Pare că are de dus la bun sfârşit o muncă istovitoare, adică ar avea în grijă o vacă sau un cal. Pare că trage “animalul” de funie după el, îl mai ocărăşte şi chiar îl scuipă din când în când. Îi vorbeşte după aceea duios (aşa cum o face de pildă nea Ionel, vecinul nostru de la Moşie, în Mitică Apostol, care vorbeşte cu vaca lui ore întregi, cu blândeţe, ca nimeni altul). Are mare grijă de animalul său, cu multă responsabilitate, nu îl abandonează niciodată, chiar daca funia se mai rupe, împiedicată de vreun pietroi; o înnoadă bine şi porneşte mai departe. Păşeşte cu spatele, ca să nu piardă vita din ochi. În realitate, trage după el o sârmă lungă, la capătul căreia e prins un carton, o bucată de tablă sau o fâşie tăiată dintr-un cauciuc uzat de camion. Pare să aibă vreo 35 de ani, poate 40. Uneori are barba neîngrijită, alteori e bărbierit frumos. 
E îmbrăcat curat. Se fereşte de oameni, mai cere câteodată o ţigară prin gard, nu e agresiv cu nimeni. Se spune că ar avea grijă de el o soră de-a lui, mai mare. Ea îl spală, ea îl îmbracă, ea îl bărbiereşte. Am cunoscut-o azi, întâmplător. Nu cred că are nici ea mai mult de 40 de ani. Femeia m-a abordat azi cu nelinişte, e supărată pe sat pentru că îşi râd cu toţii de fratele ei care suferă de un soi de dizabilitate psihică – ceva asemănător autismului. M-a întrebat de ce îl fotografiez. Pentru prima oară de când fac fotografie artistică sau de reportaj am rămas mut. Nu ştiam să-i spun de ce. Am dat-o cotită, învârtită, pe ideea umanitarismului, pe ideea că societatea ar trebui să facă ceva mai mult pentru astfel de persoane şi că fotografiile 
mele ar putea impresiona, ar putea stârni reacţie, pentru iniţierea unui ajutor. “Ce ajutor?! m-a privit ea cu răceală. Am auzit de zeci de ori cuvântul ăsta. În realitate nimeni nu face nimic. Nu ştim ce boală are. Nu ştim dacă e ceva genetic sau un accident organic, cerebral. Nu ştiu dacă sunteţi un om bun sau un om rău. Cum să fac deosebirea? Spuneţi că sunteţi bine intenţionat. De unde ştiu eu că nu râdeţi de el, că nu vă bateţi joc, la fel ca toţi ceilalţi?” Am înălţat din umeri. “Să ştiţi că nu-mi râd de el, i-am spus, tuturor ne este milă.” “De unde să ştiu eu că spuneţi adevărul?”. Despre sora lui am aflat cândva că ar fi ea însăşi nebună. Pot să afirm acum că nu este adevărat, dimpotrivă, mi s-a părut o femeie de mult bun simţ, cu pregătire intelectuală vădită, era îmbrăcată frumos (ca la oraş cum s-ar zice, dar şi afirmaţia asta e defapt o discriminare mascată). Mi-am pus pentru întâia oară întrebarea: cât de moral este să fotografiezi viaţa, aşa cum e ea, adică “neretuşat”? Ce e şi ce nu e de fotografiat?Numele lui: Niculaie. Om bun.
Banuiam ca o sa fie subiect de post. E groaznic ce i se intampla. El poate ca nu pricepe prea multe, insa familia sa sufera enorm, mai ales ca, asa cum ai zis si tu, nu e una modesta…
Ce sa mai comentez la asa ceva, chiar te lasa fara cuvinte…
Articol bine scris, si imaginile sunt foarte expesive.
Atat.
