Cum ajungem să ne dorim o grădină? De ce dacă strângem banii necesari pentru cumpă-rarea unui mic teren la ţară, primul lucru este să amenajăm un gazon cu iarbă şi să plantăm câteva flori sau chiar câţiva pomi şi copaci? “La moşie”, cum numesc eu micul teren moştenit de la tatăl meu, aflat la doar 4-5 km depărtare de inima Ploieştiului, am plantat mai întâi şi mai întâi iarbă. Cu câtă greutate am udat primele fire, când aduceam apa în găleţi, de la o pompă stradală aflată la vreo trei sute de metri depărtare! Apoi am plantat trandafiri, pomi şi viţă de vie. Câţi dintre noi nu facem la fel? Oare de ce? Dar, mai ţineţi minte acele mici parcele din spatele blocurilor, pe care oamenii le săpau, le cultivau cu tot 
felul de legume, amestecate cu flori de grădină? Şi astăzi poţi vedea pensionari prin cartierele de blocuri mai vechi, care îngrijesc acei câţiva metri pătraţi de sub balcon, ca şi cum ar locui “la curte” pe un teren de o sută de ori mai mare. Frumoasele grădini japoneze, care sunt armonizate în concordanţă cu filosofia Zen, sunt amenajate după următoarele şapte principii: asimetria (Fukinsei), simplitatea (Kanso), austeritatea (Koko), autenticitatea (Shizen), subtilitatea (Yugen), transcendenţa (Datsuzoku) şi liniştea (Seijaku). Noi după ce filosofie tânjim, rugând plantele să ne desluşească misterul vieţii? 
La întrebarea : “Şi ce faci tu acolo, la moşia ta, toată ziua?”, eu obişnuiesc să răspund, zâmbind ca şi cum aş ocroti un adevăr ezoteric: “Eh, ziua vorbesc şi eu cu firul de iarbă. Seara mă uit la stele.” Cum arată grădinile voastre, plantele voastre, sau cele pe care vi le amintiţi de pe lângă casa bunicilor?
felul de legume, amestecate cu flori de grădină? Şi astăzi poţi vedea pensionari prin cartierele de blocuri mai vechi, care îngrijesc acei câţiva metri pătraţi de sub balcon, ca şi cum ar locui “la curte” pe un teren de o sută de ori mai mare. Frumoasele grădini japoneze, care sunt armonizate în concordanţă cu filosofia Zen, sunt amenajate după următoarele şapte principii: asimetria (Fukinsei), simplitatea (Kanso), austeritatea (Koko), autenticitatea (Shizen), subtilitatea (Yugen), transcendenţa (Datsuzoku) şi liniştea (Seijaku). Noi după ce filosofie tânjim, rugând plantele să ne desluşească misterul vieţii? 
La întrebarea : “Şi ce faci tu acolo, la moşia ta, toată ziua?”, eu obişnuiesc să răspund, zâmbind ca şi cum aş ocroti un adevăr ezoteric: “Eh, ziua vorbesc şi eu cu firul de iarbă. Seara mă uit la stele.” Cum arată grădinile voastre, plantele voastre, sau cele pe care vi le amintiţi de pe lângă casa bunicilor?
Florile din poze sunt chiar cele de la moșie?
@sebastian: Da. Chiar si “firul de iarba” din prima poza
… Doar ultima fotografie e o gradina zen.
Eu nu am acea gradina de care vorbesti tu… Poate “intr-o zi cu soare” voi avea si eu una si voi incerca sa aduc in ea toata frumusetea florilor pe care eu le indragesc. In schimb, am foarte multe plante de ghiveci in casa. Stii foarte bine cat de verde este apartamentul nostru. Acum chiar sunt happy pentru ca mi-a inflorit trandafirul japonez galben. E o splendoare.
Stiu doar ca bunicul meau (prin alianta) avea in fata blocului o gradina micuta in care planta si ingrijea niste crini albi superbi. Motivul lui era unul cat de poate de sentimental: bunica mea, pe care o alinta “Cri”… Iata un motiv la care, probabil, nici nu te-ai gandit.
Pentru ca am avut “bunici de apartament” nu am nici “amintirea gradinii de la tara”…
Oamenii au nevoie sa se simta conectati cu natura (impamantati
). De aceea isi fac case pe pamant, merg cu picioarele desculti prin iarba, pe pietre, planteaza un copac, o floare, asteapta cu emotia unui copil primele semne de vegetatie (muguri, flori, poame). Cand nu au aceasta posibilitate isi umplu casa cu bucatarii de oxigen si de culoare, minunatii de ghivece pe care le ingrijesc ca pe niste fiinte omenesti!
