Aş fi vrut să-i spun: ceea ce stârniţi Dumneavostră este Raza şi anume acea Rază-de-Lumină care îţi răneşte privirea, la capătul Drumului, anunţând, intermitent (măsură protectoare a divinităţii?) Adevărul-lumii – solare. Strălucirea. Evocându-l pe Rilke, Heidegger ne face să-nţelegem că rostirea poetică este “existenţă”, iar în sensul tradiţional al metafizicii, existenţa este “prezenţă”. Marele filosof german îşi mărturisea credinţa în rostirea poetică drept “prezenţă în preajma zeului şi pentru zeu”. I-aş mai fi spus: făcând o pauză între partea a doua şi partea a treia la repetiţia pentru Simfonia a şaptea în mi major de Bruckner, aţi dat dovadă de blândeţe şi înţelegere pentru sufletul meu zbuciumat. Mi-am dat seama cât de nepregtit eram pentru darul Dumneavoastră. Dar Dumneavostră aţi ştiut. Aţi fost blând. V-aţi oprit. Dirijorul Cristian Mandeal, lângă mine, era palid. Pianistul Dan Grigore a scos un oftat lung, ceva între admiraţie şi spaimă. Aţi fost blând cu noi toţi. Ce puteam să vă spun, totuşi, în pauza aceea? l-aş mai fi întrebat. “Rostirea poetică este prezenţă în preajma zeului şi pentru zeu. Eram obsedat de idee aceasta.«A fi prezent» înseamnă pur şi simplu a fi gata pentru ceva fără a voi nimic, fără a aştepta nici o reuşită. «Prezenţă în preajmă» înseamnă: purul fapt de a lăsa să ţi se rostească prezenţa zeului”. Stăteaţi singur în fotoliul Dumneavoastră. Vă odihneaţi? M-aţi privit şi mi-am dat seama că stăpâniţi demult acest adevăr. Asta mi-aţi spus, privindu-mă şi eu nici atunci nu mi-am dat seama că, din nou, îmi făceaţi un dar. “Purul fapt de a lăsa să ţi se rostească prezenţa zeului.” Heidegger avertiza că fiinţa nu poate reveni numai acelui lucru care poate fi calculat şi demonstrat ştiinţific. Dar muzica? Putem explica muzica? Dacă “orice gândire este o vorbire şi orice vorbire este gândire” muzica ce este? I-am spus: Dumneavoastră afirmaţi că nu se poate da o definiţie muzicii. Că, de asemeni, muzica nu există ca proces intelectual. Atunci, ce este ea? M-a privit, tresărind, am crezut, pentru o clipă, că voi fi pedepsit pentru îndrăzneala mea. Va porni o avalanşă de blesteme? M-am temut de furia aceea pe care i-am citit-o, uneori, pe chip, în clipele când nu se făcea înţeles de orchestră, în urma unor nesincronizări sau imperceptibile întârzieri în atacul viorilor. M-am temut de mina rezervată prostiei, de ironia sa biciuitoare. M-a privit, însă, blând şi mi-a dăruit acest răspuns: Ceea ce poate fi definit este sunetul. Dar există o diferenţă între sunet ca fenomen fizic şi muzică. Se produce, la un moment dat, ceva de esenţă spirituală. Dar nici aceasta nu se poate defini. Nu se poate explica. în tot timpul acesta m-a privit în ochi. S-a lăsat linişte câteva clipe, se auzeau respiraţiile celor din jur. Am curmat tăcerea, aproape şoptind: Atunci, este muzica Dumnezeire? Nu ştiu de ce a durat atât de mult pauza dintre întrebare şi răspuns. Ne priveam în ochi. Mi-a ghicit disperarea? A revenit din Cosmos (acolo plecase, cu siguranţă, în clipele acelea) cu o strălucire în priviri. Mi-a răspuns: Categoric, da. Dumnezeirea se manifestă în fiecare dintre noi prin muzică. Instrumentiştii, filarmonicii bucureştene făcuseră roată în jurul Dirijorului. îl asaltau cu întrebări . Pe figurile lor se putea citi tristeţea copiilor săraci care nu au primit darul de Moş Crăciun. Chiar nu se poate săvârşi miraolul de a-l avea pe maestru ca Dirijor? Dan Grigore s-a trezit într-o noapte plângând: unsprezece ani pierduţi. Să nu mai spui asta, l-a sfătuit Dirijorul. Nu s-a pierdut nimic. Important este ceea ce va fi de-aici încolo. însă Dan Grigore avea dreptate să plângă. în urmă cu unspezece ani, Dirijorul ar fi putut rămâne la pupitrul filarmonicii din Bucureşti, dacă nu i s-ar fi spus răspicat: avem şi noi dirijorii noştri! Oraşul München l-a numit, chiar în acel an 1979, director artistic al orchestrei şi director general al muzicii din acest oraş, urmaş al unor Furtwaengler, Loewe, Winderstein şi Zumpe, Krauss, Lehmann, Sir Georg Solti şi Rudolf Kempe. Povestiţi-ne despre Sai Baba. încordarea din ezitarea sa