Nud pe malul mării

Tratatul de Caligrafie

Miniaturile cuprinse în acest capitol sunt selecţiuni din volumul de eseuri “Tratatul de caligrafie” (Editura Noel Computers, Ploiesti, 2001)

Sublimul dintre furie şi seninătate: Sergiu Celibidache
(1990)

Aş fi vrut să-i spun: ceea ce stârniţi Dumneavostră este Raza şi anume acea Rază-de-Lumină care îţi răneşte privirea, la capătul Drumului, anunţând, intermitent (măsură protectoare a divinităţii?) Adevărul-lumii – solare. Strălucirea. Evocându-l pe Rilke, Heidegger ne face să-nţelegem că rostirea poetică este “existenţă”, iar în sensul tradiţional al metafizicii, existenţa este “prezenţă”. Marele filosof german îşi mărturisea credinţa în rostirea poetică drept “prezenţă în preajma zeului şi pentru zeu”. I-aş mai fi spus: făcând o pauză între partea a doua şi partea a treia la repetiţia pentru Simfonia a şaptea în mi major de Bruckner, aţi dat dovadă de blândeţe şi înţelegere pentru sufletul meu zbuciumat. Mi-am dat seama cât de nepregtit eram pentru darul Dumneavoastră. Dar Dumneavostră aţi ştiut. Aţi fost blând. V-aţi oprit. Dirijorul Cristian Mandeal, lângă mine, era palid. Pianistul Dan Grigore a scos un oftat lung, ceva între admiraţie şi spaimă. Aţi fost blând cu noi toţi. Ce puteam să vă spun, totuşi, în pauza aceea? l-aş mai fi întrebat. “Rostirea poetică este prezenţă în preajma zeului şi pentru zeu. Eram obsedat de idee aceasta.«A fi prezent» înseamnă pur şi simplu a fi gata pentru ceva fără a voi nimic, fără a aştepta nici o reuşită. «Prezenţă în preajmă» înseamnă: purul fapt de a lăsa să ţi se rostească prezenţa zeului”. Stăteaţi singur în fotoliul Dumneavoastră. Vă odihneaţi? M-aţi privit şi mi-am dat seama că stăpâniţi demult acest adevăr. Asta mi-aţi spus, privindu-mă şi eu nici atunci nu mi-am dat seama că, din nou, îmi făceaţi un dar. “Purul fapt de a lăsa să ţi se rostească prezenţa zeului.” Heidegger avertiza că fiinţa nu poate reveni numai acelui lucru care poate fi calculat şi demonstrat ştiinţific. Dar muzica? Putem explica muzica? Dacă “orice gândire este o vorbire şi orice vorbire este gândire” muzica ce este? I-am spus: Dumneavoastră afirmaţi că nu se poate da o definiţie muzicii. Că, de asemeni, muzica nu există ca proces intelectual. Atunci, ce este ea? M-a privit, tresărind, am crezut, pentru o clipă, că voi fi pedepsit pentru îndrăzneala mea. Va porni o avalanşă de blesteme? M-am temut de furia aceea pe care i-am citit-o, uneori, pe chip, în clipele când nu se făcea înţeles de orchestră, în urma unor nesincronizări sau imperceptibile întârzieri în atacul viorilor. M-am temut de mina rezervată prostiei, de ironia sa biciuitoare. M-a privit, însă, blând şi mi-a dăruit acest răspuns: Ceea ce poate fi definit este sunetul. Dar există o diferenţă între sunet ca fenomen fizic şi muzică. Se produce, la un moment dat, ceva de esenţă spirituală. Dar nici aceasta nu se poate defini. Nu se poate explica. în tot timpul acesta m-a privit în ochi. S-a lăsat linişte câteva clipe, se auzeau respiraţiile celor din jur. Am curmat tăcerea, aproape şoptind: Atunci, este muzica Dumnezeire? Nu ştiu de ce a durat atât de mult pauza dintre întrebare şi răspuns. Ne priveam în ochi. Mi-a ghicit disperarea? A revenit din Cosmos (acolo plecase, cu siguranţă, în clipele acelea) cu o strălucire în priviri. Mi-a răspuns: Categoric, da. Dumnezeirea