Trebuia săpat căminul de apă “la moşie” pentru racordarea la conducta principală de pe Bulevardul Răchitei (vreţi să vedeţi cum arată o stradă de lângă acest “bulevard”, la Mitică Apostol? priviţti în poză – un fel de ulicioară de secol XIX, desfundată, plină de praf pe vreme secetoasă şi plină de noroi pe vreme de ploaie). Mai trebuia săpat şi un şanţ pentru conducta de apă la capătul căreia urma să se instaleze robinetul pentru furtunul de grădină. Muncitorii erau trei: unul blond, tăcut; unul tuciuriu, slăbănog, cu mustaţă, întors de curând din puşcărie; unul şters la înfăţişare complet, până la dizolvarea ideii de fizionomie. S-au apucat de muncă pe la 7 dimineaţa. Făceau treabă bună, meticulos, săpau aproape ştiinţific. Când am apărut eu cu parizerul, franzelele şi berea de pauză de la ora 11, s-au aşezat în iarbă tăcuţi.- Dom’ profesor, a rupt tăcerea tuciuriul-fost-puşcăriaş după vreo trei minute în care liniştea lor începuse să mă pună pe gânduri. Dumneavoastră defapt cam ce predaţi, acolo, la liceu?
- Estetica, am zis înghiţind un nod în gât, cu acea inflexiune în glas care îmi trăda nemilos neîncrederea, dincolo de zâmbetul meu tâmp, şters ca un poster electoral de cămin cultural scanat după poza din cartea de alegător.
- Aha, dădu el de câteva ori din cap şi continuă să-şi mestece încet dumicatul aflat în plină procesare, plescăind zgomotos din gură.
După o jumătate de oră s-au apucat din nou de săpat. Blondul mai râdea din când în când, spunându-i tipului cel şters nişte cuvinte din care nu se înţelegea mai nimic. Îi tot spunea vorbe şi jumătăţi de vorbe, printre hohote şi chicoteli, vreme în care celălat săpa încordat, încruntat, înfigând cu un fel de duşmănie vârful cazmalei în pământul uscat şi tare ca piatra.
- Ia! Gata! s-a oţărât pe neaşteptate slăbănogul cel tuciuriu la el. Mă doare capu de ce zici şi de toate prostiile tele! Gata! Da? Fleanca-fleanca, fleanca-fleanca, prostu dreacu ce ieşti! Hai, marş! Hai, taci şi sapă dreacu mai repede, că ne-apucă noaptea pe-aci! Şi, auziţi, dom’ profesor, s-a întors către mine după aceea, oprindu-se din săpat şi sprijinindu-se în barbă de coada noduroasă de lemn a cazmalei. Dumneavoastră chiar credeţi că frumosul artei este superior frumosului naturii, după cum afirmă Hegel în “Sämtliche Eerche”, deoarece frumuseţea artistică e frumuseţea născută şi renăscută din spirit, care sunt superioare naturii şi fenomenelor ei? Fichte, cred că vă amintiţi, era de părere că arta trebuie să transforme punctul de vedere transcendental într-unul universal. Or, mă gândesc că numai prin actul filosofic izolat, prin intuiţia intelectuală cum ar zice tandemul Gilbert-Kuhn, se poate percepe viaţa creatoare. Ideea romanică a artei creştine mă frământă de multă vreme, credeţi-mă, pentru că singurul care încearcă o reconciliere între frumos şi artă rămâne tot Hegel, deoarece Winckelmann care găsise o soluţie în idealul grec, e contestat tocmai de evidenţa romanismului artei creştine. Mă urmăriţi, sau vă plictisesc? Kant găsise sublimul în dimensiunile vaste sau în înălţimile munţilor. Dar nu este oare Dumnezeu singurul sublim? Vă întreb şi eu. Hm?
Revenind din ganduri ca dintr-o călătorie intergalactică, tuciuriul cel mustăcios scutură din cap de câteva ori, ca alungând o vedenie, îşi scuipă în palme şi se apucă de săpat, din nou.
…ce sapa, ce bulevard!
Am ras cu lacrimi!
De mentionat ca nu e nimic inchipuit, asa s-a intamplat (vorba ceea: “el a existat si se numea aproape la fel” -celebrul Ionica fara frica si a lui Ana!).