Dificilă întrebare…
@katja – stapana de athos: Trecem de-atatea ori pe lanaga suferinta altora. Poate o fi de luat in seama si afirmatia din batrani: fiecare isi duce crucea lui…
@genius: Nici mie nu-mi vine sa comentez. Sigur, imaginile isi fac “datoria”, ca de fiecare data intr-un reportaj. Raman intrebarile deschise. Uite, promit ca o vreme nu voi mai aborda astfel de subiecte, pentru ca nici eu nu sunt prea rezistent la capitolul sensibilitate.
@sebastian: Grea de tot, intrebarea. Ceea ce pot sa afirm acum este doar faptul ca, atata timp cat o fotografie sau un reportaj nu te imping catre zona senzationalului cu orice pret, ci dimpotriva, iti dau de gandit, te fac sa reflectezi, totul e ok.
@tuturor-prietenilor-mei: Aniversez azi (defapt ieri, duminica, 20 iulie 2008, pt. ca deja e trecut de ora 12 noaptea acu cand scriu) o saptamana intreaga de blog si opt texte insotite de imagini, postate zilnic! Mai suportati?
…
La ora asta sunt blocat. Nu stiu!
@incepand de la momentul fotografiei cu un om care este impushcat si traiectoria glontzului care-si face impactul in craniu, cred ca totul e de fotografiat.”to remember!to never forget!to witness!”.
ieri am vizitat “orashul martir” Oradour-sur-Glane de langa Limoges.Imi uitasem cardul de la Lumix acasa , asa ca n-am putut fotografia.E un oras pe care l-au ars germanii in retragere , cand au aflat ca au pierdut razboiul in ’44.masacrul s-a petreceut simplu: toate iesirile comunei blocate de santinele germane,pentru ca nimeni sa nu scape,iar cei care se intorceau acasa, cu tramvaiul, sub pretextul unui control de identitate,deci toti calatorii din tramvai cu destinatia “Oradour-sur-Glane” scrisa pe bilet au fost opriti in tramvai, la restul li s-a dat drumul.ajunsi la destinatie, au fost coborati si impuscati.
intre timp comuna a fost arsa, toti copiii si femeile adunatzi in biserica si arsi de vii acolo.
decorul acestui oras pastrat intact de cand a ars este ca unul de film de groaza sau ca o gluma proasta: case arse din temelie, masini de epoca, bicilete, unelte agricole si masini de cusut-ironia soartei-firma “singer” toate topite pe jumatate.placutze cu inscriptzia “macelarie”, “croitorie”, “farmacie”, arse si ele pe jumatate si ruginite de trecerea timpului.
am intrat in biserica martir si langa statuia Maicii Domnului din care au ramas nearse doar picioarele, este un carucior de copil, pe jumatate ars si el…
exista si o fotografie cu 2 copii mici care-si cauta parintzii plangand, iar in fundal se vad flacarile.cine a facut-o?de ce?
640 de victime din care doua treimi femei si copii.ce scrie pe placa din intrarea comunei?”to remember”
@robert: Au trecut mai multe ore şi, uite, nici eu n-am reuşit să ies din starea de blocaj. Dacă vei citi comentariul Luminiţei, vei rămâne şi mai mult pe gânduri…
@luminitza: Comentariul tău mi se pare a fi demn de publicat ca text de sine stătător. E un fel de radiografiere a unei zone din conştientul uman, care uneori se manifestă (deraind) până diccolo de oroare, aşa cum s-a întâmplat cu nazismul din ţările europene ocupate, aşa cum am citit despre masacrele de la Odesa ordonate de mareşalul Ion Antonescu (greu de înţeles de ce, pentru un om cu o personalitate atât de complexă cum a fost el) şi mai cu seamă în lagărele de exterminare germane şi sovietice, deopotrivă. Fotografia document îşi are rolul ei bine determinat. Fotografia reportaj, la fel. Mulţumesc sincer pentru comentariu, pt. că am reuşit să depăşesc blocajul de ieri.