se manifestă în fiecare dintre noi prin muzică. Instrumentiştii, filarmonicii bucureştene făcuseră roată în jurul Dirijorului. îl asaltau cu întrebări . Pe figurile lor se putea citi tristeţea copiilor săraci care nu au primit darul de Moş Crăciun. Chiar nu se poate săvârşi miraolul de a-l avea pe maestru ca Dirijor? Dan Grigore s-a trezit într-o noapte plângând: unsprezece ani pierduţi. Să nu mai spui asta, l-a sfătuit Dirijorul. Nu s-a pierdut nimic. Important este ceea ce va fi de-aici încolo. însă Dan Grigore avea dreptate să plângă. în urmă cu unspezece ani, Dirijorul ar fi putut rămâne la pupitrul filarmonicii din Bucureşti, dacă nu i s-ar fi spus răspicat: avem şi noi dirijorii noştri! Oraşul München l-a numit, chiar în acel an 1979, director artistic al orchestrei şi director general al muzicii din acest oraş, urmaş al unor Furtwaengler, Loewe, Winderstein şi Zumpe, Krauss, Lehmann, Sir Georg Solti şi Rudolf Kempe. Povestiţi-ne despre Sai Baba. încordarea din ezitarea sa împinge aerul într-un spasm, parcă. Un tremur. Cald, rece, cald, rece. Priveşte absent într-o parte. Când îşi ridică privirea, e iarăşi blând. Voi nu ştiţi nimic, dar nu sunteţi voi de vină pentru aceasta. Şi eu m-am dus, dintâi, la Sai Baba, ca să dovedesc că-i un escroc, să arăt că înşeală oamenii, că face semne deasupra paharului şi scoate de acolo tot felul de spirite, o cruce, un Iisus. Erau vreo zece-cincisprezece mii de oameni acolo şi eu mai la margine, printre ei, bântuit de obsesia fenomenologiei. îmi puneam întrebări în legătură cu aceasta. Când, pe neaşteptate, îl văd că ridică braţul şi, privindu-mă înclină capul afirmativ. O coincidenţă? Sau mi-a ghicit gândurile? Aveam să aflu confirmarea la prima mea întâlnire cu el. Ştia. Găsea firesc lucrul acesta. Era în gândul meu. Mi-a spus: când cuvântul atinge hârtia, e pierdut. Cea mai mare grijă trebuie să avem pentru cuvântul din gândul nostru. Dirijorul îşi descheie cu emoţie nasturele de la gât. Eu sunt creştin, sunt ortodox, Baba, i-am spus. Ştiu, mi-a zis şi, deschizându-şi pumnul, mi-a dăruit această cruce de argint şi un inel, care de necrezut, era tocmai potrivit pentru degetul meu. Şi acest inel era cald. Vă spun toate lucrurile astea, pentru că şi eu am fost ca voi, eram curios. Am văzut peste două sute de minuni. Dar nu acesta este esenţialul. Sai Baba mi-a dat echilibru, pace, încredere. Credinţa e totul. Trebuie să ai acest fanatism: cred! Cred în asta! Atunci reuşeşti. Când am plecat în Germania, eram cel mai sărac student. Am descoperit un fel de ştiinţă, a plantelor sălbatice comestibile. Tăiam câte trei kilograme de ierburi, adăugam sare, lămâie, ulei. Asta mâncam şi uite, am toţi dinţii în gură şi-acum şi-s sănătos. Râde cu poftă. Aveam treizeci şi unu de ani când am primit prima marcă. N-am abandonat. Am crezut. Cineva dintre cei prezenţi face observaţia că a dirijat Brahms altfel decât s-a impus, prin tradiţie. Mina Dirijorului se înăspreşte, încearcă o ironie. Ce vorbeşti, domnule! La ce cânţi mata? La contrabas, vine răspunsul. Şi eşti aşa de mic? Da. Şi cânţi la un contrabas normal? Cei din jur se amuză. însă Ironia încearcă să mascheze furia. Tradiţie în muzică? Nu, zău? Domnule, bucata muzicală nu există! Se naşte de fiecare dată! Cine se sprijină pe tradiţie, sunt impotenţii! |ştia zic: ah, ce-aş face şi ce-aş