Chapter
by Mihai
on July 19, 2008
in 0 Blogul meu
Încerc să rememorez jocurile de familie de demult, din copilărie, de pe vremea când nici televizorul nu avea importanţa de azi (la Timişoara de exemplu TVR a început să emită de-abia pe la începutul anilor ’60), cu atât mai puţin Internetul, pentru simplul motiv că nici nu exista, nici nu se visa. Pe lângă vestitele table, rummy, cărţi (şeptic, şaizecişişase, popa-prostu etc.), noi jucam în familie, o singură dată pe an, o rudimentară ruletă numită ROMA. De ce tocmai ROMA? Habar n-am. Era defapt un joc de noroc bazat pe un mic titirez octogonal cioplit din lemn de esenţă tare (tatăl meu îl confecţiona de exemplu dintr-o bucată mică de vreo 3-4 centimetri tăiată din coada de mătură), pe faţetele căruia erau înscrise cu cerneală sau tuş litere (iniţialele cuvintelor “pune” şi “ia”) şi cifre: P5 (pune 5 bani), P10 (pune 10 bani), P25 (pune 25 bani), T.P. (toţi pun câte 5 bani)); I5 (ia 5 bani), I10 (ia 10 bani), I25 (ia 25 bani) şi ROMA (ia toţi banii). Puteau participa la joc oricât de multe persoane – de regulă eram la masă cam 5-6. Şi tot de regulă, jocul se desfăşura fie în ajun de Crăciun, fie în noaptea de Revelion. Pare incredibil, dar jocul putea dura mai bine de 3 sau 4 ore. Ce era atât de amuzant oare? Pentru că ceea ce a reţinut memoria 
mea nu este sentimentul că îţi doreai să câştigi o sumă importantă de bani (de altminteri, câţi lei se puteau aduna? 4? 5? 10? – nu cred că am văzut vreodată un pot de 10 lei!) ci veselia generală. Dar cuvântul ROMA îmi stăruie şi acum în urechi, era ca şi cum s-ar auzi într-un Cazinou din L.A. strigătul de admiraţie pentru un Jackpot cu multe zerouri. Am căutat azi, toată dupăamiaza, titirezul cu pricina şi din păcate nu l-am găsit. Aşa stând lucrurile, mă gândesc dacă nu cumva am visat un astfel de joc. Prin urmare, întreb şi eu cu oarece speranţă în glas: mai are cineva cunoştinţă despre micul joc-ruletă numit ROMA?
Încerc să rememorez jocurile de familie de demult, din copilărie, de pe vremea când nici televizorul nu avea importanţa de azi (la Timişoara de exemplu TVR a început să emită de-abia pe la începutul anilor ’60), cu atât mai puţin Internetul, pentru simplul motiv că nici nu exista, nici nu se visa. Pe lângă vestitele table, rummy, cărţi (şeptic, şaizecişişase, popa-prostu etc.), noi jucam în familie, o singură dată pe an, o rudimentară ruletă numită ROMA. De ce tocmai ROMA? Habar n-am. Era defapt un joc de noroc bazat pe un mic titirez octogonal cioplit din lemn de esenţă tare (tatăl meu îl confecţiona de exemplu dintr-o bucată mică de vreo 3-4 centimetri tăiată din coada de mătură), pe faţetele căruia erau înscrise cu cerneală sau tuş litere (iniţialele cuvintelor “pune” şi “ia”) şi cifre: P5 (pune 5 bani), P10 (pune 10 bani), P25 (pune 25 bani), T.P. (toţi pun câte 5 bani)); I5 (ia 5 bani), I10 (ia 10 bani), I25 (ia 25 bani) şi ROMA (ia toţi banii). Puteau participa la joc oricât de multe persoane – de regulă eram la masă cam 5-6. Şi tot de regulă, jocul se desfăşura fie în ajun de Crăciun, fie în noaptea de Revelion. Pare incredibil, dar jocul putea dura mai bine de 3 sau 4 ore. Ce era atât de amuzant oare? Pentru că ceea ce a reţinut memoria 
mea nu este sentimentul că îţi doreai să câştigi o sumă importantă de bani (de altminteri, câţi lei se puteau aduna? 4? 5? 10? – nu cred că am văzut vreodată un pot de 10 lei!) ci veselia generală. Dar cuvântul ROMA îmi stăruie şi acum în urechi, era ca şi cum s-ar auzi într-un Cazinou din L.A. strigătul de admiraţie pentru un Jackpot cu multe zerouri. Am căutat azi, toată dupăamiaza, titirezul cu pricina şi din păcate nu l-am găsit. Aşa stând lucrurile, mă gândesc dacă nu cumva am visat un astfel de joc. Prin urmare, întreb şi eu cu oarece speranţă în glas: mai are cineva cunoştinţă despre micul joc-ruletă numit ROMA? 
