La mulţi ani, Luminiţa, de ziua ta!
Sportul acesta, caiacul, m-a fascinat de-a lungul timpului până într-atât, încât chiar şi acum, când au trecut atât de mulţi ani de când îl practicam, mi-aş dori (poate mai mult decât să-mi cumpăr o nouă maşină, marca Mercedes, Audi, sau BMW) o frumoasă ambarcaţiune, fie numită “simplu”, fie mai curând un “dublu” (ca să se mai bucure şi altcineva, padelând împreună cu mine – “padelând”, adică înaintând prin apă cu ajutorul unei vâsle cu două palete, numită padelă). Cei mai mulţi dintre cunoscuţii mei care ştiu că eu am practicat în adolescenţă sportul numit caiac, mă întreabă care este diferenţa dintre caiac şi canoe. Le răspund invarabil: e oarecum diferenţa dintre handbal şi baschet, adică amândouă aceste sporturi se joacă lovind de pământ o minge cu mâna, numai că în primul caz, pentru a marca, mingea se aruncă într-o poartă, iar în al doilea caz, la un coş. Canoia se mânuieşte cu o pagaie (o vâslă cu o singură paletă). Caiacul se mânuieşte cu o padelă (o vâslă cu două palete). Ce era atât de fascinant în faptul că mergeai pe Bega cu caiacul? De ce îl practicau aproape toţi tinerii timişoreni, 
de la liceeni până la studenţi? Ce-i drept, pe Bega se mai desfăşurau şi incredibil de multe concursuri de schif (acele lungi ambarcaţiuni care avansează cu spatele, nu cu faţa). Dar noi (eu şi colegii mei de generaţie) iubeam pe-atunci la fel de tare Beatles, Bach, Mozart, filmul de artă şi caiacul. Participam la concursuri nu doar pe secularul canal Bega, ci şi pe Mureş, la Arad, sau pe luciul de plumb al lacului Văliug, de lângă Reşiţa, la poalele Semenicului. La Snagov, vara, se desfăşurau regatele internaţionale şi campionatele naţionale de caiac-canoie. Să vă povestesc despre caiacistul multiplu campion Aurel Vernescu, sau despre Ţurcaş? Nu era măcar unul dintre noi, juniorii de atunci, să nu visăm că într-o zi vom fi la fel de arătoşi, de “culturişti” ca ei, sau precum caiaciştii unguri, germani, ruşi, veniţi la regate (erau cât malu’ de uriaşi şi atletici precum statuile greceşti)! Sau despre 
canoistul Ivan Paţaichin, răsărit de la Mila 23 (adică de nicăieri) din Deltă, un băietan deşirat, numai fibră, care învingea uneori nu la o lungime de barcă, ci la zeci şi chiar sute de metri? Sau despre caiacistul Mircea Baniciu, care era student şi participa şi el la aceste concursuri, cântând după-amiezele, solitar, la chitară, în cortul său din tabăra de cantonament de la Turnul de sosire, unde eram găzduiţi cu toţii? Oare de ce nu se mai practică azi sportul ăsta? Macar ca sport de agrement şi tot ar fi ceva. Sunt uimit cum de nu i-a trecut prin cap nici unui întreprinzător în domeniul turismului să dezvolte o afacere cu închiriere de caiace, la mare sau pe lacurile cunoscute. E un sentiment incredibil să mergi pe apă cu caiacul, nu e doar adrenalină (ca la schi, de exemplu), e senzaţia că pluteşti pe apă ca în vis, cu aceeaşi uşurinţă cu care zbori cu parapanta. Aţi fost vreodată cu caiacul? Aţi încercat vreodată senzaţia de plutire pe apă? Şi dacă da, veţi putea uita vreodată? 
Hai să mergem cu caiacul într-o zi Mihai!
Siu/stim foarte bine ca-ti doresti o “barcuta” si ca de fiecare daca cand se iveste ocazia ne tot intrebi daca nu vrem sa ne luam un caiac. Se simte din modul in care o spui, dar mai ales din privirea jucausa care-ti insoteste vorbele, ca pasiunea pentru sportul acesta este inca vie. Iti doresc sa iti poti indeplini acest vis candva. Chit ca numai inchiriat, adica sa gasesti pe cineva care sa-ti imprumute caiacul…
Inteleg foarte bine senzatia pe care o traiesti pentru ca si eu ma mai trezesc din cand in cand, cu dor de antrenamente si mai ales cu senzatiile de emotii pe care le aveam atunci cand eram in concursuri.