drege! Cum vreţi să faceţi muzică dacă nu ştiţi nimic? Nu-i vina voastră, asta vi se spune, asta faceţi. Notaţi tot, ca ziariştii! Am auzit că eşti un pianist bun, se răsuceşte fără veste spre Dan Grigore. Da, încerc să fiu, murmură pianistul vizibil tulburat. Să-l ascultaţi în concert! lansează cineva o invitaţie. Să merg la concert e pedeapsa vieţii mele, zâmbeşte Dirijorul. Mai bine m-ar închide partidul comunist. Dac-ar fi să aleg între cinci ani de puşcărie la comunişti şi invitaţia la un concert cu Brediceanu, aş alege puşcăria. Se râde mult. El lasă privirea în jos, faţa îi este destinsă în zâmbet. A obosit? Nu, nu sunt obosit. întrebaţi-mă. Dar privirea i s-a stins. E iarăşi departe în stele. Mă retrag, încet, păşind de-a-ndăratelea. Disting vocile, ca pe un murmur continuu. “Purul fapt de a lăsa să ţi se rostească prezenţa zeului”. Ce ne determină să refuzăm acest dar? Chiar suntem captivi pe veci ai Peşterii? I-aş mai fi spus: noi nu cutezăm încă să gândim cum va fi fiind Strălucirea. însă, arătaţi-ne, măcar, Drumul. Măcar Drumul. Dacă plecaţi de la noi, vom rătăci. Dacă plecaţi, Dumneavoastră ne luaţi Raza. Şi anume, tocmai Raza-de-lumină. Şi, astfel, nu numai că nu vom şti niciodată dacă suntem la începutul Drumului sau la capătul lui. Nu vom şti nici dacă suntem pe un Drum. Nu vom şti nici măcar dacă există un Drum. Şi-a ridicat ochii şi m-a privit, din nou, cu nesăvârşită blândeţe, prin fanta de lumină dintre noi, mişcătoare, stroboscopică, efect al mişcării celor ce-l înconjurau. A închis pleoapele, încuviinţând. Freamătul trupurilor, legănarea şi neastâmpărul lor, au curmat violent legătura privirilor noastre, precum căderea de plumb a unei cortine, în falduri grele, bogate arar unduind. Stârnire de umbre de catifea.

Sublimul dintre furie şi seninătate: Sergiu Celibidache (1990)

Aş fi vrut să-i spun: ceea ce stârniţi Dumneavostră este Raza şi anume acea Rază-de-Lumină care îţi răneşte privirea, la capătul Drumului, anunţând, intermitent (măsură protectoare a divinităţii?) Adevărul-lumii – solare. Strălucirea. Evocându-l pe Rilke, Heidegger ne face să-nţelegem că rostirea poetică este “existenţă”, iar în sensul tradiţional al metafizicii, existenţa este “prezenţă”. Marele filosof german îşi mărturisea credinţa în rostirea poetică drept “prezenţă în preajma zeului şi pentru zeu”. I-aş mai fi spus: făcând o pauză între partea a doua şi partea a treia la repetiţia pentru Simfonia a şaptea în mi major de Bruckner, aţi dat dovadă de blândeţe şi înţelegere pentru sufletul meu zbuciumat. Mi-am dat seama cât de nepregtit eram pentru darul Dumneavoastră. Dar Dumneavostră aţi ştiut. Aţi fost blând. V-aţi oprit. Dirijorul Cristian Mandeal, lângă mine, era palid. Pianistul Dan Grigore a scos un oftat lung, ceva între admiraţie şi spaimă. Aţi fost blând cu noi toţi. Ce puteam să vă spun, totuşi, în pauza aceea? l-aş mai fi întrebat. “Rostirea poetică este prezenţă în preajma zeului şi pentru zeu. Eram obsedat de idee aceasta.