Vinerea trecuta mi-am fixat o intalnire cu Tania Radu la Institutul Cultural Roman, in legatura cu un proiect mai vechi venetian, inca nefinalizat editorial – o monografie Vivaldi. De cand nu i-am mai vazut pe ea si pe Dan C. Mihailescu, sotul ei? De la inceputul anilor ’90 (cand au scris si au vorbit atat de frumos despre romanul meu “Ambasadorul”, scos in sfarsit de la index dupa revolutie din sertarele editurii “Cartea Romaneasca”)? Ce traire ciudata imi produce asteptarea in marea sala 
a ICR, care acum gazduieste o impresionanta expozitie foto cu monumente evreiesti din Romania. Ceva intre teama ca mi se va comunica foarte politicos ca nu voi fi primit in audienta si fiorul-frison al dezamagirii. Seamana cumva cu asteptarea mea in holul editurii “Cartea Romaneasca” la inceputul anilor ’80, cand am inteles ce inseamna forta brutala a cenzurii si a reducerii la tacere. Tania este acum vicepresedinte al institutiei culturale aflate in casoaia boiereasca de vis a vis de MAE, ce om important a devenit, si cum a reusit ea, totusi, sa ramana aceeasi fiinta delicata dintotdeauna, cum n-a trecut peste ea tavalugul prostiei de a crede ca o functie te poate transforma in altcineva. Asteptarea in holul ICR, da, mai semana cu antecamera pe care am facut-o la Humanitas acum doi ani, crezand ca Liiceanu o sa-mi reediteze “Ambasadorul”, la indemnul lui Mircea Cartarescu. Dar nu, omul asta pe care il admiram pentru “Jurnalul de la Paltinis” si filmele despre Cioran, m-a facut sa simt din nou umilinta cenzurii si a trecerii la index, la departare de douazecisicinci de ani, la fel de neinteles si de absurd ca pe timpul temutului cenzor Dulea. “Nu e interesat de cartea ta”, mi-a scris cu amaraciune Mircea. Ok, traim intr-o tara in care in mod firesc, democratic, dicteaza cererea si oferta. Asa ca nu am nimic de reprosat, in principiu. Daca un roman de palmares (de ce-as fi modest sa nu o afirm? si-asa se pare ca am fost uitat!), despre care au scris cronici favorabile cam toti criticii importanti de dupa revolutie, nu il intereseaza pe Liiceanu, ce pot eu sa fac? Desigur, absolut nimic. Ramane insa sentimentul acela straniu, greu de descris in cuvinte, pe care il incerc ori de cate ori sunt nevoit sa astept pe holurile unei mari institutii (fie editura, minister, ambasada sau primarie) amabilitatea si ingaduinta de a fi primit si ascultat. Cu toate ca tot ceea ce se intampla cultural in Romania de azi are darul de a ma descuraja, intrista, deprima, eu continuu sa visez carti pe care vreau sa le public, la fel de emotionat si inconstient ca pe vremuri. Intrebarea cea mare si adevarata este: mai are cineva nevoie de cartile mele? Pe bune.
Chapter
Dupa cenzura, iarasi cenzura
9 Comments ↓
Bun gasit, draga scriitorule!
Vad ca va intrati frumos in rol, si frumos va sade, mai ales ca sunteti in vacanta, na ca v-am parat (asta e pt cei care abia la ora asta se intorc de la job).
In mod cert ca asistam la o criza, criza ce se manifesta in tot ceea ce tine de tiparitura (acum ca exista net, nu mai cumpar revista, o citesc pe net; vai saracii tipografi-app. astept posturi interesante si sustinute cu imagini despre fenomenul distrugerea tipografiilor); cartea-mama tututor- sufera si ea, acolo in chinuri, parca ar avea aschii de lemn sub unghii.Sau, mai curand, scriitorilor le sunt bagate aschii, in adins sa nu poata scrie.
Doar ca, si aici e chiar un moment nasol, lectura asta in fata unor monitoare ‘color monitor/low radiation’ are niste efecte catastrofale nu numai asupra corneei (lumea nu mai clipeste,deh), dar si a centrului nervos (si de aici alte belelele).
Altfel spus, cartea are taman efectul invers (si e pe bune, studiu facut de oftalmologi).
Cat despre cartile dumitale, draga scriitorule, noi tot asteptam, si asteptam, si asteptam, cu acelasi interes cu care asteptam posturile (speram noi dese) pe acest blog.
Vezi, si de la atata asteptat ne apucam sa scriem proze.
Ce sa fac si IO! (pe bune!)