P.S. De ce nu ai pus si poze?
@katja:le-a adaugat mai tarziu.Si pe mine m-a incurcat!
)
@mihai – Hehehehe, P.S.-ul de mai sus nu mai e valabil!
Am remarcat si eu.
@genius –
Apropo de remarcat… Am constatat ceva care m-a surprins in mod placut. Sebi seamana foarte bine cu “acel Mihai” din poza numarul 3.
@sebastian: Mergem, asta e clar, probabil la Snagov, acolo sunt sansele cele mai mari sa putem gasi un caiac dublu
…
@katja – stapana de athos: Am pus si poze, dar umpic mai tarziu, ca sa nu pierd ora de postare a textului, adica inainte de 12 noaptea, deci sa fie inca 25 iulie
… Numai cine nu a facut un sport “de performanta” nu intelege senzatiile greu de descris in cuvinte, de dinaintea concursului, in timpul si dupa concurs. Daca ati vazut si pozele, sa-mi spuneti daca v-au placut.
@genius: Imi pare rau de “incurcatura”, dar uite ca am rezolvat-o
@katja – stapana de athos: Sincer, si eu am observat acum ca Sebi seamana cu poza aia. Si, tot sincer, ma bucur
…
Ai, ce dragalas erai, maai mai, si serios nevoie mare!
Imi permit, cu voia dumneata, draga scriitorule, sa te citez:
"Va numesc huligani, golani, derbedei![...]Aveti mainile legate! Acumulati ura! O transferati asupra adversarului in finish-ul cursei! El e vinovatul! Fiecare lovitura de padela ar fi o lovitura peste mutra lui. [...]
-Pumnul drept in fata-unu. Si, reveniti. Stangul cu fandare-doi. Si, revino! Loveste-trei si, ha!, cu piciorul-patru. Asa, cinci-ha!-Sase-ha!-sapte-opt! Si, atentie, rar! [...]
-Incercam altceva!face nemultumit antrenorul. Spuneti: te urasc! De la soapta la urlet! Pe mine ma urati! Eu va spun ca mamele voastre-s niste cuvre si tatii vostri niste impotenti! Ati auzit? Si voi sunteti niste cacaciosi! S-aus! Acum! Te urasc! Te urasc! Te urasc! Asa, asa e bine! Acum e bine! Bravo! cacaciosilor! Bine asa! Inca! Mai tare! Si mai tare! Te urasc! Te urasc! Te urasc!"
Rock&depeche, IOAN MIHAI COCHINESCU, pag 31-32
Mi s-a parut foarte exemplificativ.
Si foarte bine scris. Mi-am permis sa fac selectia, in speranta ca, daca vor exista curiosi, se vor duce direct la text (care trebuie luat in contextul cartii).
Senatia de plutire pe apa e unica!:D
@genius: Lovitura tare de tot, in cel mai bun sens al cuvantului! Sincer, desi cartea mea "Rock & Depeche" e scrisa cu suflet de caiacist, uitasem de ea cand am scris textul asta de-acum, de pe blog. Multumesc ca ti-ai amintit de acea secventa destul de dura, pe care, uite, acum marturisesc, eu am trait-o in mod real si n-o sa pot uita cat de umilitor era, ce zadarnicie a zadarniciilor, sa "padelezi" intr-un bac, deci intr-o barca fixata intr-un mic bazin. Era iarna, era frig… Era teribil. Dar ce frumos era!
… Nu stiu daca altii se vor duce la cartea mea, dar eu unul, sigur. Chiar in noaptea asta. Senzatia de plutire cu caiacul e de vis, repet.
Lipa lipa prin ocean,
cate-un peste mai albastru,
inota incet prin lan,
linga-o salcie pletoasa,
cu burtica lui la soare, si urechile-infundate,
pricepand asa ca saua,
ale vieti tumultoase,
si incurcate cai ascunse.
Pentru Athos!
P.S. A ajuns la Vama Veche pe plaja, sprot parajit!
