Unde-s carciumile de alta data? Una dintre ele, de top, de antologie, de comanda, era, pe la-nceputul anilor ’90, “Restaurantul familial” de langa Cinema Modern din cartierul ploiestean de vest. Acolo isi racnea cantecele o gurista imbracata in costum national, avea ca la vreo 50 de ani, era slaba, fara dinti (defapt avea unu sus si doi jos, ca aparatul de compostat bilete in autobuz), nu canta, parca musca din microfonia microfonului, asa cum musca aerul sau jetul de apa cainii. O acompaniau incordati, obositi, tristi, un acordeonist si un baterist care batea cu betele intr-o toba mica cu pielea zigzagata de leucoplast si banda izolanta si un cinel din bronz, spart, indoit, sifonat, cu marginile franjurate. Pardoseala de ciment era vesnic uda, oglindea dinspre pamant, ca prin ceata, o realitate de doua ori mai trista. Paharele cu triple sec sau tescovina erau mereu jegoase. Unicul bec de neon, agatat din tavan de un fir electric innadit, palpaia pe ultima sa suflare, leganandu-se sinucigas. Eu si tati ne distram privindu-i pe cei din jur, la un paharel de lichior crema de ciocolata.
Personaje: Nino, Vania, Eu, Ospatari, Popor.
Locatia: Carciuma de deasupra cinematografului “Cinemascop”, seara, iarna, vreme ploioasa
Anul: 1987
Eu: tac si zambesc tamp de vreo jumatate de ora, mimand fumatul unei tigari bulgaresti, invartind un pahar de coniac chinezesc ca pe unul de absint adevarat, verde si parfumat cu iz de frunze de pelin.
Nino si Vania: intr-un nor de fum, prinsi bine de binefacerile alcoolului asupra sufletului omenesc. Imbratisati, se leagana incet, cantand o chestie ruseasca, melancolica, “Sulico”, piesa preferata a lui Stalin la inceputul anilor ’50.
Poporul, in semiintuneric: frig, rumoare, fum.
Locatia: Carciuma de deasupra cinematografului “Cinemascop”, seara, iarna, vreme ploioasa
Anul: 1987
Eu: tac si zambesc tamp de vreo jumatate de ora, mimand fumatul unei tigari bulgaresti, invartind un pahar de coniac chinezesc ca pe unul de absint adevarat, verde si parfumat cu iz de frunze de pelin.
Nino si Vania: intr-un nor de fum, prinsi bine de binefacerile alcoolului asupra sufletului omenesc. Imbratisati, se leagana incet, cantand o chestie ruseasca, melancolica, “Sulico”, piesa preferata a lui Stalin la inceputul anilor ’50.
Poporul, in semiintuneric: frig, rumoare, fum.
Vania: “Zi, cu atunci si-asa, da de la inceput, ca sa-nteleg, cum a fost?”
Nino:”Nu, ca nu ma mai nervez, ca acu m-am linistit daca stam sa ne gandim.”
Vania: “Am vazut io ca nu mai esti inervat ca nu ziceam.”
Nino: “Stai ca zic, nu ca am fost, dar in sfarsit, ca parca era inadins, eu ieram linistit in statia de autobuz.”
Vania: “Dimineata, sau?”
Nino: “Dimineata, ti-am zis, urc linistit, si o data o vad pe scaun ca incepe, ca eu de ce atata si-atata si cutare, nu-mi venea sa cred, m-am uitat odata asheaaa, stii tu cum ma uit daca ma nervez si pe-urma si altii care au urcat, se–nghesuiau, parca nici nu-mi venea cuvintele, asta ma oftica cel mai tare si eram cum sa zic, obosit dupa shchimb, stii cum e… Da si mie un foc… Mai vine micii aia?”
Vania: “Si?”
Nino (tragand adanc un fum in piept si sorbind incet din pahar): “O iau usor mai pe departe si-i zic, uite cum e, nu ma face tu pe mine ca nici eu n-am zis nimic ieri si zace in mine multe, de sa te iei tu de mine, mereu si mereu si mereu. Cuuum caaaare?!? Adica ceee vrei sa zici, intelegi, ca m-am nervat dintr-o data ca se uita ca proasta si de-acu ma gandeam ca mai bine nici nu-i mai zic, totusi, ca nu e fata rea, adica tu o stii, are si ea momentele ei, de exemplu acu doua zile am luat capsulele alea de autosifon ca ea nici pe-alea nu le incarca, baaaaai, n-am vazut asa ceva de cand mama m-a facut. Nu, ca asa si asa, nici nu ma mai uitam la ea, crede-ma, pai daaaa, era lume in autobuz si ma cunoaste si pe mine lumea, de-aia ma apuca nervii, p-o parte ca si io sunt om intelegator, dar nici asa nu mai merge, in nici un caz, nu? Nu mai mergeee, clar, asculta aici la mine, gata. Pot si io cat pot, merg, fac, iarasi vin, dar totusi, nu merge asa, ca sa ma gandesc la atatea si atatea, nu?”