Gradinitza(asa ii spuneam noi) bunicilor mei avea numai capsune!(aia unde aveam eu acces)!
Universul oricarui copil, capsune+cirese+visine+mere+prune+fragi+zmeura, toate intr-o gradina cu aspect usor salbatic. Pe langa asta, o livada cu arbori cu varste inaintate, unde noi faceam concursuri care sare de mai sus si mai rau (genu’ ala cu opriri de respiratie=)) ). Niste arbori care si azi ma fascineaza, datorita modului in care lumina se propaga,
genul de taram fermecat pe care numai in basmele lui Creanga sau Ispirescu il intalnesti.
Ce sa mai zic, un taram de vis…
Taram de vis, care, din pacate, azi a fost maturat de ape. Nu stiu daca mai exista ceva, cert este ca totul e inundat, scos din radacini
(pentru a intelege amploarea: podul mare de acces, ca cel de peste Teleajan, a fost luat de ape, curtile, casele sunt inundate).
Din pacate natura se dezlantuie, iar eu aici, intre 4 pereti, ma intreb ce s-o fi ales de livada si gradinita copilariei mele?
@katja – stapana de athos: Mi se pare superb ca un bunic sa alinte bunica, “Cri”, pt. ca ii placeau crinii. Stiu ca iti plac florile, si mai stiu si cat de multe aveti in apartament, pe balcon. E doar placerea de a admira frumosul, sau e si un fel de filosofie (de-aia am adus in discutie gradinile Zen)?
@genius : Ma uit si eu, terifiat de imaginile de la TV cu inundatiile din nordul Moldovei, de la Marginea, unde traieste bunica ta si de unde ai acele frumoase amintiri. Sper din suflet sa nu se fi intamplat nimic rau acolo, in gradinile oamenilor, in casele lor… Pentru ca eu nu am crescut la tara (doar de cateva ori am fost in vizita la bunicii din Sinesti, satul lui Tati si la Moigrad, satul lui Mami), am ratat bucuria de a sti sa merg descult prin iarba. Dar universul despre care povestesti tu, cu toti acei pomi batrani, cu capsuni, cirese, visine si cate si mai cate, sunt amintiri de nepretuit, nu-mi plac cuvintele mari, dar sunt spatii de vis, chiar asa. Sa speram ca trece urgia apelor, cat mai repede!…
… frumoase, doar ca cer multa munca. In primavara ma gandeam ce gradina frumoasa o sa fac langa casa. Am reusit vreo 10% impreuna cu un vecin (nu luasem in calcul 2 copii, serviciul si multe alte lucruri). Dar macar stiu ce sa nu fac anul viitor. Oricum pentru psihicul nostru insemna mult mai mult decat credem(gradinile).
@robert – Chiar vroiam sa deschid subiectul “Gradina din fata casei Cristinei”. E superba. Combinatia aceea de flori este extrem de reusita si-ti atrage privirea de cum treci pe langa casa. Am admirat-o de fiecare data cand am venit pe la voi. Si stiu cat de mandra e Cris de “buchetul” acela colorat. Mai ales cand a fost sezonul freziilor.
@mihai – Poate ai sa acorzi un pic mai multa atentie gradinii tale. Imi amintesc perioadele in care nu era sezon fara flori (si nu doar un tip de floare, ci mai multe – mai ales acolo in rond). Cand aveai petuniile acela mari si curgatoare pe veranda… Ce bine ar da cateva ghivece de genul acela si in foisor…
Am sa-ti arat, poate chiar pe blog la mine, “paradisul din flori” pe care l-a creat tata la curte. E fantastic. Cand iubesti florile si le ingrijesti cu atentie, ele iti ofera toata frumusetea lor. Te bucura cu mii de culori, parfumuri si forme.
Eu nu am nicio filosofie in plantatul, ingrijitul sau aranjatul ghivecelor cu flori. Pur si simplu imi e drag de ele, imi place sa comunic cu ele si mai ales, ca idee de baza, vreau sa am viata in spatiul in care traiesc. Un apartament monoton, fara o floare in ghiveci, mi se pare unul mort.
