(1990)

Între marile fatalităţi ale lumii, se caligrafiază şi acest tulburător adevăr. alb ca o resemnare în mintea unui optimist:istoria ne învaţă că nimeni, niciodată, n-a învăţat nimic din istorie. Mataiotes mataioteton, kai panta mataiotes. O sumă de experienţe, între extreme absolute: lumină-întuneric, iubire-ură, înger-demon. N-a fost un împărat, măcar un singur împărat, care să nu fie convins că, stăpânit de puterea îngerului, va aduce lumină prin iubirea sa către supuşii săi. Dar noi cunoaştem adevărul că în fiecare împărat sălăşuieşte demonul care, prin ura împotriva supuşilor săi, pogoară întunericul. Iar aceasta este o fatalitate pentru că se desfăşoară împotriva proiectului. Nici un împărat nu şi-a dorit să eşueze în propriul său program. Culmea este că eşuează, totuşi. Rarele excepţii au luat nume de sfinţi. Ei au înţeles că şansa omenirii este: Înger-Iubire-Lumină. Numele acestor împăraţi s-a şters însă din memoria noastră. Ni s-a inoculat, în doze progresive, teroarea ca necesitate. încât, ultima n-a fost şi cea de pe urmă, ci una într-un şir. Un spasm, o trăire prea bine cunoscută. După abdicarea regelui, anii cincizeci au decimat prin detenţiune politică întreaga populaţie a României. în lagăre şi închisori au fost ucişi două sute de mii de oameni. Această teroare, ultima, a fost şi cea mai rea: să ştii că te pândeşte răul dar să nu ştii de unde vine.

Acum şapte sute de ani, Kubilai a visat într-o noapte că dezlegarea nenorocirilor sale politice s-ar putea realiza prin strălucita minte a unui consilier care ar trebui să întrunească două condiţii. Să fie şi să nu fie călugăr. Să fie şi să nu fie impertinent. Dimineaţa s-a trezit ruşinos şi emoţionat ca după un vis erotic. Iar cerul (eroare? neînţelegere? subtilitate?) i-a trimis o molimă a strănutului, în urma căreia şi-au găsit sfârşitul o sută dintre cele mai frumoase amante imperiale. Curtenii hanului n-au ţinut seama de gestul divin şi i-au adus stăpânului un călugăr răspopit din secta budistă Chan, numit Liu Bingzhong. Acesta a redactat o scriere în zece mii de caractere şi Kubilai a putut citi, îngândurat: Yi mashang qu tianxia, buke yi mashang zhi, adică: Lumea se cucereşte călare, dau nu se guvernează călare. Kubilai ar fi râs cu poftă, dându-şi capul pe spate. însă, adesea, aceste relatări despre împăraţi exagerează. Cu două sute de ani înainte de Kubilai, inventatorul aruncătorului de flăcări cu jet continuu, Zeng Gongliang, arăta că în numai zece secunde el poate culca pe pământ o sută de oameni, dar divinitatea (avertisment? îngrijorare? voioşie?) a trimis peste alte trei sute de ani un cutremur de pământ care, în zece secunde, a făcut un milion de victime. A urmat o înflorire fără precedent a spiritualităţii imperiale şi intelectualii erau, în vremurile acelea de demult, la loc de mare cinste. împăraţii care au succedat visau poeme, iar divinitatea (blândeţe? încuviinţare? criză de inspiraţie?) a trimis pe pământ concursurile oficiale.