Vania (tragand un fum adanc in piept si sorbind din pahar linistit): “Si ea ce-a zis?”
Nino: “Ce sa zica? Nimic.”
___________________________________________________
Ufffff……
@sebastian: Din pacate pt. moment sunt ceva probleme tehnice la blogspot si nu se mai incarca pozele
… Promit ca le voi posta cat se poate de repede, imediat ce se remediaza defectiunea.
Ametitor tare dialogul celor doi. Imi place stilul. Bravo! Astep si viziunea “replicii” tipei.
Mă bucur foarte tare că scrii în fiecare zi, felicitări!!!
@katia: Ma bucur ca ai gustat din absurdul dialogului, cu-atat mai mult cu cat in realitate a fost mult mai “ametitor” (si la propriu si la figurat). Da, ar fi o idee sa vedem ce-a zis tipa
@sebastian: Asta e si pariul cel “mare”, cum bine zici: sa scriu in fiecare zi. Multumesc de sfaturi, sunt ok, ma gandesc serios la orice sugestie (de ex. am scos de sub titlul blogului acel comentariu, care prea era de site) si incerc sa abordez tot felu de idei si de modalitati noi de a comunica pe blog
Nu cred nimic din ce spui tu acolo. Adica ce daca … nimic! Si faza oricum ierea tare de tot! Da daca nu s-a prins io ce sa fac? Oricum … vedem!
=))
genial!
Pe sistemul “mama, mai naste-ma odata!”.
Personajele-persoane sunt geniale, draga scriitoule, seamana cu cele ale lui Sorescu!
Deci, felicitari pentru mainera de redactare, fie ea si numai o simpla transpunere a realitatii, as completa eu in “moduril fabuloase” (de-ar trai el Calinescu),a unei pagini de teatru absurd!
Ma gandesc deja cum s-ar putea pune in scena asa ceva…
Cat despre carciumi… inca nu au fost transformate toate in restaurante cu fete de mese colorate, sau cu servet de la Ikea de bambus (ii uita Dumnezeu pana il strerg, adica jegos tot timpul), mai exista autour de nous, mais sunt populate doar cu personaje dubioase, dupa chipul ce li se observa din spatele unei masuri de poshirca
)
Propunere: nu ar fi rau, din cand in cand, asemenea pagini-de-literatura-contemporana-envivo (mai pe spanish asa), ar fi chiar interesant sa apucam, noi, cititorii tai fideli, sa le citim in avant-premiere, adica inainte sa vada tiparul (ca tot vorbiram ieri despre tipografii).
Ce spui?
Ne mai dai, pe langa ce bloghezi, si niste arta ? Fie ea absurda sau incifrata, numai sa fie in stil pur cochinescian! Mersi!
Ole!
@robert: Faza e ca toate alea ma cam depaseste, sincer, daca e sa-mi dau parerea, ca si pe mine ma inpresioneaza unele chestii grele, parca ar fi asa de simple, ca-n viata, de exemplu in autobuz, daca o data ce intri, pe-urma nu-ti mai dai seama, adica daca sa intelegi sau nu, ok, poate uneori e de inteles alteori te fura gandu, ca fiecare se gandeste cu gandu lui, pe-urma cobori si nici nu te mai uiti inapoi, poate ca asa e cel mai bine. Daca nu, nu.
P.S. Ce bine ca ai intrat in joc, asta e adevarata bucurie, sa comunicam, chiar si intr-un domeniu atat de delicat cum e absurdul.
@genius: In primul rand, felul in care scrii ma umple de “invidie” pt. ca imi dau seama ca asa ar trebui sa-mi compun eu insumi blogul, fara pretentii literare (desi cu talent literar), cu umor neaosh si sinceritate. E o idee foarte buna, sa postez mici productii literare “cochinesciene”, sau orice fel de mod artistic de a ma manifesta. Imi dau seama de infinitatea diversitatii subiectelor unui blog, pe masura ce trece timpul. Nu esti constrans de nimic. Dimpotriva. Poti sa scrii ce vrei, nu bat la usa ta criticii, cronicarii, istoricii, cu mutrele lor acre, sa te ia la rost ca nu ai valoare, ca nu ai stil, ca nu esti incadrat in cutare sau cutare curent literar. Ma intorc la ce spuneai si ma gandesc ce tare ar fi un text dintr-asta, pus in scena (de Mihai Vasile, binenteles
. Multumesc pt. consecventa de a-mi trimite comentarii ample, pt. ca daca ai observat, sunt doua planuri in care comunici prin blog: unul, “in fatza”, la “vitrina” si al doilea in background, care are insemnatate de feed-back, deci te impinge sa construiesti “in fatza” din ce in ce mai bine.
