“Pe la vârsta de cincisprezece-şaisprezece ani, când cei mai mulţi dintre noi nici nu ştiam pe ce lume suntem, Ioan Mihai Cochinescu ia un premiu şi o medalie de aur la Hiroşima, în Japonia, cu unul dintre primele sale filme (“Când oamenii se joacă”). Mai târziu frecventează mediile literare şi culturale bucureştene, se preumblă – glorios aş spune – prin cenaclurile de bază ale anilor ’80, prin “Junimea” şi prin “Cenaclul de luni”, făcând nişte lecturi fulminante.Tot astfel, la Ploieşti. Ia mai apoi premii peste premii, Premiul Academiei Române, Premiul Uniunii Scriitorilor, Premiul “L.Rebreanu”. Publică un roman senzaţional, unul dintre cele mai mari romane de după război, după părerea mea, “Ambasadorul” şi, în cele din urmă, printr-un fel de întoarcere a textului pe urmele sale, ca cele două mâini care se desenează una pe alta într-o gravură celebră, scrie chiar cartea pe care o am în mână. Un personaj scrie această carte. E un exemplu de hipertextualitate, de text care îşi înghite coada asemenea şarpelui Uroboros.” Mircea Cărtărescu (Prezentare la lansarea volumului de proze scurte “Visul de iarnă al Isabellei”- Editura RAO, Bucureşti, 1996)
Chapter
Mircea Cartarescu
0 Comments ↓