Si eu vreau cu caiacul, deci hai la Snagov. Ne-om descurca noi cumva(sa facem rost de unul).
daaaa…
ştii ce motto aş pune eu ultimilor tale două texte? o zicere a bunului nostru prieten Mihai Vasile, cel care mi’a dăruit de curînd acea fotografie-autoportret de pe tersa casei tale de la moşie (e postată pe blogul meu: tu, mihai, valter, eu): “amintiri nu are decît clipa de acum”. îmi simt mai presus de orice, acum, la “bătrîneţe”, copilăria, ca pe un mirific tărîm ori, de ce nu, ca pe o minunată planetă unde totul era perfect posibil… unde toţi oamenii erau frumoşi şi buni… unde întîmplările noastre căpătau dimensiuni nebănuite, fabuloase, trecînd pe dată în basm… păi, ce altceva sînt cuvintele noastre, ale celor de acum, despre propria noastră copilărie/adolescenţă/tinereţe decît o suită inepuizabila de frumoase poveşti?… cu atît mai frumoase cu cu cît sînt mai ale noastre… şi nici n’ar avea cum fi altfel decît dragi şi scumpe, atîta vreme cît “eroii” lor sînt bunicii şi părinţii şi fraţii şi prietenii noştri… din păcate, singurii nori (nu de furtună, ci de vreme bună!) care umbresc uneori lumina diafană a acelor zile senine – pentru mine, cel puţin – sînt generaţi de amintirile legate de cei care nu mai sînt, acum, cu/lîngă noi… chiar… unde sînt toţi cei care nu mai sînt? dragii de ei… de multe ori îmi este foarte dor de ei… ca şi tine, îi mai privesc în fotografiile alb-negre sau sepia… din acele eternităţi de’o clipă din care ei mă privesc, de dincolo de timp… dar şi din care, noi înşine, ne aruncăm priviri mirate de pe acea planetă pe care, demult, am părăsit’o…
Sigur iti mai amintesti:intr-o zi din vremea studentiei tale,eram impreuna in vizita la familia unei colege de cancelarie,Mercurian.Sotzul ei era antrenorul lui Patzaichin.Vorbind noi de una,de alta,i-ai povestit la un moment dat despre performantele tale de la concursurile de caiac(apropo,de ce n-ai amintit de ele in text?),dupa care D-l Mercurian,afisand un zambet care putea sa insemne si admiratie,dar si o mica indoiala,a zis:hai sa vedem daca e adevarat!S-a dus la biroul lui si a luat de acolo o carte groasa.A rasfoit tacut paginile in care erau articolele de specialitate aparute in anii in care spuneai ca ai participat la concursuri si la un moment dat a exclamat cu simpatie:”asa e!Felicitari pentru locurile ocupate!”
He,he,ce zici,ce memorie selectiva am!
multumesc pentru subtitlu;-)
poate mergem cu barca pe lacul de la vincennes azi cu Luca, fiindca tare mult i-a placut data trecuta, numai cu manutzele in apa a stat si noi ne invarteam in cerc cu tot cu ochii pe el sa nu cada-n apa.
@robert: Va sa zica, spunem poezii
… La Snagov e cel mai bine pentru o plimbare cu caiacul, asa ca poate reusim intr-o zi din vara asta (cu soare) sa ajungem pe-acolo. Si, crede-ma, n-o sa-ti para rau dupa ce te vei plimba cu caiacul.
@katinka: Memorabila poza. Memorabila spunere a prietenului nostru, Mihai Vasile. Ce pacat ca el a rupt comunicarea cu noi de vreo cateva luni de zile (nu stim de ce, nu stim pt. cat timp). In privinta amintirilor legate de cei dragi, care pe planeta pe care atat de plastic ai descris-o au infatisari luminoase, datorate Ingerului care ii invaluie, ei ne lipsesc mult si nu prea stim cum sa umplem golul cel mare lasat in suflet. Astazi am avut sentimentul asta mai pregnant ca oricand, pentru ca am comemorat prin parastasul de 40 de zile plecarea mamei mele spre Cer (Dumnezeu sa o ierte si sa o odihneasca!).
P.S. Ai setat la blogul tau ca doar dupa ce autorizezi tu, sa poata aparea comentariile. Ai vazut comentariul meu de ieri?
@viorica: Acea intamplare din casa marelui antrenor al lotului olimpic de kaiak-canoe, Mercurian (antrenorul lui Patzaichin intradevar), a fost incredibila, mai ales ca eu ii vorbeam despre participarea mea la nationalele din ’68, extrem de inflacarat. De ex. ii relatam despre descalificarea echipajului de langa culoarul nostru – eu eram strok, adica primul in ordinea asezarii in barca – care pur si simplu ne-a “taiat” fatza pe ultima suta metri a cursei de 1000 de metri; si atunci el s-a dus direct la dosarele cu situatiile rezultatelor tuturor finalelor campionatelor nationale de-a lungul a 10-15 ani si, gasindu-mi numele printre finalisti, m-a felicitat asa cum ai zis… Hehehe, multumesc ca mi-ai amintit. Ce frumoase vremuri!