n-am putut a-ţi scrie ieri, din cauza de net! încerc acum…
sordida cîrciumă de la “Conti”… ce vremuri… faină de tot povestea (zic “poveste” ca nu-mi place cum sună “întîmplare”), mai cu seamă ca îi cunosc bine pe actanţi… parcă îi văd şi-i aud… ba simt chiar şi “parfumurile” locantei… am fost de multe ori la “Conti”, mă simţeam bine acolo cu gaşca (evident că Nino nu lipsea, atunci cînd venea in Ploieşti…), era un alt fel de Poiană a lu’ Iocan. mult mai elitistă, mai rafistolată, mai preţioasă (în sensul bun, evident)… ai prins la fix spiritul şi atmosfera coversaţiei, dincolo de caracterul ei preponderent paradoxal, mai degrabă, decît absurd… şi asta cred că mai cu seamă datorită lui Nino, un maestru încă de pe atunci al paradoxului si parafrazei… erau, probabil, acele “scînteieri” prevestind celebrele lui “cafele cu sare” de mai tîrziu… un calamburgiu notoriu… citind textul tău, mă gîndeam că asemenea istorii trebuie scose din cotloanele mai mult sau mai putin prăfuite ale memoriei şi “transcrise”… chiar “romanţate”, adaptate (ca la o traducere, bunăoară!), evident fără a le denatura sensul si savoarea genuină… toate aceste istorioare nu tre’ să se piarda, Mihai… trebuie scrise chiar cu premeditare… dar cu premeditarea interioară a propriilor noastre acte, cum scria undeva în jurnalul său, Peter Handke…
e foarte bine ceea ce faci!
@katinka: Ce mi se pare mie fain, – cum ii ziceam si lui @genius – comunicand prin blog, unu la mana, beneficiezi de ceea ce ti se prezinta “la vitrina” si doi la mana, se construieste prin feed-back in background un “altceva”, care te impinge evident mai departe, mult imbogatit dupa ce ai citit comentariile la gandurile tale. Oralitatea absurda din textul compus de mine despre Nino era uluitoare. Sigur ca da, voi mai scrie in felul asta. Dar cel mai mult ma bucura incurajarile pe care le simt foarte sincere.
doctore, io nu am cum să zic rele de Absintu’ ăsta… ştii foarte bine că dacă ficţionezi aşa, cineva va descoperi din ce realitate ai nutrit-o… eşti la fel ca pe vremuri, doar că ceva mai postmodern… dialogul ar putea duce spre ceva gen Sorin Stoica, dacă dimensiunea absurda nu ar apărea… parcă, totuşi, aş vrea mai mult absurd şi ceva-ceva fabulos…. ca în visul de iarnă….
e bine ca scrii zilnic…. am sa incerc sa te citesc si eu zilnic si sa vad si ce mai zice Katinka…
.)
Daca ai timp, intra si pe la http://my.opera.com/flowerin/blog/ ca sa vezi ce fac eu… fac ce pot…
@flower: O s-o repet mereu, la fel de uimit de fiecare data, realitatea intrece fictiunea! Absurdul acelei realitati din Absint a fost mult mai spumos. Da scriitoru-doctoru face si el ce poate, cum bine zici. Multumesc de incurajari si asteptari, cu-atat mai mult cu cat eu nu voi uita niciodata cum, pe vremuri, se intampla ca tu sa-mi dai in gluma o “tema” si eu sa citesc in cenaclul urmator o proza scurta datorata imboldului primit. E la fel de frumos ca imaginea avioanelor de hartie pe care le faceam cu Nino si le aruncam in timpul lecturilor, sau intamplarea cu corabiile mele Phoenix, carora le-am dat foc, pe masura ce le “citeam”. Blogul tau (pe care l-am postat la lista mea de linkuri) e plin de seva, ai multe de spus si le si spui frumos. Nu ti se pare ca ceea ce facem acum, “in vitrina” dar si in comentarii, seamana uneori, cumva, a cenaclu? Daca adaugi toate celelalte “productii” ale prietenilor mei, pe care le poti descoperi prin linkurile mele si in comentarii, e un “cenaclu”
super!