Care sunt cele mai vechi amintiri pe care le avem? De pe la ce vârstă? Cu ce acuitate s-a pastrat “filmul” amintirilor respective în memoria noastră? Cât a fost real, cât am recompus sau poate am inventat, mai aproape sau mai departe de adevăr? Aş zice că, în ceea ce mă priveşte, primele amintiri le am de la doi-trei ani, când dormeam singur într-un pătuţ alb, care avea pictaţi pe tăblia din interior câţiva îngeraşi, cu părul blond, cârlionţat. Apoi, de la trei-patru ani, când cântam ascuns pe sub masă, camuflat de un scăunel răsturnat (celebrul “şamli”, care a rezistat până azi) pe care îl socoteam un fel de radio, spre hazul dar şi admiraţia musafirilor. Aveam pe spatele lui notate iniţialele pieselor (ştiam să citesc literele mari foarte bine), era, cum am zice azi, My Playlist: “Trandafir de la Moldova”, “U-hăi, bade”, “Marina, Marina”, “Marinică zis codaşul” şi altele. Cele mai multe amintiri sunt de la căminul de copii (aşa se chemau grădiniţele cu program prelungit) al ITAS din Timişoara, sau din vremea când “jucam” în piesa de teatru regizată de 
tatăl meu, “Hänsel şi Grettel”, rolul pisicii vrăjitoarei. Am apărut şi în ziarul local, cred ca aveam vreo cinci ani. Reporterii mă puseseră să fac scenografia şi regia fotografiei şi eu m-am luat foarte în serios (rezultatul se vede în fotografiile care însoţesc textul prezent). O frumoasă fotografie ne-a făcut mie şi mamei mele Nicu, fratele meu mai mare, pe la începutul anilor ’60. Eram pionier, mândru de cravata cea roşie şi de insigna pe care scria:”Sînt gata întotdeauna!”, admirator al bravului adolescent Timur şi al tovarăşilor săi (inventaţi de celebrul scriitor 
sovietic Arkadi Gaidar), predecesorii eroilor cireşari ai lui Constantin Chiriţă. În sfârşit, sunt de neuitat jocurile din curtea cea largă a casei, care începeau pe la ora 9 dimineaţa şi se isprăveau când se însera. De neuitat podurile caselor tuturor prietenilor mei, Gole, Herbi Holz, Nicumic, Ioţcovici, Habatiuc, Gherasim, Fera sau Prepeliţă Mircea, în care am găsit de la patine vechi, schiuri, păpuşi, lăzi cu fotografii ale unor soldaţi germani împreună cu soţiile şi copiii lor, până la o staţie radio de emisie-recepţie cu căşti, folosită probabil de luptătorii din rezistenţă, până au fost arestaţi şi trimişi în închisorile plutitoare din Deltă. Oare de ce depozitează oamenii “mari” atât de multe lucruri inutile prin poduri, pe care mai apoi le abandonează acolo definitiv?Explicaţiile fotografiilor: În poza de sub titlu în care e cu noi şi o fetiţă, eu sunt cel din dreapta; în a doua poză, în care suntem trei băieţi, eu sunt cel din mijloc; în următoarele două fotografii, sunt împreună cu mama mea.
Eu îmi aduc aminte de primul meu vis color de pe la 3 ani. Am visat că mă plimbai prin stația de autobuz a 35-ului de la Omnia. Un vis cu mulți oameni și un fel de fanfară…
Cata nostalgie mi-ai trezit cu postul acesta. Spune-mi, pozele sunt autentice? Adica sunt cu tine? Parca o zaresc pe Mami in poza aia, dar pe tine nu te recunosc.
Legat de intrebarea ta de la inceput: eu am o amintire, mai bine spus o senzatie-amintire, din vremea in care eram bebelus. Mi se intampla, atunci cand am stari febrile, sa simt ca si cum as avea caciulita aceea a bebeilor pusa pe cap. Am discutat subiectul acesta cu mama si mi-a spus ca n-am suportat niciodata cand eram mica acea caciulita pe cap si tot timpul incercam sa o scot. Ce zici de faza asta? Apoi mai am si eu cateva flashuri de pe la 2-3 ani. Sa aduci in blogul tau mai multe amintiri ale copilariei tale pentru ca, sigur, ai multe de spus!