«A fi prezent» înseamnă pur şi simplu a fi gata pentru ceva fără a voi nimic, fără a aştepta nici o reuşită. «Prezenţă în preajmă» înseamnă: purul fapt de a lăsa să ţi se rostească prezenţa zeului”. Stăteaţi singur în fotoliul Dumneavoastră. Vă odihneaţi? M-aţi privit şi mi-am dat seama că stăpâniţi demult acest adevăr. Asta mi-aţi spus, privindu-mă şi eu nici atunci nu mi-am dat seama că, din nou, îmi făceaţi un dar. “Purul fapt de a lăsa să ţi se rostească prezenţa zeului.” Heidegger avertiza că fiinţa nu poate reveni numai acelui lucru care poate fi calculat şi demonstrat ştiinţific. Dar muzica? Putem explica muzica? Dacă “orice gândire este o vorbire şi orice vorbire este gândire” muzica ce este? I-am spus: Dumneavoastră afirmaţi că nu se poate da o definiţie muzicii. Că, de asemeni, muzica nu există ca proces intelectual. Atunci, ce este ea? M-a privit, tresărind, am crezut, pentru o clipă, că voi fi pedepsit pentru îndrăzneala mea. Va porni o avalanşă de blesteme? M-am temut de furia aceea pe care i-am citit-o, uneori, pe chip, în clipele când nu se făcea înţeles de orchestră, în urma unor nesincronizări sau imperceptibile întârzieri în atacul viorilor. M-am temut de mina rezervată prostiei, de ironia sa biciuitoare. M-a privit, însă, blând şi mi-a dăruit acest răspuns: Ceea ce poate fi definit este sunetul. Dar există o diferenţă între sunet ca fenomen fizic şi muzică. Se produce, la un moment dat, ceva de esenţă spirituală. Dar nici aceasta nu se poate defini. Nu se poate explica. în tot timpul acesta m-a privit în ochi. S-a lăsat linişte câteva clipe, se auzeau respiraţiile celor din jur. Am curmat tăcerea, aproape şoptind: Atunci, este muzica Dumnezeire? Nu ştiu de ce a durat atât de mult pauza dintre întrebare şi răspuns. Ne priveam în ochi. Mi-a ghicit disperarea? A revenit din Cosmos (acolo plecase, cu siguranţă, în clipele acelea) cu o strălucire în priviri. Mi-a răspuns: Categoric, da. Dumnezeirea se manifestă în fiecare dintre noi prin muzică. Instrumentiştii, filarmonicii bucureştene făcuseră roată în jurul Dirijorului. îl asaltau cu întrebări . Pe figurile lor se putea citi tristeţea copiilor săraci care nu au primit darul de Moş Crăciun. Chiar nu se poate săvârşi miraolul de a-l avea pe maestru ca Dirijor? Dan Grigore s-a trezit într-o noapte plângând: unsprezece ani pierduţi. Să nu mai spui asta, l-a sfătuit Dirijorul. Nu s-a pierdut nimic. Important este ceea ce va fi de-aici încolo. însă Dan Grigore avea dreptate să plângă. în urmă cu unspezece ani, Dirijorul ar fi putut rămâne la pupitrul filarmonicii din Bucureşti, dacă nu i s-ar fi spus răspicat: avem şi noi dirijorii noştri! Oraşul München l-a numit, chiar în acel an 1979, director artistic al orchestrei şi director general al muzicii din acest oraş, urmaş al unor Furtwaengler, Loewe, Winderstein şi Zumpe, Krauss, Lehmann, Sir Georg Solti şi Rudolf Kempe. Povestiţi-ne despre Sai Baba. încordarea din ezitarea sa împinge aerul într-un spasm, parcă. Un tremur. Cald, rece, cald, rece. Priveşte absent într-o parte. Când îşi ridică privirea, e iarăşi blând. Voi nu ştiţi nimic, dar nu sunteţi voi de vină pentru aceasta. Şi eu m-am dus, dintâi, la Sai Baba, ca să dovedesc că-i un escroc, să arăt că înşeală oamenii, că face semne deasupra paharului şi scoate de acolo tot felul de spirite, o cruce, un Iisus. Erau vreo zece-cincisprezece mii de oameni acolo şi eu mai la margine, printre ei, bântuit de obsesia fenomenologiei. îmi puneam întrebări în legătură cu aceasta. Când, pe neaşteptate, îl văd că ridică braţul şi, privindu-mă înclină capul afirmativ. O coincidenţă? Sau mi-a ghicit gândurile? Aveam să aflu confirmarea la prima mea întâlnire cu el. Ştia. Găsea