Genial text, l-am citit de 3ori in hohote de ras. Ce filme, ce telenovele… imaginea unui individ cu jdemi de copii, care da la sapa sa le duca o paine (si lui o litra de vodka) si care vorbeste cu siguranta unui DOCTOR IN ESTETICA !!! Asa ceva numai in….realitate se vede, ca in filme nimeni nu are atat de multa inspiratiune ca Tatal-nostru ca sa poate gandi asa ceva!
Sinopsis:
(pe principiul Planeta Moldova: “ci’ bomba bai, ci bomba… da-ti ca ti tai, vini unu c-o portiera-n mani! “)
El, imbracat in portocaliu sclipitor noaptea ca ziua, merge pe strada. Deodata vede o ranga. Se apleaca, o ridica, merge la prima masina, sparge geamul si fura husele de la scaune. E prins in timp ce isi “tuna” fotoliile de acasa, acasa lui din chirpici. Primeste 2 ani de facultate!
Noroc, era cam ingrijorat cu admiterea (gandea el, daca nu ma vor primi pe motive discriminatorii?). In 2 ani omul studiaza, studiaza, studiaza.
Secventa de final: exterior, sunet de tarnacoape, cazmale, apa cum tasneste din furtun; un caine care schelalaie pentru ca tocmai fusese zgariat de o pisica, care are pui si care e neagra.
(aici e postul tau)
Epilog: puscariasul-filosof e vedeta de cinema, in timpul liber se indeletniceste cu pescuitul.
Cheia: exact cand sa plece acasa, pe drum vede o ranga, o ia, sparge geamul primei masini si o salveaza pe o sinucigasa de la axfixiere… tatal acestei fete, interlop influent, ii schimba viata…
Ce sapa, ce bulevard!
Am zis!
Nu cred… Chiar așa a zis??
@genius: Uau!… Genius, eşti geni(us)ala! M-ai lăsat fără respiraţie!:))) Am râs, la rându meu, cu lacrimi, citind “scenariul” tău, atât de inspirat, mai-mult-ca-telenovela, mai tare ca Hamlet (vorba lu Doru Bogdan, un bun prieten de demult) sau decât ciocolata Postăvaru şi sutienu Cluj-Napoca – cine ştie, cunoaşte!… Cu încetul, vorba Cătălinei, se conturează o carte “mixt”, în care e limpede că unele comentarii sunt demne de postat ca texte de sine stătătoare. Felicitări şi te mai aştept, la fel de pornită pe inspiraţie! Deja mă gândesc ce tare va fi propriul tău blog, dacă te vei hotărî într-o bună zi să-l faci!
Stii ce-s curioasa? Legat de textul tau… Ce fata ai facut tu la tot acest monolog cu semn de intrebare la final? Nu pot decat sa mi te inchipui cu ochii mari, plini de mirare si gura cascata. Zi daca nu a fost asa?
Si pe bune? Chiar le avea baiatu’ cu filosofia?
@sebastian: Crede-mă, nu numai că aşa a zis, dar întâmplarea a fost mult mai complexă, o discuţie lungă de câteva ore, până au terminat ei totul de săpat, îţi dai seama. Explicaţia “culturii” lui era simplă. În puşcărie, dacă tot nu era ceva mai bun de făcut, a ales biblioteca. A citit un pogon de filosofie şi estetică a artelor, a parcurs zeci de albume de artă, a ascultat muzică clasică. Dublat de o inteligenţă nativă, a iniţiat şi susţinut toată discuţia, de-a dreptul impresinant. Chiar atunci i-am spus, ce păcat că viaţa nu i-a dat o şansă, în copilărie sau adolescenţă! Ar fi avut cu siguranţă alt destin. Aşa, acum el locuieşte în bordeiul ăla de la marginea satului, spre Robert, pe dreapta. Binenţeles că trăieşte de pe-o zi pe alta, are o căruţă cu un cal, colectează fier vechi. Asta e viaţa. Dar totul a fost cât se poate de real. Îmi dădea citate, nume de filosofi. Vorbea despre Noica, Liiceanu, Pleşu. Incredibil dar adevărat.