Ai, ce m-ai lovit cu postul asta!
Of.
Amintiri departe departe am, doua dintre ele legate de un eveniment nefericit, moartea bunicului meu.
Eram mica mica si o vad si acu pe bunica cum plangea si imi dadea sa mananc galuste (sarmale de post in foi de sfecla, specialitate moldoveneasca), eu aveam 1an si 10 luni. Atat, o vad cum imi da galuste.
Amintirile ne compun. Eu mi-am fixat ca repere aerul, lumina, muzica si in functie de anumite valori pe care le ating acesti parametri, sa le spun, ma transpun pret de 2-3 secunde in perioada cand am simtit prima oara… e o senzatie minunata, uneori ma simt vulnerabila, alteori sunt fericita, cateodata imi vine sa ma dau cu capul de toti peretzii!
Si ce e cel mai interesant, aceste flash-back-uri sunt atat de generoase, nu numai imagini, dar si gesturi, ganduri. Tot. E placut. Cum spuneam, sunt parte din mine.
Apropos, nu-mi plac alea cand imi aduc aminte cum ma simteam cand mai aveam doar doua zile din vacanta de vara si eu nu aveam nimic din temele pe care coana invatatoare le dadea, maaaaaaaaaama ce plansete pe capul meu!
Articolul tau e atat de frumos ca imi pare rau ca maine o sa apara altul in loc si lumea nu o sa-l mai citeasca. E frumos prin faptul ca pornind de la el, cititorul are propria lui revenire in trecut. O aseman cumva cu maniera remarcabila in care Alexandru isi amintea de Moldova, personajul din “Ambasadorul”.
Frumos articol, frumoase imagini care azi au o insemnatate deosebita…
revin.
@sebastian: Vis color la trei ani, asta da amintire!… Si binenteles ca daca sunt si eu pe-acolo, e si mai “colorata” amintirea, pentru ca eu eram foarte mandru, ca tata-”pushtan”!
@katja – stapana de athos: Nici eu nu ma recunosc
))… Au trecut ceva ani, m-am mai schimbat 
… Binenteles ca sunt autentice pozele, de altminteri, daca te uiti atenta in poza scanata din ziarul acela din anii ’50, este scris in lista de copii numele meu, Ion Cochinescu. Da, mi se pare senzational sa ai amintiri sau senzatii de cand erai bebelus. O sa mai scriu din cand in cand despre copilaria mea, pentru ca unele dintre amintiri sunt de o acuitate incredibila.
@genius: Sarmale de post in foi de sfecla? Nu stiam, trebuie sa fie ceva bun-bun… Da, ai dreptate, articolul meu are si o insemnatate deosebita azi, cand se implinesc 40 de zile de cand mami a plecat sa-l caute pe tati in Cer. Dar mai important este faptul ca ne putem aminti, pentru cateva clipe, cu totii, de propriile secvente despre noi insine, stocate in memorie, si poate uitate sau lasate acolo, in asteptarea unui moment potrivit pentru a le reactiva. E mai mult decat o bucurie ca mi-ai amintit de Ambasadorul. Acolo e aproape un leit-motiv muzical (ca tot vorbeai de muzica si lumina) copilaria, evocata cu durere parca din cand in cand, dar si cu drag, starnita uneori de un simplu amanunt, oarecare.
Cateodata am chiar sentimentul, si nimeni nu o sa ma faca sa-mi schimb parerea, ca sunt unele amintiri care nu trebuiesc deranjate, ca un fel de act profanator. Dar, la fel de bine, cred ca amintirile despre oameni, despre locuri, nu trebuiesc negate, adancite in memorie pana la uitare.