firesc lucrul acesta. Era în gândul meu. Mi-a spus: când cuvântul atinge hârtia, e pierdut. Cea mai mare grijă trebuie să avem pentru cuvântul din gândul nostru. Dirijorul îşi descheie cu emoţie nasturele de la gât. Eu sunt creştin, sunt ortodox, Baba, i-am spus. Ştiu, mi-a zis şi, deschizându-şi pumnul, mi-a dăruit această cruce de argint şi un inel, care de necrezut, era tocmai potrivit pentru degetul meu. Şi acest inel era cald. Vă spun toate lucrurile astea, pentru că şi eu am fost ca voi, eram curios. Am văzut peste două sute de minuni. Dar nu acesta este esenţialul. Sai Baba mi-a dat echilibru, pace, încredere. Credinţa e totul. Trebuie să ai acest fanatism: cred! Cred în asta! Atunci reuşeşti. Când am plecat în Germania, eram cel mai sărac student. Am descoperit un fel de ştiinţă, a plantelor sălbatice comestibile. Tăiam câte trei kilograme de ierburi, adăugam sare, lămâie, ulei. Asta mâncam şi uite, am toţi dinţii în gură şi-acum şi-s sănătos. Râde cu poftă. Aveam treizeci şi unu de ani când am primit prima marcă. N-am abandonat. Am crezut. Cineva dintre cei prezenţi face observaţia că a dirijat Brahms altfel decât s-a impus, prin tradiţie. Mina Dirijorului se înăspreşte, încearcă o ironie. Ce vorbeşti, domnule! La ce cânţi mata? La contrabas, vine răspunsul. Şi eşti aşa de mic? Da. Şi cânţi la un contrabas normal? Cei din jur se amuză. însă Ironia încearcă să mascheze furia. Tradiţie în muzică? Nu, zău? Domnule, bucata muzicală nu există! Se naşte de fiecare dată! Cine se sprijină pe tradiţie, sunt impotenţii! |ştia zic: ah, ce-aş face şi ce-aş drege! Cum vreţi să faceţi muzică dacă nu ştiţi nimic? Nu-i vina voastră, asta vi se spune, asta faceţi. Notaţi tot, ca ziariştii! Am auzit că eşti un pianist bun, se răsuceşte fără veste spre Dan Grigore. Da, încerc să fiu, murmură pianistul vizibil tulburat. Să-l ascultaţi în concert! lansează cineva o invitaţie. Să merg la concert e pedeapsa vieţii mele, zâmbeşte Dirijorul. Mai bine m-ar închide partidul comunist. Dac-ar fi să aleg între cinci ani de puşcărie la comunişti şi invitaţia la un concert cu Brediceanu, aş alege puşcăria. Se râde mult. El lasă privirea în jos, faţa îi este destinsă în zâmbet. A obosit? Nu, nu sunt obosit. întrebaţi-mă. Dar privirea i s-a stins. E iarăşi departe în stele. Mă retrag, încet, păşind de-a-ndăratelea. Disting vocile, ca pe un murmur continuu. “Purul fapt de a lăsa să ţi se rostească prezenţa zeului”. Ce ne determină să refuzăm acest dar? Chiar suntem captivi pe veci ai Peşterii? I-aş mai fi spus: noi nu cutezăm încă să gândim cum va fi fiind Strălucirea. însă, arătaţi-ne, măcar, Drumul. Măcar Drumul. Dacă plecaţi de la noi, vom rătăci. Dacă plecaţi, Dumneavoastră ne luaţi Raza. Şi anume, tocmai Raza-de-lumină. Şi, astfel, nu numai că nu vom şti niciodată dacă suntem la începutul Drumului sau la capătul lui. Nu vom şti nici dacă suntem pe un Drum. Nu vom şti nici măcar dacă există un Drum. Şi-a ridicat ochii şi m-a privit, din nou, cu nesăvârşită blândeţe, prin fanta de lumină dintre noi, mişcătoare, stroboscopică, efect al mişcării celor ce-l înconjurau. A închis pleoapele, încuviinţând. Freamătul trupurilor, legănarea şi neastâmpărul lor, au curmat violent legătura privirilor noastre, precum căderea de plumb a unei cortine, în falduri grele, bogate arar unduind. Stârnire de umbre de catifea.