Îmi aduc aminte cu plãcere de acele Revelioane, când la Roma ziceam: “si mâna greblã se fãcu si banii îi luã!”…
Ce vremuri frumoase…
Hai sa il jucam o data in familie!
@sebastian: Da, asta era expresia: “Şi mâna greblă se făcu, şi luă toţi banii!”
))… De obicei, după luarea potului, jocul o lua de la capăt. Dar la un Revelion de la Timişoara, mami a pândit un moment când s-au adunat vreo 7 lei (ooo, ce sumă “mare”!!!), a dat ROMA, a zis: “Şi mâna greblă se facu!” şi a plecat cu banii, fără să se mai întoarcă la masa de joc. Hahaha!… Oare mai jucau şi alte familii jocul ăsta? De unde l-o fi “importat” tati?
@robert: Mai mult ca sigur că îl vom juca, mai ales ca mi-am amintit azi noapte că titirezul respectiv i l-am dat Cristinei într-o zi, în perioada când eram în plină mutare aici, la apartament (după cum ştii, Cris colecţionează tot felu de chestii mici din copilărie, amintiri de familie etc.; avea acu vreo doi-trei ani o colecţie impresionantă cu astfel de “lucruşoare”). Oricum, mă gândesc deja să confecţionez eu însumi un titirez nou, să-l cioplesc cu mâna mea, binenţeles, tot dintr-o coadă de mătură. Întrebarea rămâne: ai mai văzut şi în altă parte acest mic joc numit ROMA?
@sebastian: P.S. Cea de-a doua fotografie din textul meu nu-ţi aminteşte de acel incredibil Jackpot pe care l-am construit noi pe primul tău computer HP (eu cu desenul, tu cu programarea în limbaj Basic, sau dBase, parcă!) la începutul anilor ’90?
Ce frumos este atunci cand omul reuseste sa-si pastreze in el imaginea copilului, copilul care invata prin joc “Homo ludens” al lui Huizinga.
Cu siguranta ca acest joc nu avea nicio legatura cu ideea de castig cat mai curand cu dorinta de comunicare, socializare, consolidare a legaturilor din familie… ii aduce pe oameni aproape si rupe barierele dintre ei!
Te felicit din suflet ca ti-ai amintit si ca ai scris despre asa ceva, pentru ca, intr-o lume in care membrii familiei se intalnesc numai pentru a manca un gratarel, srand la o masa (vezi aici atatea bariere pe care oamenii si le pun pentru a nu comunica), e nevoie, din ce in ce mai mult, de restabilirea unui echilibru la nivel afectiv intre membrii familiei. Astfel de seri-jocuri au rolul de apropiere. Oamenii invata sa fie copii, adica sa fie sinceri. Si, de ce nu, sa faca mici glumite, care sa constituie mici picanterii, in fond, peste ani, amintiri placute!
M-as lungi prea mult cu speech-ul meu despre importanta comunicarii sincere (jocul fiind asa ceva), astfel incat ma rezum prin a iti ura sa ai parte, in viitor, de astfel de intamplari. In amintirea celor ce au fost… si a oamenilor de atunci!
Felicitari!
@genius: E o foarte bună explicaţie! Homo ludens, chiar asa, nevoia (ancestrală aş zice) de joc a omului! De altminteri, aproape toate jocurile de familie asta inseamnă, dorul de comunicare. Ceea ce e cu-adevărat miraculos e cum se creează starea de bună dispoziţie generală, participând la jocul respectiv. Regula numărul unu este că trebuie respectate regulile. Dar hazul se creează evident din dorinţa aprigă de încălcare a lor. Jocurile binecunoscute ale copiilor sunt tot aşa. Nu obosesc ei, o după amiază întreagă până după înserare, să joace “pititea”… Oamenii “mari” se tăvălesc de râs la o nevinovată “mimă”, tot din dorinţa de a se juca.
e cum zice sebi: “si banii ii lua” nu “si lua totzi banii”:-)daca roma e la Cris e pe maini bune, tot la ea sunt si cuiele mele antice romane luate de la cetatea Porolissum unde am fost cu mami si tati cand aveam 9 ani, la Moigrad.si alaturi de Roma, mi-ar placea sa reascult si discurile din copilarie care tot pe la ea trebuie sa fie!tine-le bine , Cris si poate facem o seara “remember childhood” cu yams cu tot, desigur!
