Sala de cinematograf a IET (ICOT) din Timişoara (devenită mai târziu “Clubul 1 Mai”), în care am văzut cam toate filmele copilăriei mele, se afla pe binecunoscuta Alee CFR şi era asemănătoare cu cele mai multe dintre sălile cluburilor muncitoreşti din anii ’50. Fusese construită de legionari şi confiscată de comunişti, chiar la începutul acelui “obsedant” deceniu proletcultist. Nu pricep în ruptul capului cum reuşeam, copii fiind, să înţelegem ceva din imaginile uriaşe ale proiecţiei filmelor, de la nivelul primului rând (pentru că acolo erau biletele cele mai ieftine, adică de 2 lei; cele de 3 lei erau în rândurile 3, 4 şi 5 iar cele de 4 lei în restul sălii, sau la balcon). Stăteai pur şi simplu cu capul în sus şi ameţeai din cauza mişcării imaginilor gigant. Nu pricep nici de ce vedeam de mai multe ori acelaşi film (“Cei trei muşchetari”, “Cavalerul Pardaillan”, “Laleaua neagră”, “Fanfan La Tulipe” sau “Cocoşatul”, de exemplu, le-am văzut de câte 10-12 ori). Poate din cauză că iarna acolo era mai cald şi ne puteam dezgheţa degetele de la mâini şi de la picioare, după interminabilele bătălii şi adevărate lupte cu bulgări de zăpadă? Poate pentru că învăţam figurile cele mai spectaculoase de duel cu floreta şi spada? Poate pentru că toate actriţele din rolurile principale erau blonde, cârlionţate, cu ochii albaştri, cu sânii bine reliefaţi de corset şi bine promişi fanteziilor nocturne de decolteul lor de zeiţe păgîne? La filmul “Învierea”, în timpul secvenţei unui sărut nevinovat, mama mi-a pus capul în poală (ce-i drept, aveam vreo 4 ani), să nu văd “oribilitatea” cea imorală. Mult mai târziu mi-am dat seama cu entuziasm că adolescenţii mergeau la film nu doar să vadă eventuale secvenţe mai fierbinţi, ci pentru ca ei înşişi să se poată săruta în voie cu prietenele lor, la adăpostul semiîntunericului din sala de proiecţie. Astăzi nu se mai poate vedea practic nici un film în condiţii cât de cât acceptabile, în unica sală de cinematograf a Ploieştiului. La Paris am fost uimit de cât de multă lume merge la cinematograf. Mă întreb dacă vor mai reînvia vreodată sălile de cinema, în România. O altă întrebare este: mai este nevoie de cinematograf?