splendid text! chiar cred că merită dezvoltat, asta dacă mai poţi afla amanunte despre el… de la sora lui sau de la săteni… crede’mă, merită al naibii să adîceşti personajul… mi’a venit în minte Ipu al lui Titus Popovici (din “Moartea lui Ipu”, stii textul, nu?), nu ştiu de ce… şi textul Luminiţei e tare fain… are vînă de prozator… are cui sa’i semene!… prinde imagini picturale… ai dreptate,comentarioul ei poate fi un text de sine stătător… vreau acum să mai citesc odată textul tău şi mai pe seară vin cu un comentariu mai larg… imi face tare bine blogu’ asta al tau…
@katinka: Nu-mi imaginam că poate fi atât de vie comunicarea, printr-un simplu blog. Tu eşti un scriitor foarte, foarte talentat, mă bucur că scrii comentarii aici, extrem de atent la detaliile micilor mele texte, atent şi la celelalte comentarii, cu-atât mai mult cu cât ai propriul tău blog (pe care din nou îl recomand prietenilor mei; e trecut în lista mea de linkuri). Aşa că îţi dai seama cu câtă nerăbdare aştept comentariul următor!
ziceam că blogu’ tău îmi face al naibii de bine… ştii în ce sens? am scris toate comentariile de pina acum din prima, cum se spune… n’am umblat deloc pe texte după ce le-am scris… asta’i chiar ciudat în ceea ce mă priveşte, pen’ că eu scriu în general greu iar textele mele trec prin zeci de poticneli şi variante pînă ajung la forma finală… le bibilesc, le sucălesc, le învîrtesc, le belmejesc… uneori mi s’a întîmplat să pierd o noapte pentru o propoziţie care nu’mi ieşea… n’am cuvintele la mine, cum se spune…ştii şi tu cum e, ce’ţi spun eu aici!… ei bine, acum, nu… imi vin cuvintele gîrlă, în cascadă, potop, de nu mai ştiu cum să le opresc… scuze dacă acest comentariu la “Roma” a fost cam lung şi cu cîteva greşeli… promit că nu mai fac…
iar tu dacă o ţii tot aşa cu scrisul unor chestii faine ca astea, într-o lună-două îţi faci texte de-o carte… Doamne ajută!
@katinka: Şi nu e tocmai genu ăsta de “bâlbâială” dovada că spontaneitatea e mai tare decât orice chestie “elaborată”? De-aia scriu şi eu cu bucurie aceste mici texte, de-aia (premieră absolută) răspund la absolut toate comentariile, cu promptitudine (eu, care sunt atât de leneş, încât am zeci de e-mail-uri cărora nu le-am răspuns nici până în clipa de faţă – uite un moment bun pt. a-mi cere scuze tuturor celor cărora nu le-am raspuns). De-aia nu-mi bat capu dacă sunt sau nu “genial” în aceste minuscule producţii, dacă sunt rezistente la oarece critici, oricât de autorizate ar fi ele. Nu m-am gândit la o carte care le-ar putea reuni, deocamdată imi dau seama că pot aborda infinite subiecte, total dezinhibat, tocmai pt. ca nu mi-am proiectat un astfel de orizont de aşteptare. Repet pt. a nu ştiu câta oară: e bucuria sinceră a comunicării, da, da, da, cu bâlbe cu tot
))… E ceva, nu?
Mihai, ai un stil fain de a povesti intamplari pe care multi le-ar rezuma doar in doua-trei propozitii fade. Continua in stilul acesta, iar cartea “mixt” care prinde contur pe blogul tau o sa atraga foarte mult. Lumea din ziua de astazi e plictisita de textele lungi si monotone. Vrea dinamism, energie… totul concentrat, dar nu minimalist. Continua in stilul acesta!
@katja – stapana de Athos: O carte “mixt”, ce idee atrăgătoare!:). Dacă reuşesc să mă menţin pe linia asta, cred că nu-i imposibil! Mulţumesc mult pt. încurajări!