@genius: Tipariturile pe suport de hartie vor ramane mult si bine in topul preferintelor adevaratilor lectori de literatura (de orice fel). La fel si fotografiile printate pe suport clasic. Problema este alta, nu inteleg unde si de ce s-a impotmolit litaratura romana, in asa hal incat in afara de 4-5 nume de scriitori (promovati mai ales de Humanitas) nu rasare nimeni altcineva. Cu alte cuvinte, sunt surprins ca nu se creeaza o atmosfera de competitivitate. E doar un soi de sforaiala continua elitista, pe tema “cine si cand a mai fost la cate un seminar international”. Ok, uite, sunt autocritic, eu n-am mai scris nimic remarcabil in ultima vreme. Dar eu sunt un scriitor mic. Ce se intampla totusi cu “marii” sau chiar marii scriitori? In Europa si America, scriitorii importanti chiar se manifesta, exista, sunt cititi, sunt prezenti. La noi, in afara de cateva palide iesiri la TV sau mici serate de lectura la USR, nu se intampla defapt nimic.
Da. Lumea are nevoie de cărțile tale.
@sebastian: Lumea! Ce tonic suna asa, lumea are nevoie de cartile mele!
… Ok, pai, atunci, o sa le si scriu! Promit.
@genius: P.S. Chiar azi o sa postez cateva randuri despre distrugerea vechilor tipografii, ai dreptate, e o suferinta mare a cartii tiparite pe hartie. Dar nu ne lasam noi cu una cu doua, nu-i asa? Scoatem aschiile de sub unghii, dupa cum ziceai, si scriem chiar cu ele de va fi nevoie, (maaaama ce imagine-imaginatie are el scriitoru!)…
Nu am putut citi decat finalul. Cartile tale pot contine si frumosul in forma lui … simpla, naturala. Fara prea multe substraturi, pentru ca, in lumea noastra in care nu mai avem timp aceste a sunt singurele informatii care mai pot fi procesate de creierele noastre obosite. Sau inventeaza ceva nou!
@robert: Inteleg ce zici si incerc pe mai departe sa scriu cat mai simplu si mai ales despre lucruri simple. Probabil ca in urmatoarele posturi voi fi si ceva mai inventiv, dar acum sunt de-a dreptul intrigat de cat de greu imi vine sa ma despart de felul atat de elaborat in care imi scriu de ex. eseurile.
coane mihalache,
intii sa-ti multumesc pentru aprecierile tale vis-a-vis de blogul meu… esti mult prea amabil… incerc si eu un experiment, vreau sa vad daca tzine… dupa cum ai observat, ce-i acolo e departe de ceea ce cu un termen generic s-ar putea numi “jurnal”. scriu si eu cum ma pricep, sper sa supar pe cit mai putini. o fi bine, o fi rau… habar n-am… astept reactii…
dupa cum vezi, te citesc cotidian si tre’ sa-ti spun ca-mi face al naibii de bine… nu te cazni prea tare sa scrii simplu… scrie asa cum esti tu obisnuit, post-modernist sau nu. le style c-est l’homme meme, nu, spunea unu’ Buffon, parca. important e sa nu scrii simplist (e tara plina de maculatura) si te asigur, dupa cite te stiu, ca n-ai nici o (ramin la vechea orografie!) sansa. ai dreptate si cu tipografiile (am scos ziare pe tipar inalt si stiu ce-nseamna) dar mai ales cu ce se-ntimpla in viata noastra culturala in general si in literatura, in special. cred ca am vorbit/scris amindoi in cartea mea cite ceva despre acest subiect si nu as vrea sa dezvolt. poate, daca vei avea placere, intr-o alta convorbire, intr-o alta carte… cit despre cartile tale… nu te necaji din pricina unor liiceni scortosi. am senzatia ca in ceea ce-l priveste, omul de afaceri l-a strivit pe scriitor (era sa zic filozof). asa ca lasa-l cu afacerile lui… sa fim bucurosi ca sintem contemporani cu Andrei Pleshu shi ca-i citim cartile mirobolante.sa fim bucuroshi ca sintem contemporani cu Cochinescu (unii dintre noi chiar il cunosc, he,he,he…) si ca-i (re)citim cartile fascinante. in rest, vorba poetului, vreme trece, vreme vine… ce frumos spunea prietenul nostru Nino: eu sint cartile mele. nu crezi ca noi sintem cartile noastre?
bogdan
(daca tot m-ai “deconspirat”… si eu care voiam sa scriu sub acoperire… te iert daca dai o bere la moshie)
@katinka: Mi-am dat seama dupa numai trei zile de blog de cata scriere “pur si simplu” (pura si simpla?) a unor vorbe de jurnal aveam nevoie. Sigur ca da, nu tre sa ne inventam stilul, deoarece stilul suntem noi. Asa ca iti promit ca n-o sa-mi bat capu sa reinventez roata. In privinta lui Liiceanu, iarasi, ai dreptate. Da-l incolo, l-au inghitit afacerile si politicile. Cu-adevarat, bine ca citim Plesu, bine ca avem Noica, Cioran, Mircea Florian, bine ca am fost prieteni cu Nino. Blogul tau e altceva decat incerc eu aici, din cauza asta te si felicitam, pt ca e o oaza de cultura acolo si un fel atat de personal de a o privi. Eu incerc sa invat sa scriu, in continuare. Poate intr-o zi o sa-mi si reuseasca.