Prima ţigară pe care am fumat-o în viaţa mea se numea “Amiral”. Aveam vreo 12 ani, eram la Gole (prietenul meu cel mai bun) acasă, ne ascunseserăm în veceul lui din curte (care nu semăna cu cele de la ţară, adică avea canalizare, rezervor de apă cu flotor etc.). “Amiral” era o marcă foarte cunoscută, era şi foarte apreciată de fumătorii adevăraţi. După nişte ani, ţigările alea au dispărut complet din tutungerii, pe motiv că ar fi fost cancerigene (în zilele noastre ar fi de-a dreptul de râs zvonul acela, pentru că acum pe toate pachetele de ţigări e înscris un avertisment gen “fumatul ucide”, “fumatul dăunează grav sănătăţii”, “fumatul favorizează apariţia cancerului” etc., avertisment care nu impresionează în realitate pe absolut nici un fumător înrăit). Gole nu era la prima ţigară, aşa că se poate spune că el m-a învăţat să fumez, să trag fumul în piept. M-am înecat, am tuşit de mi-au ieşit ochii din orbite, mie îmi şiroiau lacrimile pe obraji de la tusea aia nenorocită, lui îi şiroiau lacrimile de râs. N-am devenit un fumător autentic niciodată, tocmai din cauza senzaţiei ăleia de sufocare. Am încercat şi cu pipa, nu mi-a reuşit. Mă gândesc acum cu seriozitate şi îi întreb pe toţi cunoscuţii, cum e posibil ca, după ce treci de teribilismul adolescenţei, să continui, matur fiind, să iei din când în când între degete un mic obiect cilindric făcut din hârtie şi nişte frunze uscate, să îi dai foc şi să te bucuri că fumul care se iscă nu se înalţă doar în aer, dar îl poţi şi inspira. Şi apoi, alt tubuleţ ridicol de hartie, iar scăpărici din brichetă, iar foculeţ şi bucuria de a-ţi umple gura de fum. Sincer, de pe margine vazut, spectacolul e comic, e dincolo de haz, e năucitor, de neînţeles, adică poţi să vezi ditai profesorii universitari de mileniu trei, ditai managerii de firme sau bancherii, ditai medicii, miniştrii sau parlamentarii, care mânuiesc atât de serioşi, atât de gravi, tubuleţele alea de hârtie, albe de obicei, cu frunzişoare uscate şi tocate mărunt în ele. Savurând ce? Un fum! Un fum făcut din ce? Din hârtie! Suuuper tare! Nici nu mă miră de ce îmi place într-atât de mult geniala constatare a lui Daniil Harms, dedicată criticilor şi detractorilor săi: “Eu sunt eu şi fără voi. Voi sunteţi pentru mine un sfert de fum!” Genial, genial, genial!… Un sfert de fum, deci nici macar o jumătate, dar-mi-te un fum întreg! Ok, acum e de-ajuns, cred că mi-am urcat în cap trei sferturi din globul pământesc, m-am lins pe bot de comentarii pentru totdeauna. De aceea, vă rog să nu vă supăraţi pe mine, dragi prieteni ai acestui mic blog, în cazul în care sunteţi fumători. N-am vrut să cert pe nimeni. Departe de mine ideea de a fi moralist sau de a nu respecta libertatea fiecăruia dintre voi de a folosi fumul unui mic tubuleţ de hârtie umplut cu puţină frunză uscată şi mărunţită numită tutun, într-un mod cât mai atractiv. Chiar dacă am încercat să explic de ce imaginea spectatorilor la un meci de fotbal care fumează ţigară de la ţigară, la fel de bine cu imaginea altora care fumează într-un bar sau club, la fel de bine cu a altora care fumează la servici în mici holişoare special amenajate şi discriminaţi de societate, îmi declanşează un şir de întrebări – eu unul respect liberul arbitru, din principiu. Dar aş avea nevoie pur şi simplu pentru mine, de câteva explicaţii sincere, fără patimă, în legătură cu nevoia de a fuma. Când v-aţi apucat de fumat şi de ce? Cât de important este fumatul pentru voi?

Dacă traversezi Bucureştiul pe arterele sale principale, în plin centru vei găsi câteva clădiri-mastodont ale trecutului odios comunist, neterminate, care ar fi trebuit să adăpostească mari centre de cultură şi de propagandă a ideologiei comuniste, precum Biblioteca Academiei, Academia Română, Casa Radio etc. În cei aproape 20 de ani de la evenimentele din decembrie ’89, nu s-a făcut absolut nimic pentru finalizarea construcţiilor respective, finisarea şi întrebuinţarea lor cât mai adecvată, dimpotrivă, încetul cu încetul s-au transformat în adevărate ruine. Noi, ca cetăţeni simpli, trecem nepăsători pe lângă aceste clădiri, ne-am obişnuit cu ele de parca ar face parte dintr-un decor de film, adevărul e că nu ne pasă de soarta lor, dar oare cui îi pasă? Clădirea care figurează în cartea recordurilor prin mărimea sa impresionantă, Casa Poporului (Palatul Parlamentului), înţeleg că a fost proiectată astfel încât să reziste chiar şi unui atac nuclear. Oare chiar aşa să fie? Dacă privim cu un ochi atent, zidurile deja s-au măcinat pe alocuri, la temelie. Nu sunt specialist, e foarte probabil să fie deteriorări nesemnificative. Dar edilii capitalei României ar trebui să fie mai atenţi la astfel de detalii, pentru că acest edificiu este vizitat de foarte mulţi străini, fie turişti, fie diplomaţi de cel mai înalt rang. Dacă după numai 20 de ani o astfel de construcţie gigantescă dă semne de oboseală, ce se va întâmpla cu ea peste 50 sau 100 de ani?