Hic sunt leones

(1990)

Între marile fatalităţi ale lumii, se caligrafiază şi acest tulburător adevăr. alb ca o resemnare în mintea unui optimist:istoria ne învaţă că nimeni, niciodată, n-a învăţat nimic din istorie. Mataiotes mataioteton, kai panta mataiotes. O sumă de experienţe, între extreme absolute: lumină-întuneric, iubire-ură, înger-demon. N-a fost un împărat, măcar un singur împărat, care să nu fie convins că, stăpânit de puterea îngerului, va aduce lumină prin iubirea sa către supuşii săi. Dar noi cunoaştem adevărul că în fiecare împărat sălăşuieşte demonul care, prin ura împotriva supuşilor săi, pogoară întunericul. Iar aceasta este o fatalitate pentru că se desfăşoară împotriva proiectului. Nici un împărat nu şi-a dorit să eşueze în propriul său program. Culmea este că eşuează, totuşi. Rarele excepţii au luat nume de sfinţi. Ei au înţeles că şansa omenirii este: Înger-Iubire-Lumină. Numele acestor împăraţi s-a şters însă din memoria noastră. Ni s-a inoculat, în doze progresive, teroarea ca necesitate. încât, ultima n-a fost şi cea de pe urmă, ci una într-un şir. Un spasm, o trăire prea bine cunoscută. După abdicarea regelui, anii cincizeci au decimat prin detenţiune politică întreaga populaţie a României. în lagăre şi închisori au fost ucişi două sute de mii de oameni. Această teroare, ultima, a fost şi cea mai rea: să ştii că te pândeşte răul dar să nu ştii de unde vine.

Acum şapte sute de ani, Kubilai a visat într-o noapte că dezlegarea nenorocirilor sale politice s-ar putea realiza prin strălucita minte a unui consilier care ar trebui să întrunească două condiţii. Să fie şi să nu fie călugăr. Să fie şi să nu fie impertinent. Dimineaţa s-a trezit ruşinos şi emoţionat ca după un vis erotic. Iar cerul (eroare? neînţelegere? subtilitate?) i-a trimis o molimă a strănutului, în urma căreia şi-au găsit sfârşitul o sută dintre cele mai frumoase amante imperiale. Curtenii hanului n-au ţinut seama de gestul divin şi i-au adus stăpânului un călugăr răspopit din secta budistă Chan, numit Liu Bingzhong. Acesta a redactat o scriere în zece mii de caractere şi Kubilai a putut citi, îngândurat: Yi mashang qu tianxia, buke yi mashang zhi, adică: Lumea se cucereşte călare, dau nu se guvernează călare. Kubilai ar fi râs cu poftă, dându-şi capul pe spate. însă, adesea, aceste relatări despre împăraţi exagerează. Cu două sute de ani înainte de Kubilai, inventatorul aruncătorului de flăcări cu jet continuu, Zeng Gongliang, arăta că în numai zece secunde el poate culca pe pământ o sută de oameni, dar divinitatea (avertisment? îngrijorare? voioşie?) a trimis peste alte trei sute de ani un cutremur de pământ care, în zece secunde, a făcut un milion de victime. A urmat o înflorire fără precedent a spiritualităţii imperiale şi intelectualii erau, în vremurile acelea de demult, la loc de mare cinste. împăraţii care au succedat visau poeme, iar divinitatea (blândeţe? încuviinţare? criză de inspiraţie?) a trimis pe pământ concursurile oficiale.