@luminitza: “Si mana grebla se facu, si banii ii lua!”, ai dreptate, asa era expresia
. Cu prima ocazie o sa jucam Roma, cu totii si ne vom aminti de Timisoara, de Moigrad… Parc-a fost ieri!
nu, tre’ să recunosc ca nu auzisem de acest joc. Roma…, nu, sigur n-am auzit… aveam şi noi ceva, un fel de mini ruletă din plastic, cu patru biluţe metalice tip “rulment” şi un titirez care în funcţie de cît de tare îl învîrteai, lovea şi băga bilele în nişte gaurele colorate diferit şi numerotate… apoi se facea totalul punctelor…
în copilaria mea, “ăi bătrîni” (bunicii, unchii, mătuşile, celelalte rude apropiate, părinţii şi,nu în ultimul rînd, prietenii de vîrsta lor),atunci cînd se întîlneau, se delectau cu remi (celebrele “pietre”) sau cărţi (tabinet, „şeptica“, „66“, canasta, pinacle, garocoeur, uneori bridge sau chiar poker…). evident că mizele erau insignifiante… jucau de plăcerea în sine a jocului… pe vremea aceea (anii ’60-’70) stăteam “la casă”, pe o straduţă liniştită, plasată undeva între bulevardul cu castani şi spitalul “Schüller”… era gospodăria bunicilor dinspre tată (tocmai ce scriu un text despre acea perioadă fabuloasă a copilăriei mele şi pe care îl voi pune pe blog…), o casă cu toate „utilităţile“ (baie cu boiler pe gaze, un „beci“ întunecos, răcoros, înţesat de borcane, sticle şi damigene, pline cu tot felul de conserve, gemuri şi dulceţuri sofisticate plămădite de bunica dar şi alte licori aromitoare – vişinate, lichioruri, zmeurate, vinatzuri si tzuici etc. ; dar casa era dotată cu ceva de’a dreptu’ extraordinar: un pod uriaş, plin cu tot felul de ciorcioboate strînse acolo de „milenii“ şi-n care nouă, celor mici,ne plăcea la nebunie să cotrobăim, în ciuda prafului imemorial depus în straturi peste lucruri), o magazie, coteţele păsărilor şi o grădină nu prea mare, în care convieţuiau în perfectă înţelegere trei vişini, un cais, un cireş şi un zarzăr, la poalele lor fiind un aşternut un covor de căpşuni tivit cu felurite tufe de flori şi arbuşti, dintre care trandafiri, regina nopţii, gura leului, liliacul, petuniile şi panselele umpleau cu parfumurile lor stranii nopţile copilăriei mele. pe aceasta stradă toată lumea se cunoştea cu toată lumea iar atmosfera era de’a dreptul patriarhală… copiii aveau voie să se uite la jocurile acelea însă se plictiseau repede şi treceau la jocurile lor… care vara erau cele “clasice”: de “cîmp” (alergam pe trotinete de lemn sau metalice „modificate“ / roata din spate era înlocuită invariabil cu un rulment care făcea un zgomot infernal pe asfalt sau caldarm/, ţurca, fotbal, “ţară, ţară, vrem ostaşi, “capace” – capacele metalice de la sticlele de bere, îndeosebi, turtite cu grijă, apoi puse într’un cerc desenat cu creta pe asfaltul trotuarului şi apoi lovite de la o distanţă corespunzătoare cu pietre plate, numitele “paiele”; cele care erau scoase din cerc, treceau în patrimoniul jucătorului respectiv; dacă nimeni nu le lovea din “prima”, ordinea celei de-a doua serii de lovituri se stabilea în funcţie de apropierea paielelor de cercul cu capace; mai era şi varianta în care paielele erau înlocuite cu bucăţi de plumb aplatisate; însă plumb se găsea destul de rar –; apoi mai erau “tijele” sau “rublele”, adică feţele cutiilor de chibrituri, decupate cu grijă; jocul se desfăşura identic cu cel de “capace”; la ambele, existînd “valori”: un capac de bere “Raderberger”, de exemplu, echivala cu 5 de “Azuga”; la fel şi la chibrituri; mai erau apoi “pititea”, “hoţii şi vardiştii”, “uliul şi porumbeii” şi multe asemenea care nu-mi vin acum în cap) şi de “masă”: fotbal (cu un fel de jetoane din plastic, cu “porţi” şi “teren” făcut din carton vopsit în verde; exista şi o mică “tabelă de marcaj” cu cifre de la 0 la 6; jocul costa 12,50 lei), mini-biliard, hochei (cu terenul tot din carton, cu porţi şi două crose în miniatură, plus “pucul”/un bumb de plastic/, “Nu te supăra, frate!”, “Turiştii descurcăreţi”, “Piticot”, domino, marocco, şahul chinezesc cu bile de sticlă colorate şi multe altele… mai jucam şah, ţintar, „table“, vara ne jucam sub bolta de viţă a bunicii, în curte sau pe un mic „maidan“ plin