Am văzut în viaţa mea meciuri de fotbal numai la televizor, până acum vreo doi ani, când, un bun prieten din copilărie, Gole, m-a dus pe stadionul echipei Politehnica din Timişoara. Ne-am cumpărat şi steguleţe, a fost frumos. Erau şi femei printre spectatori, nu doar bărbaţi, dar înjurau la fel de bine şi pline de ură ca cei din urmă. Stadionul, plin, mi se părea mult mai mic decât la televizor. Meciul s-a terminat la egalitate, antrenorul de atunci, Gică Hagi, a fost aplaudat dar şi huiduit, în egală măsură. Când eram adolescent, Cristian Ţopescu m-a făcut să cred că fotbalul este un sport onest, cinstit şi făuritor de minte precum şahul (“Mens sana in corpore sano”, nu?), vedetele de-atunci (Dumitrache, Dobrin, Rică Răducanu, Lucescu etc.) îţi dădeau sentimentul că joacă numai şi numai pentru a apăra onoarea unei echipe, evoluau absolut voluntar, gratuit şi nu pentru achitarea obligaţiilor vreunui contract în valoare de multe milioane de euro. Antrenorii, sfioşi ca nişte domnişoare balerine de culise, păreau de asemenea angajaţi pentru a susţine strategii de joc fie din pură plăcere, fie în timpul lor liber. Arbitrii, şi mai nevinovaţi, dansau o oră şi jumătate de cadril cu măciuci pe teren, în figuri complicate, elaborate, în aplauzele mulţimii şi încurajările unanime. După revoluţie am înţeles dintr-o dată din ziare că totul era pe dos faţă de cum îmi imaginasem, copil fiind. Fotbalul era o uriaşă afacere pentru o mână-două de oameni şi atâta tot. Ceea ce mă uimeşte şi astăzi este mulţimea de oameni care asistă la acest joc, cu o patimă vecină cu nebunia, iar violenţele iscate aproape din senin, mă duc cu gândul la “Green Street Hooligans” (2005) al Lexiei Alexander, tânără şi vestită practicantă de arte marţiale din Germania care a îmbrăţişat cu succes şi meseria de regizoare de film în America. Dincolo de brutalitatea greu de imaginat dar-mi-te de privit a huliganilor care se măcelăresc în tribune şi pe străzi (nu se ştie de ce), filmul e o pledoarie pentru ideea de solidaritate şi de prietenie. Nu înţeleg în ruptul capului ce este atât de ademenitor la un meci de fotbal autohton încât să dai bani foarte mulţi pe un bilet de intrare la stadion, pentru ca eventual să mai pleci acasă şi îndoit în bătaie.

