in fatza tribunelor politice, a jocurilor pe computer on line, a terenurilor de fotball, sau a supermarketurilor, mai e si aceea nevoie de a te aseza cofortabil pe un fotoliu (din nou , nu vorbesc de cinemaul din Romania, unde risti sa stai stressat ca pana la sfarsitul filului nu mai ai portofelul sau mobilul) si de a te imbogatzi spiritual cu lumea magica a imaginilor care-ti defileaza pe MARELE ECRAN.
caci oricat de mare si plat ai avea tv-ul acasa, adevarata fascinatie este cea exercitata de marele ecran al cinematografului, care te introduce in aceasta lume a filmului, care a fost , este si va fii in tarile civilizate o lume extrem de importanta.
nu vreau sa aduc in discutie cinemaurile in 3d sau “la Gèode” unde ecranul insasi e sferic pentru a creea cel mai frumos iluzia ca faci parte din acea lume magica.
inainte de nasterea lui Luca vedeam aproape zilnic cate 2 filme la cinema.era ca un drog, mereu alte povesti, alte personaje, alte subiecte, alte idei care sa te scoata din cotidian, care sa-ti potoleasca foamea de nou , de avenura, de iubire, de arta , dupa caz…
fie ea si o o lume de iluzii, lumea cinemaului e una de care DA , avem nevoie!
cand era mic(inca nu stia sa citeasca) si vedeam pe un ecran mic de tv alb negru filme subtitrate, fratele meu ne asasina pe cei mari cu intrebarea “ce zice?ce zice?”.poate acea curiozitate inocenta ii trebuie reactivata azi in fatza a ceea ce este intr-adevar fenomenul cinematografic in lume, mai presus decat cola si popcorn:-)
Pe vremuri am mers de 5 ori in zile consecutive la cinema “Modern” pentru a vedea Cartea Junglei(aveam 12 ani). Si nu a fost plictisitor. Astazi as vrea sa am unde merge (in sensul ca as vrea sa fie mai multe cinematografe, asa ca pe vremuri), si chiar am mai mers cu sotia mea la cate un film, farmecul cinematografului fiind pentru mine unic. Un film vazut la cinema nu se poate compara cu un film pe calculator sau la televizor.
DA!
Cinematografele din Romania sunt, conform expresiei “pa si la revedere!”, in sensul ca publicul care intra in el, de cele mai multe ori, este format din oameni care nu stiu sa savureze magia filmului la care au venit, ci profita de ocazie pentru a se distra cu “colegii sau tovarasii” care ii insotesc. Asa cum a zis si Sebi, am scos de ceva timp din lista cinematograful pe care l-am inlocuit cu teatrul. Mai ales ca am descoperit un teatru nou, modern si extrem de intim (doar 100de locuri), cu actori buni chiar daca sunt debutanti sau cunoscuti (un teatru care se doreste a fi elitist) in care chiar ne simtim spectatori!
Ca o paranteza, cel mai impresionant cinematograf in care am fost pana acum a fost unul din Canada, si ceea ce m-a incitat a fost faptul ca era 3D.
@viorica: Nu stiu daca ti-ai dat seama ca prima fotografie e chiar a Clubului ICOT din Timisoara, pe scena caruia tu ai interpretat rolul lui Hansel din piesa “Hansel si Grettel” dupa fratii Grimm, despre care am mai scris (regizata de Tati – el juca si rolul tatalui in piesa; tot el a mai regizat-interpretat si piesa “Floricica purpurie”); in corpul de balet dansa Vergi pe muzica de Strauss, corepetitor era celebrul acordionest Renee iar maestru de balet era batranul Valkay, tatal balerinului Francisc Valkay de la Opera de Stat; actorul Ioan Olaru era asistent din partea Teatrului de Stat din Timisoara; pana si eu, desi aveam vreo 5 ani, am avut un “rol” si anume rolul pisicii vrajitoarei. Hahaha!… Cu alte cuvinte, a fost o piesa aproape “in familie”, desi distributia a fost mai ampla si decoruruile, luminile, fascinante. Si Nicu, fratele nostru, a jucat pe aceeasi scena in piesa “O noapte furtunoasa”
. Iata de ce suntem atat de legati de sala asta de cinema, care era si sala de bal de Revelion, si sala de dans la reuniunile “tovarasesti”, si sala de teatru si de revista, de varietati. Avea si o impresionanta biblioteca, o fanfara, taraf si ansamblu de dansuri populare. Administrator era Toniy Bacsy (Toni Baci), care avea in locuinta lui un telefon mare si negru de care mie imi era foarte frica. Acum cladirea clubului e in ruine, cu geamurile sparte si usile batute in scanduri. Mare pacat, zic eu.