Aveam nevoie sa mai citesc odata,sa ma uit la poze: mai mai, ce mandretze de dolofanel de baietzel, acolo regizor in devenire, vedeta de ziar, odorul lu’ mami cel mic. Eh…
Exista oameni care isi cultiva legende despre ei, despre amintirile lor (culmea), adica aceia care aduna aduna aduna amintiri din trecut, traind practic in contra timp, pt ca ei incearca sa-l recupereze pe cel pierdut la vremea cand ei faceau acelasi lucru dar pentru timpul de dinaintea momentului… pare umpic complicat, dar in esenta e simplu, oameni defazati (na, ca mi-a venit cuvantul- vezi fizica, cap. electricitate, curbele sinusoidale pt. rezistenta, intensitate si mai era ceva
), tare nu… )
Mai sunt oameni care fac acelasi lucru doar din snobism. Isi construiesc poduri, aduna aduna aduna, si “Incuie usa si-apasa, si spune-i ca nu-s acasa, Ionel, Ioneeeeeeeeeeeeeelule, maaai…” (vezi cum vin amintiri, asta e dintr-o excursie la Peles cand m-am apucat, la 4 ani, sa cant asa un cantec de greu, in autocar =)) ), si fac pierduta cheia. Aia sunt oameni superficiali.
Mai sunt unii care pur si simplu prefera sa nu si le aminteasca. Aici e de discutat, e un fel de auto-aparare.
Am senzatia ca as scrie pana dimineatza. Cred ca o sa revin.
Ca bine zici.
Galusitile alea sunt super traditionale si obiligatorii
)
Ce ne-am face fara amintiri, fara istorie, fara repere? Jale, nenelule:)), jale.
Ma bucur de cum ai scris, ma bucur de poze. E bine ca ai pus poze cu mami tanara, frumoasa, mandrete de mamica:)
Iar de vis? Tzin minte cum imi apasam cu forta pe ochi ca sa vad tot felul de lumini, desene, colorate… si asta dupa ce se stingeau toate luminile in casa, ca sa nu ma prinda cineva si sa ma certe ca imi stric ochii. Nu-mi pasa atunci!:)
@genius: Oare de ce toti copiii incearca lucruri “interzise” (cum ar fi sa nu-si frece ochii, sa nu scoata limba, sa nu se scarpine) mai ales noaptea. Sa nu fie vazuti de oamenii “mari”? Sa nu fie vazuti de ei insisi? Ce frumoase sunt stelutele alea , si albe, si colorate, dupa ce te freci la ochi!
)) Desigur, cred ca poate sa si dauneze frecatul ochilor, nu sfatuiesc nici un “copil” dintre cei care vor citi blogul, sa incerce asa ceva. Desi… Sa-ti retusezi pana si amintirile din copilarie? Uite ca nu m-am gandit ca cineva ar fi in stare de una ca asta. Deocamdata ma gandesc de ex. la Marquez, cat de frumos isi scrie el amintirile in “A trai pentru a-ti povesti viata”. Ma gandesc la Gorki, cu trilogia lui celebra in care copilaria are o pondere impresionanta. Ma gandesc la Antoine de Saint Exupery, ce prezent e copilul din el, autorul, in timp ce povesteste despre printul cel mic din stele.
Hei Mihai! Bun gasit! Printre primele mele aminiri e o mautusa de-a maica-mii venita la “nepoata de la Bucuresti”; in baie, stand pe gresia alb cu albastru – carouri – jumlind o gaina. Pana nu am vorbit cu mama sa lamuresc identitatea cucoanei am crezut ca era tanti Mia – femeia care a avut grija de mine pana am mers la gradinita – deci era una inventata. Apoi imi amintesc o dupa amiaza de primavara si fata bunicului meu deasupra patului in care dormeam – venise in vizita. Si am multe amintiri cu lumini si feluri diferite de a-mi fi cald: lumina din Cismigiu, lumina pe care o vedeam noaptea printre jaluzelele de lemn de la bunica-mea pe Brezoianu, caldura si mirosul de vinete si ardei copti de acasa. Si sosonii din panza groasa, carouri maro inchis si deschis si catarama de tinichea de la gradinita … Ehehehe … Ce bine imi e cand imi amintesc. Mersi de prilej!
ana are mere (si par lung)
@cristian: Ia te uita, tocmai de unde vine un comentariu!!!