împinge aerul într-un spasm, parcă. Un tremur. Cald, rece, cald, rece. Priveşte absent într-o parte. Când îşi ridică privirea, e iarăşi blând. Voi nu ştiţi nimic, dar nu sunteţi voi de vină pentru aceasta. Şi eu m-am dus, dintâi, la Sai Baba, ca să dovedesc că-i un escroc, să arăt că înşeală oamenii, că face semne deasupra paharului şi scoate de acolo tot felul de spirite, o cruce, un Iisus. Erau vreo zece-cincisprezece mii de oameni acolo şi eu mai la margine, printre ei, bântuit de obsesia fenomenologiei. îmi puneam întrebări în legătură cu aceasta. Când, pe neaşteptate, îl văd că ridică braţul şi, privindu-mă înclină capul afirmativ. O coincidenţă? Sau mi-a ghicit gândurile? Aveam să aflu confirmarea la prima mea întâlnire cu el. Ştia. Găsea firesc lucrul acesta. Era în gândul meu. Mi-a spus: când cuvântul atinge hârtia, e pierdut. Cea mai mare grijă trebuie să avem pentru cuvântul din gândul nostru. Dirijorul îşi descheie cu emoţie nasturele de la gât. Eu sunt creştin, sunt ortodox, Baba, i-am spus. Ştiu, mi-a zis şi, deschizându-şi pumnul, mi-a dăruit această cruce de argint şi un inel, care de necrezut, era tocmai potrivit pentru degetul meu. Şi acest inel era cald. Vă spun toate lucrurile astea, pentru că şi eu am fost ca voi, eram curios. Am văzut peste două sute de minuni. Dar nu acesta este esenţialul. Sai Baba mi-a dat echilibru, pace, încredere. Credinţa e totul. Trebuie să ai acest fanatism: cred! Cred în asta! Atunci reuşeşti. Când am plecat în Germania, eram cel mai sărac student. Am descoperit un fel de ştiinţă, a plantelor sălbatice comestibile. Tăiam câte trei kilograme de ierburi, adăugam sare, lămâie, ulei. Asta mâncam şi uite, am toţi dinţii în gură şi-acum şi-s sănătos. Râde cu poftă. Aveam treizeci şi unu de ani când am primit prima marcă. N-am abandonat. Am crezut. Cineva dintre cei prezenţi face observaţia că a dirijat Brahms altfel decât s-a impus, prin tradiţie. Mina Dirijorului se înăspreşte, încearcă o ironie. Ce vorbeşti, domnule! La ce cânţi mata? La contrabas, vine răspunsul. Şi eşti aşa de mic? Da. Şi cânţi la un contrabas normal? Cei din jur se amuză. însă Ironia încearcă să mascheze furia. Tradiţie în muzică? Nu, zău? Domnule, bucata muzicală nu există! Se naşte de fiecare dată! Cine se sprijină pe tradiţie, sunt impotenţii! |ştia zic: ah, ce-aş face şi ce-aş drege! Cum vreţi să faceţi muzică dacă nu ştiţi nimic? Nu-i vina voastră, asta vi se spune, asta faceţi. Notaţi tot, ca ziariştii! Am auzit că eşti un pianist bun, se răsuceşte fără veste spre Dan Grigore. Da, încerc să fiu, murmură pianistul vizibil tulburat. Să-l ascultaţi în concert! lansează cineva o invitaţie. Să merg la concert e pedeapsa vieţii mele, zâmbeşte Dirijorul. Mai bine m-ar închide partidul comunist. Dac-ar fi să aleg între cinci ani de puşcărie la comunişti şi invitaţia la un concert cu Brediceanu, aş alege puşcăria. Se râde mult. El lasă privirea în jos, faţa îi este destinsă în zâmbet. A obosit? Nu, nu sunt obosit. întrebaţi-mă. Dar privirea i s-a stins. E iarăşi departe în stele. Mă retrag, încet, păşind de-a-ndăratelea. Disting vocile, ca pe un murmur continuu. “Purul fapt de a lăsa să ţi se rostească prezenţa zeului”. Ce ne determină să refuzăm acest dar? Chiar suntem captivi pe veci ai Peşterii? I-aş mai fi spus: noi nu cutezăm încă să gândim cum va fi fiind Strălucirea. însă, arătaţi-ne, măcar, Drumul. Măcar Drumul. Dacă plecaţi de la noi, vom rătăci. Dacă plecaţi, Dumneavoastră ne luaţi Raza. Şi anume, tocmai Raza-de-lumină. Şi, astfel, nu numai că nu vom şti niciodată dacă suntem la începutul Drumului sau la capătul lui. Nu vom şti nici dacă suntem pe un Drum. Nu vom şti nici măcar dacă există un Drum. Şi-a ridicat ochii şi m-a privit, din nou, cu nesăvârşită blândeţe, prin fanta de lumină dintre noi, mişcătoare, stroboscopică, efect al mişcării celor ce-l înconjurau. A închis pleoapele, încuviinţând. Freamătul trupurilor, legănarea şi neastâmpărul lor, au curmat violent legătura privirilor noastre, precum căderea de plumb a unei cortine, în falduri grele, bogate arar unduind. Stârnire de umbre de catifea.