Că “regimul de tristă amintire” (desigur, şi “odioasa lui soţie”) nutrea pentru intelectualitate un sentiment de ură vecin cu isteria este un lucru îndeobşte cunoscut. Recunoscut. Acceptat. Înfierat.După Revolta-Năpăstuiţilor–de-Soartă din Decembrie trecut (căci o Revoltă a fost) s-a dezlănţuit cu ferocitate un atac nemaiîntâlnit (de unde? din ce străfunduri insondabile ale subconştientului? din ce complex morbid de inferioritate?) împotriva intelectualilor. Astfel, s-a ţesut în viclenie un văl, mult asemănător pânzei de păianjen, peste nume ilustre precum Ana Blandiana, Nicolae Manolescu, Gabriel Liiceanu, Alexandru Paleologu, Octavian Paler, Gabriela Adameşteanu şi încă multe altele. Iar când vălul acesta a fost ridicat, s-a făcut întru denigrare. De ce? A pleda în favoarea intelectualităţii, la sfârşit de veac douăzeci, mi se pare a fi absurd şi anacronic. Ne-am fi aşteptat (ne aşteptăm, încă) să răsară tocmai din mijlocul acestora liderii democraţiei. Ar fi fost de aşteptat ca, pe listele electorale, să apară numele lor, chiar pentru funcţie de preşedinte. Să fie în fruntea unor partide puternice. Nu s-a întâmplat nimic din toate acestea. I-am auzit, când şi când, vorbind la televizor, la ore târzii de noapte. Vorbind în pieţe, în faţa mulţimii eterogene. Dând interviuri prin ziare mai mult sau mai puţin obscure. Dar nu aolo, unde era focul luptei. Nu în parlamentul provizoriu, nu în întâlnirile oficiale, nu în contactele directe cu guvernul provizoriu. Cineva i-a marginalizat. Cineva încă îi marginalizează. Care să fie motivul? Reprezintă ei un pericol? Vor să răstoarne guvernul? Să ne vândă ţara? Să exploateze poporul? Să întreţină instabilitatea politică şi economică? Privim cu stupoare la fenomenul de proliferare a pornografiei, a kitsch-ului. Probabil peste o mie de ziare foarte proaste consumă hârtia cărţilor foarte bune care stau în tipografii şi îşi aşteaptă rândul. Este incalificabilă scuza că pentru tipărirea acestor publicaţii pretins “independente” sau pentru camapania electorală s-a alocat stocul disponibil de hârtie în întregimea sa. Nu putem accepta la nesfârşit amânarea tipăririi cărţilor de certă valoare sau a noilor manuale şcolare, în avantajul pornografieie de stradă. O lege a presei va pune stavilă, sperăm, valului de maculatură, de jurnalistică “senzaţionalistă” făcută prin compilarea publicaţiilor occidentale, nesocotind legile internaţionale ale dreptului de autor şi de editare, făcând-se uz de şocul falselor ştiri “extraordinare”, dezminţite a doua zi. {i totuşi, pe când această lege? Fără îndoială, va funcţiona necruţătoarea lege a autoselecţiei, se vor pierde pe drum “jurnaliştii de sezon”, “jurnaliştii de revoluţie”, cei care mănâncă o pâine bună, încă, în urma jertfei supreme a celor căzuţi în focul monstruos scuipat din ţevile ucigaşe ale unui secret război civil. Dar până atunci, se impune, credem, stabilirea priorităţii pe criteriul valorii. Apar o mie de ziare proaste, dar încă nu au apărut cărţile unor poeţi, prozatori, filosofi, eseişti sau oameni de ştiinţă, manuscrise care au zăcut în sertrele editurilor ani de zile.

E de-ajuns să stai o singură zi, o singură noapte, în Piaţa Universităţii, ca să realizezi tragismul perpetuu al neputinţei, al zădărniciei. Corturile celor care fac greva foamei par a avea ceva din cuştile sălbăticiunilor care pot fi vizitate în pauza spectacolului de circ. Cei de-acolo nu pot fi pur şi simplu oameni. Sunt deja o legendă. Asprimea privirilor celor ce păzesc “Zona liberă de neocomunism”, plimbarea lor în patrulă nocturnă, de colo-colo, gesturile lente, absenţa, abandonul dar şi îndârjirea îţi adâncesc un amar sentiment. Până mai ieri, ai fi putut jura că îţi cunoşti semenii, îţi cunoşti patria. De-abia acum înţelegi că, tot timpul, în subteran, alunecau apele Fluviului Necunoscut, în zgomot surd.Cei din vechime caligrafiau în hărţi, peste ţinuturile necunoscute: “Hic sunt leones”. Folclorul românesc relatează într-un cântec vechi cum că “leu şi june se luptară” cândva, demult, prin munţii noştri.Enigmatic precum uciderea ciobanului mioritic, finalul relatării se poate doar presupune.Cântecul are totuşi, mai departe şi-o cinstită grilă de dezlegare, mărturisind cu onestitate că junele “găsi leul adormitu”. Dar, am mai spus: relatările de demult exagerează. Poporul tău, o hartă cu nesfârşite zone necunoscute. Poporul tău, amorţit, cum nisipul deşertulului împins de vânt către o linişte a durerii continue, care, în timp, a uitat chiar numele durerii. “Hic sunt leones.” Nu putem pretinde certitudini unei istorii care se minte pe sine.