… De peste mari si peste tari, din Canada cea indepartata! Ce interesant e faptul ca cele mai puternice senzatii din copilarie memorate definitiv sunt cele legate de mirosuri, cum ai zis tu, de ardei copti si de vinete coapte. Eu de ex. imi amintesc de mirosul merelor pe care le baga mama mea in cuptorul de plita din soba de teracota aflata in dormitor, iarna. Da, mai era si caldura aia de sub plapuma (la noi se numeste dună), atat de contrastanta cu frigul care se lasa peste noapte. Sunt atatea de povestit… Bine ati venit pe blog, Ana-Are-Mere si Cristi (le adaug cu drag si pe Maia si Muca)! M-as bucura sa citesc comentarii de la voi, cat mai des. Eu unul am promis: voi scrie zilnic cate un mic text. Hai si voi!
De ce depoziteaza oamenii “mari” atatea lucruri in pod? Interesanta intrebare.
Probabil pentru ca ei ,in mod inconstient, creeaza un nou univers, de fiecare data cand urca in incaperea slab luminata si mai lasa cate un obiect sa se scalde in valuri de praf.
Podul e un loc magic, in care timpul se opreste .
Copil fiind, descoperi incaperea asta plinda de farmec, fotografiile si cartile cu pagini ingalbenite care apartin altei epoci, papusile din carpa, valizele si cufarul mare din lemn, hainele usor roase de molii , cu miros de naftalina.
Podul e ca un dulap mare al bunicii, o intrare secreta intr-o lume in care timpul nu exista. E minunat.
@luminitza: LA MULTI ANI, Lumi, de ziua ta!! Sa ai parte de tot ce e mai bun pe lume, sa te bucuri de cei dragi de langa tine si de cei de departe! Numai bucurii si multa sanatate!
Hei!
@glamourskin: O noua surpriza placuta!
… Bine-ai venit pe blogul meu si sper sa vii in continuare cat mai des. S-a instituit un fel de regula nescrisa aici, la comentarii. Si anume, prietenii mei isi scriu si unul altuia aici, nu doar mie, asa ca pare uneori un fel de chat 
… Nu e o buna provocare pt. tine? M-am uitat, la randul meu, pe blogul tau, pe care deja il recomand: http://glamourskin.blogspot.com/ pt. ca sunt sigur ca vei scrie intr-un mod direct tot ce crezi tu despre adolescenta, despre lume, despre tot. Revenind la textul meu, sunt bucuros ca ai gasit podul copilariei precum dulapul bunicii. Dar fiindca eu stiu podul bunicii tale, crede-ma, e un adevarat univers acolo! 
@genius: “ce mandretze de dolofanel de baietzel, acolo regizor in devenire, vedeta de ziar, odorul lu’ mami cel mic.”
Exagerezi umpic.
@sebastian: si care af fi problema? in poza 1 nu ti se pare ca-i mandru?-vedeta de ziar! (o ba da), in poza2 ca e dolofanel, in pozele 3si4 odorul mic (ca-i cel mai mic).
C’est tout une poesie, mon ami!