O zi infloritoare va doresc!
mulţumesc, genius, pentru extrem de utila precizare… pe fotografia cu pricina, înrămată şi dăruită mie mai demult de conu Mişu, erau supraimprimate acele cuvinte (cu “celebrul” fotoshop) însă scrise de mîna lui dar fără a se preciza cui aparţin… eu îl iubesc pe Nichita dar Mihai îl divinizează, cred… dragostea mea pentru poezie e împărţită… sînt un amant infidel: iubesc pe mai mulţi… poate d’aia n’am ştiut de splendidul vers al lui Nichita… mea culpa!
grădina…
dacă îmi mai doresc ceva înainte să mor e o grădină… pe care nu mi’aş alcătui’o după principiile filozofiei japoneze (atît de metafizice în simplitatea lor sofisticată(!), dacă pot pentru ca să zic aşa…), ci după chipul şi asemnarea mea şi a familiei mele… grădina, casa, pînă la cele mai “insignifiante” lucruri care îţi aparţin, cred că trebuie să te reprezinte… să poarte “pecetea” personalităţii tale… e valabil şi pentru animalele de companie… cîinii, de exemplu, pe care îi iubesc nespus şi pînă de curînd i’am avut şi crescut (chiar ştiinţific, ca la carte, aş putea spune…) erau, în mimetismul lor, pe de’antregul ai mei… uneori nu’mi plăcea chestia asta… aud spunîndu’se deseori: ce cîine rău!!!… nu’i adevărat deloc: cîinele împrumută pînă la identificare comportamentul şi felul de’a fi al stăpînului (psihologic vorbind), care vin să se “suprapună” peste trăsăturile specifice rasei lui… pisicile (am o birmanezo-persană de 10 ani, deci ştiu ce spun), nu… îşi iubesc stăpînii, în felul lor, dar sînt extrem de personale (feline, doar!)… nu degeaba zic arabii că pisica e stăpîna casei iar cîinele, al curţii…
revenind: de aceea mi’a plăcut mult casa ta (y compris gradina)… erau ale tale… se simţea lucrul ăsta cu pregnanţă… însă acum nu mai ştiu cum arată, coane Mihalache, grădina ta de la “moşie”… înţeleg că primele trei fotografii din text sînt din ea, nu? momentan, “grădina” noastră de apartament e împărţită în trei: la băiatul meu în cameră, în sufragerie şi în bucătărie… asta e… însă sîntem foarte aproape de’a ne lua un teren… mi’am şi “desenat” în minte curtea şi grădina… d’abia aştept…
Plec chiar acu, in mare graba, spre Bucuresti, sa ma intalnesc cu Cata si Sebi care isi aniverseaza cei 4 ani de la cununia lor. Le mai spun cu ocazia asta, inca o data, La multi ani! Promit ca voi raspunde tuturor comentariilor (carora eu le dau o mare importanta, le citesc atent si le raspund la fel) imediat ce ma intorc din Bucuresti.
@mihai – Drum bun si sa ajungeti cu bine!
Pentru mine”gradina”,inseamna terenul primit de tati de la primarie(cand eram noi mici)teren aflat destul de departe de casa,dar pe care l-am iubit foarte mult si pe care munceam cu mare placere.In dreapta,la o distanta nu prea mare,curgea Bega,iar in fundul gradinii,o apa mica,numita Behela.Gradina noastra era inconjurata de alte gradini si in fatza lor,erau case.Parintii nostri ne-au impartit fiecarui copil cate un mic lot,de care sa avem grija si chiar aveam,fiind o mare concurenta intre noi,al cui sa fie mai frumos si mai bogat,iar de restul gradinii se ocupau ei.Se pare ca munca noastra,a tuturor,a dat rezultate remarcabile,fiindca la concursul”cea mai frumoasa gradina din oras”,a noastra a ocupat locul intai(am avut”cele mai mari rosii”,”cei mai mari dovleci”si altele”cele mai…”,premiul fiind un bilet intr-o statiune de odihna.Ce vremuri frumoase!
@robert: Anul asta si eu m-am cam lasat pe tanjeala, cum se spune. A fost ce-i drept un an ploios si au rasarit tone de buruieni, nu le-am mai facut fata. Cred ca si eu stiu ce am de facut la anul, in primul rand voi mai insamanta iarba si voi dirija mai bine bolta de vita de vie.
@katja – stapana de athos: Am vazut azi, intr-adevar, bogatia de culori si bogatia de flori de la parintii tai, pe terasa. Asa cum am zis deja, anul asta am fost cam lenes, dar la anul va fi din nou frumos. Adevarul este ca in primavara am avut multe branduse, ghiocei, lalele, garofite, plus trandafirii, de mai multe culori. Dar dupa ce s-au trecut, am abandonat gradina, asa ca trebuie sa o pun in “ordine”, promit.