@katja – stapana de Athos: Cred că-ţi dai seama că am rămas mut de uimire. Cum îi spuneam şi lui Sebi, toată întâmplarea a fost absolut reală. Dacă mă poţi crede, îmi făceam probleme să nu mă fac de râs, răspunzându-i provocărilor, pt. că el avea în memorie lecturile mai proaspăt decât mine, plus o dezinvoltură de invidiat. Contrastul dintre cei trei era de asemenea de povestit. Pe cât erau ceilalţi doi de săraci cu duhul, fără pic de cultură şi cu un vocabular redus la maximum două-trei sute de cuvinte, pe-atât de “strălucitor” tuciuriul. Din nefericire, la numai o oră după ce i-am plătit pt. muncă şi au plecat, i-am văzut morţi de beţi în iarbă, la marginea canalului din capătul satului.
pai atunci asta e literatura de reportaj, nu artistica!deci n-ai nici un merit:-))))
@luminitza: Daca ai să reciteşti motto-ul meu de sub titlul blogului, o să vezi că-ţi dau dreptate din capu locului. Sigur că da, realitatea întrece ficţiunea. Nu am nici un merit deosebit, poţi să-i zici şi reportaj întâmplării respective, sau chiar jurnal, că doar e un blog. Dacă e să-l crezi pe Marquez, el afirmă că n-a inventat nici o iotă din tot ce a scris. Păstrând proporţia (că altfel înseamnă că aş fi ridicol) eu scriu tot ca Marquez, nişte mici “reportaje” pe care mi le amintesc, din propria mea experienţă de viaţă. Uneori, acestea pot deveni chiar literatură adevărată, dar, cum am zis de la bun început, aici în blog eu scriu fără pretenţii de “ceva” anume.
da’ semnu’ asta l-ai vazut:
)))?
@luminitza:
)). Daaaa! Acu l-am vazut de-a binelea! Hehehe!… Draga Lumi, va doresc de pe-acum tie si lui Antoine (cand scriu eu comentariul e aproape ora 2 noaptea) LA MULTI ANI, multa sanatate si fericire, impreuna cu dragul de Luca, cu ocazia aniversarii unui an de la cununia voastra religioasa! La multi ani si numai bucurii lui Antoine, de ziua lui de nastere!
Eu stiam povestea mai de mult. Frumos!
Ai ce-mi place ce e la tine pe blog!!!!
Tine-o tot asa, draga scriitorule, nu e nimeni magnetofon sa inregistreze si, mai apoi, sa reproduca totul intocmai cum s-a spus/intamplat. Deci, ai si tu un merit (m-am trezit taman eu sa spun
), ma rog, scuzati!) (daca e sa ne luam chiar dupa ce spui tu) si anume acela de a oferi dinamism, autenticitate, naturalete, as spune eu si frumusete. Crede-ma, si nenea Gigi din varf de munte poate sa povesteasca asa ceva, da mai mult decat sa spuna : a dat strechea in Ionel, vorbeste despre filosofii.. auzi,al dracu!, nu poate! 
Deci, renunta la false modestii, draga scriitorule. Poti sa fii sigur ca toti cei care (cel putin pana acum) au scris pe blog au facut-o din simpatie!
@robert: Da, tie ti-am povestit-o mai demult. Uite, nici pana azi nu am uitat, pur si simplu am ramas lat cand l-am auzit p-ala din sant in timp ce sapa, vorbind despre Kant, Hegel si estetica sublimului.
@genius: Tre sa recunosc ca sunt excesiv de ardelean, uneori, si ma iau prea in serios, chiar si atunci cand gluma e vizibila si facuta clar din simpatie. Probabil ca sunt atat de preocupat de ideea de a fi harnic-disciplinat si de a scrie cate un text zilnic, incat trebuie sa mai fiu din cand in cand tras de maneca, ceva de genu: heeeei, nu te lua nici prea in serios, dom’ scriitor
)), ca esti totusi pe un blog, unde lumea chiar te iubeste si iti scrie comentarii cu drag. Promit ca voi posta in continuare texte si fotografii, zilnic, pentru ca o fac la randul meu cu drag, si de ce sa nu recunosc, tocmai in asteptarea comentariilor voastre.