@sebastian: Ce pacat! Si eu care, vazand impreuna cu voi un film la Moll in Bucuresti, am fost placut impresionat de cum arata sala! Nu inteleg cum de nu se face o minima educatie pentru vizionarea unui film (stiu ca suna anacronic, dar asa cum, prin educatie, e respectata o sala de filarmonica, de teatru sau de opera, ar trebui respectata si sala de cinema)
@luminitza: Foarte emotinant comentariul tau, e aproape un manifest pentru apararea filmului. Ma bucur ca esti la fel de pasionata de film, ca in urma cu numai cativa ani. Ce-i drept, la “mk2″ din Paris de exemplu, publicul este cu adevarat civilizat. Spectatorii nu se ridica din fotolii pana nu se termina de rulat genericul, iar dupa aprinderea luminii din sala, nu se imbulzesc la iesire, dimpotriva, mai raman cateva clipe sa comenteze impresiile imediate.
@robert: Exista o magie a salii de cinema, probabil din cauza asta vedeam in copilarie filmele de mai multe ori. S-ar putea spune ca televiziunea ar fi de vina ca nu mai merge lumea la cinema. Nu cred. Sala de cinema e un prilej de a iesi din casa, macar o data pe saptamana si de a vedea impreuna cu alti iubitori de film o pelicula, care de cele mai multe ari parca te “vrajeste”.
@katja – stapana de athos: Teatrul a fost si va ramane un loc pentru “elita”, la fel ca si filarmonica sau opera. Nu ma mira ca au aparut sali mici, tocmai ca sa fie asigurata calitatea vizionarii. Ar fi foarte simplu sa se intample tot la fel si la cinema. Pe vremuri, existau asa-numitele “plasatoare”, angajate ale institutiei care te conduceau politicos la locul rezervat, dar in acelas timp erau si “jandarmi” necrutatori impotriva badaraniei sau chiar huliganismului. Pur si simplu dadeau afara pe oricine perturba spectacolul. La cinema s-ar rezolva la fel de simplu daca in scurta vreme tampitii care vin aiurea la film, doar ca sa faca mishto sau alte alea, ar fi luati de mana si ar fi dati afara de bodyguarzi severi. Azi asa, maine asa, “clubul” elitist se formeaza. Crede-ma, daca s-ar dori (desigur salile ar trebui sa fie subventionate macar partial de stat, ca si muzeele si filarmonicile sau teatrele), in numai cateva luni de zile, salile de cinema ar fi un loc de petrecut frumos timpul, de mai mare dragul.
Salutare. Bucuros sa vad ca te (va) preocupa soarta cinematografului, a publicului de cinema…Si pe mine ma preocupa. Sunt un cinema goer de pe la inceputul anilor 70, am organizat cateva programe de cinemateca (la cinema “Studio”, la libraria “Humanitas-Joc secund” etc.) si , recent, chiar ma batea gandul sa scriu despre fiecare din cele (aprox.) 13 sali de cinema din Timisoara din vremea copilariei/adolescentei mele – din ele au ramas doar 2. (N-am mai prins “Clubul 1 MAI” ca sala de cinema
. Si eu cred ca sentimentul pe care ti-l da vizionarea intr-o sala de cinema nu poate fi inlocuit – decat in pierdere – de home cinema / filmele pe computer etc. Nici eu nu mai merg decat sporadic la cinematografe – datorita repertoriului exclusiv. Insa continui sa vizionez filme acasa si pe blogul meu (http://saskiul.blogspot.com/) am cateva comentarii pe baza unora din filmele care mi-au placut si care m-au marcat.
@saskiul: Bine ai venit pe blogul meu! M-am uitat la ceea ce e scris in profilul tau, si le recomand prietenilor mei sa faca acelasi lucru. Impresionante si valoroase listele tale de filme, de muzica. Refuz sa cred ca nu va veni cat mai curand ziua sa vedem din nou filme in sali de cinematograf decente! Fie de cinemateca, fie noi. Astazi o sa postez un mic text despre arta fotografica in Romania, mi se pare de acelasi interes subietul, macar ca semnal de alarma!