@sebastian & @genius: Adevaru e ca nici eu nu-mi dau seama cum, dupa ce am fost un bebelus si un copil mic dolofanel, am devenit un adolescent slab si desirat ca un pai
))… Si asa am ramas muuulta vreme. Dar e foarte adevarat ca reporterii ma pusesera sa "regizez" tot ce aveau de fotografiat, pana si construirea unui castel din cuburi urias (din pacate nu am o poza, ci doar amintirea), Zic urias, pt. ca turnului cel mai inalt i-am pus acoperisul in forma de con, cocotzat pe un scaunel (va dati seama, daca eu aveam cam 80 de centimetri inaltime, plus scaunelul vreo 30, inaltimea turnului era de vreun metru si ceva, hehehe). Iar pt. construirea castelului, am lucrat o dimineata intreaga vreo 7-8 copii. Era tare frumos, cu multe poduri, ziduri de aparare etc. Vreti sa va povestesc si sfarsitul acestei marete constructii, pe care poate numai piramidele egiptene o intreceau? Dupa plecarea ziaristilor, toti copiii in frunte cu mine am daramat totul cu o bucurie de nedescris, tavalindu-ne pe jos si aruncand unii in altii cu cuburi, pana la aparitia infirmierei – Tanti Iutzi sau Iutzi Neni, care era dusmanul cel mai mare al copiilor, fiind acea persoana grasa si fioroasa care ne intepa din cand in cand (si ne ameninta permanent) cu cate o injectie sau cate un vaccin gen "o mie de ace" Brrr!…
Toata viata am fost convinsa ca nu sunt invidioasa,dar acum,dupa ce am citit atatea amintiri din copilaria celor care au scris despre ele,simt ca ma incearca un pic de invidie,fiindca eu nu prea am amintiri din copilarie.Cred ca asta e din cauza ca eu putinul meu timp liber de atunci,mi-l umpleam cu cantatul la vioara,inca de pe vremea cand cutia viorii era mai inalta decat mine…
Toata viata am crezut despre mine ca nu stiu ce inseamna gelozia.Acum insa,scormonindu-mi memoria in cautarea putinelor amintiri pe care ea le pastreaza,mi-am adus aminte ca o data in viata,am fost totusi geloasa(fara insa sa cunosc atunci cuvantul gelozie),si anume,dragul meu”fratior mai mic”,asta s-a intamplat cu catva timp dupa ce te-ai nascut ,cand nu mai eram eu”prichindeaua”familiei si cand mi se parea ca numai tie ti se acorda atentie si”Prichi”devenisesi tu in locul meu…
Ce pacat ca nu se inteleg corect mesajele. Dragul meu … .
Sau mai bine zis, draga mea … .
Oricum, foarte tare!
@viorica: Ce imagine sugestiva, tu erai mai mica decat cutia viorii!
O sa o tin minte! E firesc ca ultimul nascut sa fie mai rasfatat, mie imi pare bine ca tati imi spunea “Prichi”. Tu ai amintiri multe, sunt absolut convins, dar exista oameni care sunt mai interiorizati si probabil ca tu preferi sa pastrezi pentru tine acele clipe frumoase, de neuitat, din trecut.
@robert: Pana te hotarasti, daca e dragul sau draga
… cel (cea) caruia (careia) te adresezi, eu unul ma bucur ca atmosfera de aici, de la comentarii, e una atat de tonica, de plina de simpatie pentru textele citite. Si mai ales ma bucur ca iti gasesti timp sa te uiti in fiecare zi pe blog, sa vezi ce s-a mai intamplat. Te asigur ca absolut toata lumea care mi-a scris, a facut-o cu bucurie si fara nici cea mai mica intentie de a supara pe cineva. Uite de ex.acu au mai aparut cativa prieteni noi, chiar din Canada, plus @glamourskin… Tot din bucuria de a comunica o fac, si asta e cel mai important lucru. Eu imi doresc sa apara noi si noi prieteni, fiecare cu felul lui de a intelege mesajele, cu felul lui de a compune comentarii, pt ca eu ma bucur, sincer, pentru orice rand 
…
multumesc pentru urari!La multi Ani si tie si fanilor care au adunat ani in pod!
@luminitza: Cu drag
. Ai observat ca (voluntar sau nu) in textul tau e un joc de cuvinte? Ai scris :”La multi Ani si tie si fanilor care au adunat ani in pod!” Cuvantul “ani” e prezent si in urare, si in “fani” si in “ani” adunati in pod 
… Cum ti s-au parut acele fotografii pe care ti le-am trimis cu linkuri?
nimic nu e intamplator, cand scriu ceva scriu mareu ca un rebus…;-)
despre linkurile trimise, mai vazusem hyperfotografii, chiar de un roman al carui nume imi scapa, facute la Sibiu si in Bucuresti la “Carul cu Bere”.imi place conceptul.
@luminitza: Trebuia sa-mi dau seama ca te gandesti mereu la cuvinte, cu multa atentie – ce poezii frumoase scriai cand erai mica:)… Fotografiile alea m-au impresionat cu-adevarat. Cata munca o fi, in realizarea lor? Pentru prietenii blogului meu, o sa dau macar un link aici (via katinka) pe care tu deja il stii: http://www.hyper-photo.com/grandes/paris.html