ce aş putea pentru ca să mai zic??? ce??? eşti bestial şi n’ai toată ţigla pă casă!!! made in Cochi şi basta… daaaa… he, he, he… nu m-ar fi mirat dă loc dacă ţi’ar fi împărtăşit tuciuru’ tău şi impresii d’ale ‘mnealui mai dîn sfera muzicilor barosane… ceva Vivaldi, bunăoară… barocul muzical, nu?… cîteva consideraţiuni pertinente din tehnica interpretativă a lu’ Nigel Kennedy, bunăoară, dălea grele rău, dă doctorate periculoase, dă genu’ hermeneuticii muzicale cum ie dă găsit pîn “Tratatu’ dă sonologie” al lu’ Corneliu Cezar, par egzamplu… (ştii cum se numeşte ce faci tu?… imaginaţie fără frontiere, taică!!!) …
o să rîzi, da’ mi s-a întîmplat o chestie asemănătoare, da’ a fost pă bune, de cui i’am zis, i s’au cam blocatără muşchii zîmbirii…
…încă mai practicam ingineria şi eram un fel de şefuleţ peste un şantieruţ în rafinăria “Vega”, unde, pintre altele, trebuiau vopsite rapid, pă la exterior, neşte rezervoare uriaşe… başca făcute lună de şlam pîn’năuntru (şlam, adecă un fel de noroi putoros amirosind a ouă şi varză clocite…). românaşii noştrii nu prea să’nghesuiau, de, muncă naşpa, aşa că am apelat la neşte cioropine şi nu oricare, unele organizate într’o A.F. (=asociaţie famelială), numita “Coşarex” (că avea printre “obiectele de activitate” şi curăţatul coşurilor de funingine), condusă de un şaur spilcuit, unu’ pre numele său Marisalian… să nu mă întrebi de unde vine numele ăsta şi care era ăla de familie, că habar n’am… toate bune şî la locu’ lor… s’au apucat ciorile dă treabă, dă ziceai că dau tatarii… munceau pe ruptelea… ăsta, şefu lor, stătea la umbră, bea tutun şi citea… exact aşa… citea… am intrat în vorbă cu el, că eram colaboratori, nu? şi aşa am aflat că avea ani de pîrnaie primiţi mai mulţi decît ăia de viaţă, pentru tot felul de chestii (fără omor), da’ după ultima ieşire se potolise… firma o avea pe numele nevestii (cu care avea puradei fără număr), că el avea cazier şi nu putea… ce mai, pe scurt, în cei opt ani ai ultimei condamnări, băiatu’ a aflat că există unu’, pre numele Lui, Dumnezeu (să moară mama, dom’ Bogdan, şî dă atunci mă rog da iel să’mi ierte păcatele, că am înţeles că numa’ iel poate aşa ceva!…) şi a început să citească Biblia… apoi poveşti nemuritoare, Jules Verne, Agatha Cristie, istorie, geografie, biologie, filozofie (mai ales din manuale de liceu, ca avea vreo nouă clase întrerupte), cam tot ce-i pica în mînă şi’n scurt timp a epuizat biblioteca penitenciarului… în paralel îşi ţinea un fel de jurnal de care nu se despărţea nici în somn… apoi a cerut să’şi continue liceul pe care l’a terminat la vreun an după ce’a ieşit dă la mititica… în perioada în care l’am cunoscut (prin ‘92’-’93), era student în anul doi la medicină veterinară şi citea opera lui Mircea Eliade şi un dicţionar de teologie ortodoxă ca să înţeleagă mai bine ce spun scripturile!!! Am mai ţinut ceva timp legătura cu el dar apoi drumurile vieţii ne’au călătorit pe fiecare pe e miri unde… mi’a spus la un moment dat un lăutar, un acordeonist, unu’ Grigoraş din Piaţa Sîrbească, la o nuntă, că Marisalian (sau Maresalian, nu mai ştiu exact…) emigrase cu tot cu familie în Germania şi că era medicul veterinar al unui hipodron şi că era plin de bani… cam atît. Tot ce regret e că n’am notat la vreme conversaţiile avute cu el atunci… da’ o să încerc să le refac din memorie şi acolo unde nu mai ştiu, pun de la mine… păi, nu? de atunci ma tot gindesc ce ar fi insemnat sa pun mina pe jurnalul lui? aur ar fi fost…
baaaai, ce chestie… acu’ am citit comentariul tau la sebastian si am inteles… si eu care credeam ca dialogul e fictiune, pus de la tine… ce chestie… oricum e bestial tipu’! lecturi serioase, taica, nu gluma… omu’ le asimilase perfect, ca avea creieru’ odihnit, bag sama…
@katinka: Da, îţi dai seama ce mutră am făcut eu când l-am auzit, era de mare film! Personajele astea, aşa cum mi-ai povestit şi tu acu, sunt extraordinare! Nu e nevoie să ai jurnalul tipului, important e că l-ai cunoscut, că a existat în realitatea lui şi că acum există în realitatea ta, poate mai pregnant decât în cea dintâi. Personajele mele se preumblă ca-n filme, nu-mi mai bat capu demult dacă aşa sau altfel au zis cutare sau cutare lucru. Zicea @genius că dacă ai vrea să fii “autentic” cu tot dinadinsu, până la detaliu, ai lua permanent cu tine un reportofon. Da unde mai ie atuncişa geniu lui, adecă al scriitorului? Mă bucur că citeşti zilnic ce scriu, că şi io tot de-aia scriu zilnic, ca să mă citiţi şi să mai prind curaj. Chiar dacă o să scriu uneori numai două sau trei rânduri, eu ştiu că voi sunteţi acolo, voi ştiţi că eu sunt aici. Şi, na, ne bucurăm!