Oricât de simpatic ne-ar fi uneori Badea (iar alteori dimpotrivă, că aşa-i viaţa, diversă), cineva ar trebui să-i atragă atenţia lui, sau scenaristului emisiunii “Din gura presei” (dacă are), că poanta de final a fiecărei emisiuni (“Trăim în România şi asta ne ocupă tot timpul”) este pur şi simplu o parafrază la un text umoristic compus de un scriitor maghiar remarcabil, şi ce-i drept, textul acestuia e foarte bun. Să fiu bine înţeles, emisiunea lui Mircea Badea e excelentă, după parerea mea. Dar eu pledez aici pentru respectarea dreptului de proprietate intelectuală. Numai cine nu a încercat măcar o singură dată în viaţa lui să scrie un text amuzant, dacă nu chiar umoristic, nu ştie cât de greu e să fii… comic şi mai ales să fii original. Sigur, nimic nou sub soare. Ar părea că toate glumele, toate bancurile din lume, au mai fost inventate de alţii, cu mult înaintea celor care au pretins că le-au inventat. Dar dacă există sursa, originalul unei parafraze, e obligatoriu să o precizăm. La fel se întâmplă cu cei care împrumută un anume stil, o anume manieră de a scrie literatură, de a picta, de a cânta, şi care nu se dau în lături să şi le însuşească. Trebuie să fim foarte atenţi la acest tip de “originalitate – bun comun” pentru că există riscul să alimentăm din nou ideea grotescă a creativităţii colective promovate de ideologia partidului unic al anilor ’80. În cazul punctual prezentat de mine mai sus, eu cred că Mircea Badea are mult prea mult talent, imaginaţie, spontaneitate şi umor, ca să nu-şi găsească o poantă proprie, originală, pentru finalul emisiunii sale de televiziune. Sper de asemena că dacă din întâmplare îi va parveni acest text, nu-şi va arunca telefonul mobil peste ziarele de pe masă, enervat teribil, ca de afirmaţia fără valoare a vreunui anonim, ci, dimpotrivă, va zice ceva de genu: “Da, şefu, aveţi dreptate. O să luăm măsuri, o să zicem de ungur cumva, pe la genericu emisiunii, sau o să găsim noi altceva, ca de exemplu: “Trăim în România şi asta ne enervează la culme!” Să trăiţi, mulţumim extraordinar!”

Numele lui: Niculaie. Om bun.

Dintre toate meseriile din lume, ma gandesc acum cu duiosie la una extrem de spectaculoasa, trista si extenuanta deopotriva: spalatul rufelor. Am vazut cu cata cazna se spalau rufele la troaca de tabla zincata, in curtea copilariei, cu apa incalzita de la soare, sau in vana de cupru aflata intr-o camaruta din beciul casei noastre, la Timisoara, am vazut cum se spalau la copaie asternuturile, camasoaiele, bluzele fine de in sau de borangic ale femilor si nadragii cei grosi ai barbatilor, la Moigrad in Ardeal sau la Sinesti in garla, in zona Argesului si chiar in apele raurilor de munte. Imi amintesc cum imi spalam foarte stangaci (ca sa nu zic total nepriceput) rufele in chiuveta de la camin, pe timpul studentiei.

Nu am nici un text “destept” azi. Am insa o veste buna. Plec la Venetia! … E calatoria pe care o planuisem asta iarna pentru finalizarea proiectului meu Vivaldi (editarea monografiei pe care am scris-o deja si inca nu are fotografiile documentare anexe), dar care e posibila numai acum, pentru ca in restul anului sunt tot felul de activitati acolo si nici o posibilitate de cazare. In treacat fie zis, proiectul l-am inceput tot la Institutul Cultural Roman din Venetia, acum 11 ani. Asa ca la sfarsitul lunii august, voi fi in Serenissima, patria Preotului Rosu (mi-am luat si bilet de avion azi). As vrea sa fac fotografii si pentru o expozitie mai ampla, poate itineranta.

Nota: Fotografia cu aruncarea in aer a turnului Campanille din Piata San Marco (dreapta jos) ca urmare a deteriorarii sale grave in urma unui mare cutremur e din 1902, cea cu turnul intreg (stanga jos) e din 1870 iar cafeneaua nocturna din piata (sus, sub titlu) se numeste Florian. E o cafenea celebra, in care au cantat si au baut studenteste chiar Haendel si Scarlatti, pe la 1700. Sub adapostul mastii, care se purta mai bine de o jumatate de an in carnaval, e posibil sa fi fost frecventata de insusi Vivaldi. De ce nu?

___________________________________________________