@katinka: Nici eu nu cred in imprumuturile filosofice din extremul orient (incluzand filosofia gradinaritului, ca sa zic asa), tocmai de aceea nici forma de poezie haiku nu se poate scrie cu adevarat in Europa (cel mult un “spirit” de haiku, asa cum spunea Nichita). In schimb cel mai frumos e sa visezi o gradina, dupa sufletul tau, si cand va prinde contur real, negresit va avea si “infatisarea” ta
…
@viorica: Acea gradina, despre care eu de-abia imi aduc aminte pt ca eram f.mic, cred ca era si mandria voastra dar cred ca era si greu de intretinut. Ceea ce imi amintesc este ca nu exista o sursa de apa, deci udarea legumelor era tare anevoioasa, cu stropitoarea, cu galeti de apa carate habar nu am de pe unde. Undeva exista si o Diploma care atesta acel premiu pentru gradinarit despre care vorbesti. Pe unde-o fi? Daca cumva mai ai astfel de acte sau hartii pretioase, te rog sa mi le imprumuti si mie, sa le copiez. Gradina aceea era in apropierea Turbinei, din cate stiu (pentru cei care nu stiu, turbina respectiva de pe canalul Bega, a fost prima hidrocentrala electrica din Europa; Timisoara mai detine si aceste intaietati: primul oras iluminat electric din Europa, primul oras cu tramvai electric din Europa, de ce sa nu ne mandrim, ca timisoreni, hehehe). Iar dupa Turbina era un strand, dar mai vorbim despre toate acestea, in alte postari.
Hei! Hai sa va zic despre gradina noastra: la inceput am plantat trandafiri, craite, muscate si nu mai stiu ce. N-au rezistat pentru ca Muca (cainele nostru, “cucu-mucu”pentru cunoscatori)facea pipi pe ele. Acu’ in gradina din spate avem caisul-prunul, care anul asta a copt caise la greu, ierburi de gatit in ghivece si ghivece atarnate pe gard. Muca nu face pipi in ghiveci – asta-i norocul. A, si mai avem ceva buruieni, papadii.Iar in fata casei anul asta am facut o gradinita mica-mica cu lavanda, iedera, crini si garofite salbatice. Tre’ sa marturisesc ca lavanda imi place cel mai mult si abia astept sa se faca tufa babana.
Penru “cunoscatori”: sa fiti fericiti multi-multi ani si sa va fie bine impreuna.
Ana are mere si par luuung de tot.
Sustin prima parte a comentariului Anei are mere si par luuuuung. In sensul ca l-am vazut cu ochii mei pe domnu’ Muca cum “boteza”, ce-i drept, in mod artistic, tot ce plantase Ana prin gradina. Imi e doooor de voi, guys!!!!!
Poate faci o poza cu gradina din fata care, atunci cand am fost la voi, era doar un gazon simplu. Iar Sebi are ca amintire “discutia” cu vecinul vostru legata de firul de iarba si modul ei de taiere de la stanga la dreapta. LOL. Merci mult si pentru urare. La anu’, daca sunteti “prin preajma” va invitam in mod oficial la petrecerea de “cei 5 anisori”!
Mihai, multam pentru faptul ca blogul tau este ca un fel de catalizator intre oameni. Practic, el faciliteaza discutii nemarginite. Na, ca am dat-o pe chimie… Si scuze, daca am deviat de la subiect. Oricum, tot in “gradina” noastra am ramas… N-am sarit parleazu’!
Anaaaaaa!!! Merci!!!!
@cristian: Trimite-ne si noua o poza sa vedem cat de luuung are paru ana-are-mere
… Pai, problema cu cainele, n-ai ce-i face, el saracu n-are nimic cu gradinaritu, are niste nevoi stringente si atat 
)). Ca sa vezi ce plante cultiva omu pe langa casa lui: lavanda! Plus caise, plus plante de gatit si flori de privit. Ce filosofie?! Drag de frumos, si basta! 
…
@katja – stapana de athos: Mie mi se pare cea mai interesanta parte (deocamdata) a acestui blog, tocmai felul in care ne intalnim la o “shueta” aici, la comentarii. O sa incerc sa “moderez” aceste intalniri, prin repetarea indemnului: scrieti si iarasi scrieti comentarii, fratilor, cat mai des si cat mai haios! Hehehe!