Sa inteleg ca deja ai pus cateva texte “la dospit”?
P.S. Ma bucur enorm de mult ca pana la urma ideea de a avea un blog a prins contur (ca tot fugeai de “inventia” asta), si chiar intr-un mod atat de frumos!
Nu-mi amintesc precis daca am citit undeva,sau am auzit,ca Brahms,dupa ce a audiat si studiat creatia lui Beethoven,ar fi ajuns la concluzia ca in muzica s-a spus tot si ca nu mai are ce adauga.Si totusi,ce muzica grozava a scris dupa aia…
Parafrazandu-l(daca se poate spune asa)pe Brahms,pot spune ca dupa ce am citit toate comentariile,am ajuns la concluzia ca nu stiu ce as mai putea adauga…
Promit insa sa le citesc cu aceiasi placere si interes,pe toate care vor mai aparea.
@katia – stapana de Athos: Sunt din ce in ce mai incantat ca am dat curs imboldului vostru de a incepe in sfarsit sa scriu pe acest blog. Dupa cum vezi, cu incetul, am reusit sa scriu zilnic cate ceva si chiar imi place sa o fac.
@anonim: Bine ai venit pe blogul meu. Alege-ti te rog daca vrei un nume pe viitor, ca nu cumva sa mai apara si altcineva, tot anonim, si sa nu stiu cui ii raspund. Deocamdata nu-mi dau seama cine esti, dar presupun ca un prieten adevarat, de vreme ce mi-ai citit atat textele cat si comentariile prietenilor si mai ales promiti ca vei urmari posturile mele. Abia astept urmatorul tau comentariu.
Comentatorul”anonim”sunt!
Imi cer scuze,dar ieri dupa ce mi-am scris numele”Viorica”,n-a vrut sa plece comentariul decat apasand la”anonim”.Asa e cu incepatorii ca mine.Poate am noroc sa ma descurc de data asta…
Sunt dezamagita de Mircea Badea.Eu chiar credeam ca el a compus formula(care imi place tare mult),de la sfarsitul emisiunii,datorita careia il priveam cu mai multa simpatie,desi nu sunt de acord intotdeauna cu comentariile lui.Avand in vedere insa ca emisiunea”e un pamflet”,imi inchipui ca isi permite sa spuna ce vrea.Oare statutul de”pamflet”al emisiunii,chiar ii da dreptul asta?
@viorica: Oricum, mie tot imi place emisiunea lui Mircea Badea, hehehe! Sunt sigur, pana la urma, ca a crezut ca genul asta de parafraza a intrat in “folclor” cum se spune, asa ca nu a mai considerat ca e cazul sa arate sursa, in mod expres. Ce ma bucur ca imi scrii comentarii!
Nu uita, de fiecare data, sa iti alegi o identitate, adica sa completezi acolo la rubrica Nume/ Adresa URL, pur si simplu “Viorica”.
http://www.youtube.com/watch?v=PSF2epSICco
Sebastian a scris pe blogul său Un clip interesant
@sebastian: Huoooo! Plagiaaaaat!
Sa vina politziaaaa! Deci, aia au citit aici la mine, au prins ideea, le-a placut, au facut film si gata?!? Pai, asa merge treaba?!? Huoooo! Unshpe metriiii! …