@luminitza: Cine stie ce caiacist poate sa iasa din Luca in viitor, daca ii place sa mearga atat de mult cu barca!
Draga scriitorule,
Cântec, având ca prim vers Amintiri nu are decât clipa de acum, este o poezie de Nichita Stănescu din volumul Dreptul la timp, apărut în 1965. Dl. prof Mihai Vasile, ca tot ati pomenit de dumnealui, foloseste acest vers ca un citat din Nichita, pe care il elogiaza practic prin fiecare cuvantare-scriere!
M-am simtit datoare de precizare, pentru a evita eventuale neintelegeri.
@genius: Multumesc pentru improspatarea memoriei, sincer, chiar n-am realizat pentru o clipa ca Mihai Vasile a folosit un citat stanescian (desi stiam ca a dedicat o serie de fotografii marelui poet, ale caror titluri sunt desprinse din versurile lui), intr-atat de potrivit era cu “starea” fotografiei evocate de @katinka.
îţi mulţumesc, l’am văzut, ţi-am şi răspuns… nu’ş ce naiba e cu setarea aia, tre’ s’o scot în vreun fel, momentan nu ştiu cum s’o fac… Mihai, eu sînt autodidact în chestii d’astea calculatoristice… blogul e “creaţia” mea de la un cap la altu’, nu m’a ajutat nici un webdesigner, l’am făcut după cum m’a tăiat capu’… orice sugestie vis-à-vis de el, îţi îmaginezi că e mai mult decît binevenită… aşa că, îţi dai seama că n’am pus chestia aia acolo să cenzurez în vreun fel comentariile… după cîte cred că ai observat, eşti primul (nu care îmi citeşte blogul) care’mi scrie… nici cum să moderez nu prea ştiu… poate mă meditezi… plătesc bine… înveţ repede… nici eu nu ştiu ce se întimplă cu Mihai, prietenul nostru… îl văd foarte rar, în ciuda faptului că avem birourile în aceeaşi clădire… uneori am senzaţia că mă evită… mi’ar plăcea să cred că e doar o părere a mea… s’a retras foarte mult… credeam că numai faţă de mine are o atitudine ultrarezervată dar după cum spui, văd că nici cu tine nu prea comunică… mă rog… sper să fie o chestie pasageră…
mi’ar plăcea să comenteze şi el pe blogurile noastre dar şi noi pe blogul lui, dacă ar avea unul… am să revin cu un comentariu după ce voi citi ultimul text pe care l’ai postat…
în decembrie trecut s’a dus spre stele şi tata… ştiu cum te simţi cînd cineva pe care iubeşti mult pleacă – în acest fel – de lîngă tine… şi cum ţi se face dor şi nu’l mai poţi vedea decît în fotografii… dar mai ales în amintiri… de aceea, zic eu, trebuie să scriem despre copilărie şi nu numai… scriind despre ei, toţi cei plecaţi continuă să fie vii prin noi… nu ştiu… eu aşa simt…
@katinka: Scriem despre cei dragi, care nu mai sunt printre noi, si in cuvinte si fara cuvinte. Dumnezeu sa-l odihneasca pe Tatal tau! (nu mi-am dat seama, am scris cu majuscula, asa ca las asa scris, pt ca Tatal ceresc e unul singur, se stie) Mihai Vasile e o structura profund nefericita, ca orice artist autentic. Cred ca se autoizoleaza din cand in cand, pentru ca are suparari “artistice”, ca sa spun asa. Sa speram ca o sa-i treaca, in vara asta, ca e vacanta. In privinta setarii blogului, nu e nici o filosofie, pur si simplu acolo unde scrie un fel de intrebare, vrei sau nu sa moderezi comentariile, tre sa bifezi ca nu. Aproape toti “internetistii” si “calculatoristii” sunt autodidacti, numai ca unii sunt mai “calare” pe tastatura decat altii
)) si evident, prin exercitiu si mai ales indraznind sa si greseasca, invata si fac chestii chiar spectaculoase. Informaticienii cu patalama la mana nu stau pe bloguri, daca nu devin savanti, devin hackeri si tot inseamna ca au timpul ocupat exclusiv cu chestii “serioase”. Asa ca noi, amatorii, suntem pana la urma cei mai bucurosi de binefacerile comunicarii prin blog 
…