(1990)

Am hotărât să ies din greva tăcerii ca să nu mor. îmi închipuiam că se poate muri de foame sau de sete şi, de câte ori auzeam că cineva se află în greva foamei îmi imaginam trupul aceluia, scofâlcindu-se de la o zi la alta cum arderea de carte în vreun foc al nemerniciei, pierit, sleit de puteri, însă îndârjit de flacăra mistuitoare a credinţei sale. Puteam să mi-l imaginez, din foame sau sete murind şi devenind prin aceasta un sfânt. Dar nu credeam că se poate muri din tăcere. Am înţeles că, la fel ca şi mine, se aflau mai mulţi dintre prietenii mei caligrafi în greva tăcerii. N-au înşfăcat bănuţul de argint. Nu s-au vândut. {i-au blocat, cu bună ştiinţă, principiul vital al existenţei lor: litera-sunet, muzica-ritm, într-un cuvânt, Cuvântul. Acceptând să moară, mai curând, în cetatea pustiită de antihirist decât să-i slujească drept piatră de templu. Refuzând exerciţiul pervers al dăruirii bunului lor cel mai de preţ: gândul-rostire. Căci în rostire, spunea Heidegger, se cuprinde tocmai diamantul cel tainic, “das Ungesagte”, “nerostitul”, cel care lucrează întru “Lehre”, “doctrina” gânditorului. îmi amintesc de un “NU”, monstruos, rău, grotesc, măzgălit cu litere de-o şchioapă peste un text pe care îl numisem “Faust, Magus”. “Conform dispoziţiilor în vigoare”, îşi desăvârşea el cenzura cu mână bolnavă.în timp, am iertat trufia, stupiditatea, gratuitatea acelei anti-grafii, însă frigul care mi-a brăzdat mintea cu migală de pumnal ucigaş nu m-a părăsit, mai apoi, niciodată. Mi-am spus: voi intra în greva tăcerii. Am înţeles foarte târziu cât de mult am greşit. Frigul m-a însoţit zile şi nopţi în şir, compunând doar uitarea de timp, până spre Crăciunul trecut. Iar după aceea, într-un mod inexplicabil, s-a tansformat parcă într-o dogoare insuportabilă. Eram în infern? Toată luna ianuarie amn zăcut, bântuit de frisoane. Chiar voi muri? Dacă, monstrul care concura cele mai înspăimântătoare fantasme, depăşind cu mult imaginaţia mea în tentativa de a închipui în vreo carte un dictator, posibil erou-monstru al unui roman-monstru, murise; dacă revoluţia a a învins; dacă există dreptate, adevăr, lumină, de unde acest tremur continuu între frig şi căldură, de unde această spaimă a neîncrederii, de unde acerst blestem peste neamul acesta, de-a fi chinuit între chingile ignoranţei şi pintenii promisiunilor deşarte? Cine, ce forţă îşi râde de noi, zămislind un scenariu hidos în care rolurile ne sunt distribuite forţat? Nu-i un blestem? Oare chiar nu putem să ne împotrivim? Dacă spun: au murit copii în revoluţie, eu ştiu că au murit copii în revoluţie pentru că ochii mei, chiar ochii mei au văzut că au murit copii în revoluţie. Dar eu refuz să cred lucrul acesta. Pentru că ochii mei au văzut, însă mintea mea refuză să înţeleagă. Eu pot să văd copii ţinând în mâini lumânări pe treptele Catedralei, pot să văd ţevile armelor îndreptate spre ei, pot să-l chiar văd pe acel ce ocheşte ţinându-şi respiraţia, pot să văd flacăra glonţului ţâşnind. Dar nu pot să cred. Atâta tot. Nu-i un blestem? Si nu-i blestemul blestemelor, fie el blestemat!, şarpele minciunii care s-a ridicat, parcă născut şi hrănit din trupurile celor ce au pierit? Iată de ce am hotărât să ies din greva tăcerii. Era un monolog rostirea, o dimensionare întru proiectarea lumii cu sens unic, un val ce proteja minciuna? Nerostitul din lăuntrul fiinţei noastre trebuie să fie o redimensionare a lumii, întru adevăr şi libertate. între acestea două se află Drumul. Fără veriga aceasta, nu se poate produce “paideia”. Fără “paideia” nu se poate ajunge la adevăr. Iar fără adevăr, libertatea este un nonsens. Dar să vă spun o poveste. Jocul “hostrakenda” din vechime era aşa: o scoică pe jumătate albă, pe jumătate neagră era aruncată în sus. După cum cădea ea în nisipul de pe plajă, se hotăra ordinea intrării în joc. Se spune că, în momentul aruncării scoicii spre soare (focul?) şi al răsucirii ei în plutire (aerul?) se strigau trei cuvinte până să ajungă pe nisip (pământul?), ca mai apoi să fie măturată de valul mării (apa?). Si că aceste trei cuvinte ar fi fost: “Noapte sau zi?”