de bălării la capătul străzii sau in curtea unei mici scoli aflata la celalalt capat al strazii… se desfăşurau, în paralel, adevărate campionate inter-străzi… era mare chiloman, că ne mai şi certam… mai erau jocurile tip „comando“: ,“de-a nemţii”, “de-a indienii”, “de-a piraţii”, batalii cu pistoale sau cu puşti a căror muniţie o constitiau celebrele ventuze, prastii, arcuri arbalete sau de-a orice altceva, în funcţie de ce filme vedeam, mai ales la cinematograf, că televizoarele erau pe atunci mai rare: de război (“Cinci pentru infern”, “Tunurile din Navarrone”, “Ziua cea mai lungă”), seria „Winnetou“ (cu Pierre Brice în rolul titular şi Lex Barker în cel al lui Old Shatterland), „Sourcouff“, „Thierry La Fronde“ (tipul cu celebra praştie după al cărei model ne-am inspirat, multe geamuri din vecini fiind „îndoite“ de pietrele zburătăcind aiurea), „Ivanhoe“ şi „Robin Hood“ sau „Wilhelm Tell“, „Pompierul atomic“ etc. etc. etc. … asta vara… iernile erau lungi şi cu nămţi cît gardu’ şi afară totul se reducea la a ne da cu săniile pe sus-pomenitul derdeluş sau batai cu bulgari de zapada aruncati din spatele unor “ziduri-cazemate”, pînă ingheţam bocnă şi eram băgaţi în casă cu forţa şi dezgheţaţi la gura sobelor care duduiau straşnic…
cam astea erau jocurile băieţilor… fetele le aveau pe ale lor…
încă mai am păstrate multe din aceste desuete „relicve“ ale copilăriei… pe unele le-am fotografiat şi-mi voi împăna textul de pe blog cu ele… mai există, desigur şi multe fotografii din epocă de care mă voi folosi, poate, vreodată…
un alt tărîm, parcă, această copilărie, nu?
@katinka: Îi scriam şi Luminiţei la comentariul textului următor (despre Niculae) că ar merita sa fie tipărit de sine stătător. Aşa şi textul tău. În plus, pare că a avut darul să se deschidă un soi de cutiuţă fermecată a amintirilor. Nu ezita, scrie cât mai mult şi mai ales postează. Sunt imagini ale memoriei, de nepreţuit. Odată scrise, măcar le dăm o şansă (cât de mică) să nu se piardă.
interesant…chiar mi-ar placea sa-l joc
@teddy: Bine-ai venit pe blog, Teddy! Daca vrei sa jucam “misteriosul” joc ROMA, nimic mai simplu. Cu prima ocazie cand ne intalnim, jucam. Totul este sa recuperez eu titirezul respectiv, sau sa confectionez altul. Te rog sa nu eziti, citeste-mi textele, pentru ca eu in fiecare zi scriu altul, si trimite-mi comentariile tale. E foarte important pentru mine sa stiu ca intri in cercul prietenilor mei, de pe blog. Miruna ce zice depre el? Mai ales acum ca e vacanta, o sa va vina mai usor sa scrieti. Poate n-o sa crezi, dar eu astept mai ales de la voi comentarii, fiind cei mai tineri si desigur si cei cu ideile cele mai indraznete, cel mai nastrusnice.
Interesant e, daca stam sa ne gandim, ca inca exista mesele acelea unde se joaca sah! Vezi cate un nene, cu sapca in cap si adidasi de obor, jucand el sah. Mi se pare frumos.
@genius: Sah si..table!
Defapt, intre pensionarii care joaca sah si table in parcuri sau pe la piata, rolul cel mai interesant mi se pare a fi cel al…chibitzului!
Am dezlegat intre timp “misterul” (culmea, vazand un episod cu acest subiect in serialul de desene animate “South Park” si mai apoi cautand pe net). Jocul acesta este numit de evrei “dreidel” si este unul dintre cele mai cunoscute jocuri de copii din perioada “Chanukah” (care corespunde perioadei din an a Craciunului crestin – vezi http://en.wikipedia.org/wiki/Dreidel – )
E foarte posibil ca la Timisoara, unde copiii romani erau foarte buni prieteni cu copiii evrei (sau maghiari, sarbi, germani etc.), ca doar se jucau impreuna fie in curtea casei, fie la gradinita, acest joc sa fi fost preluat de tati si “imbunatatit” (i-a mai adaugat doua fatzete), pentru a fi jucat in familie, in perioada dintre Craciun si Revelion. Dar e posibil si sa-l fi “importat” din Germania, in timpul razboiului, unde e foarte probabil ca soldatii nemti sa-l fi jucat, chiar impotriva politicii antisemite a lui Hitler, pentru ca si ei, soldatii germani, cand au fost copii, s-au jucat cu copii evrei in mod firesc, fara sa stie ca un dictator nesabuit va face prapad candva prin teribilul holocaust.