Că “regimul de tristă amintire” (desigur, şi “odioasa lui soţie”) nutrea pentru intelectualitate un sentiment de ură vecin cu isteria este un lucru îndeobşte cunoscut. Recunoscut. Acceptat. Înfierat.După Revolta-Năpăstuiţilor–de-Soartă din Decembrie trecut (căci o Revoltă a fost) s-a dezlănţuit cu ferocitate un atac nemaiîntâlnit (de unde? din ce străfunduri insondabile ale subconştientului? din ce complex morbid de inferioritate?) împotriva intelectualilor. Astfel, s-a ţesut în viclenie un văl, mult asemănător pânzei de păianjen, peste nume ilustre precum Ana Blandiana, Nicolae Manolescu, Gabriel Liiceanu, Alexandru Paleologu, Octavian Paler, Gabriela Adameşteanu şi încă multe altele. Iar când vălul acesta a fost ridicat, s-a făcut întru denigrare. De ce? A pleda în favoarea intelectualităţii, la sfârşit de veac douăzeci, mi se pare a fi absurd şi anacronic. Ne-am fi aşteptat (ne aşteptăm, încă) să răsară tocmai din mijlocul acestora liderii democraţiei. Ar fi fost de aşteptat ca, pe listele electorale, să apară numele lor, chiar pentru funcţie de preşedinte. Să fie în fruntea unor partide puternice. Nu s-a întâmplat nimic din toate acestea. I-am auzit, când şi când, vorbind la televizor, la ore târzii de noapte. Vorbind în pieţe, în faţa mulţimii eterogene. Dând interviuri prin ziare mai mult sau mai puţin obscure. Dar nu aolo, unde era focul luptei. Nu în parlamentul provizoriu, nu în întâlnirile oficiale, nu în contactele directe cu guvernul provizoriu. Cineva i-a marginalizat. Cineva încă îi marginalizează. Care să fie motivul? Reprezintă ei un pericol? Vor să răstoarne guvernul? Să ne vândă ţara? Să exploateze poporul? Să întreţină instabilitatea politică şi economică? Privim cu stupoare la fenomenul de proliferare a pornografiei, a kitsch-ului. Probabil peste o mie de ziare foarte proaste consumă hârtia cărţilor foarte bune care stau în tipografii şi îşi aşteaptă rândul. Este incalificabilă scuza că pentru tipărirea acestor publicaţii pretins “independente” sau pentru camapania electorală s-a alocat stocul disponibil de hârtie în întregimea sa. Nu putem accepta la nesfârşit amânarea tipăririi cărţilor de certă valoare sau a noilor manuale şcolare, în avantajul pornografieie de stradă. O lege a presei va pune stavilă, sperăm, valului de maculatură, de jurnalistică “senzaţionalistă” făcută prin compilarea publicaţiilor occidentale, nesocotind legile internaţionale ale dreptului de autor şi de editare, făcând-se uz de şocul falselor ştiri “extraordinare”, dezminţite a doua zi. {i totuşi, pe când această lege? Fără îndoială, va funcţiona necruţătoarea lege a autoselecţiei, se vor pierde pe drum “jurnaliştii de sezon”, “jurnaliştii de revoluţie”, cei care mănâncă o pâine bună, încă, în urma jertfei supreme a celor căzuţi în focul monstruos scuipat din ţevile ucigaşe ale unui secret război civil. Dar până atunci, se impune, credem, stabilirea priorităţii pe criteriul valorii. Apar o mie de ziare proaste, dar încă nu au apărut cărţile unor poeţi, prozatori, filosofi, eseişti sau oameni de ştiinţă, manuscrise care au zăcut în sertrele editurilor ani de zile.

E de-ajuns să stai o singură zi, o singură noapte, în Piaţa Universităţii, ca să realizezi tragismul perpetuu al neputinţei, al zădărniciei. Corturile celor care fac greva foamei par a avea ceva din cuştile sălbăticiunilor care pot fi vizitate în pauza spectacolului de circ. Cei de-acolo nu pot fi pur şi simplu oameni. Sunt deja o legendă. Asprimea privirilor celor ce păzesc “Zona liberă de neocomunism”, plimbarea lor în patrulă nocturnă, de colo-colo, gesturile lente, absenţa, abandonul dar şi îndârjirea îţi adâncesc un amar sentiment. Până mai ieri, ai fi putut jura că îţi cunoşti semenii, îţi cunoşti patria. De-abia acum înţelegi că, tot timpul, în subteran, alunecau apele Fluviului Necunoscut, în zgomot surd.Cei din vechime caligrafiau în hărţi, peste ţinuturile necunoscute: “Hic sunt leones”. Folclorul românesc relatează într-un cântec vechi cum că “leu şi june se luptară” cândva, demult, prin munţii noştri.Enigmatic precum uciderea ciobanului mioritic, finalul relatării se poate doar presupune.Cântecul are totuşi, mai departe şi-o cinstită grilă de dezlegare, mărturisind cu onestitate că junele “găsi leul adormitu”. Dar, am mai spus: relatările de demult exagerează. Poporul tău, o hartă cu nesfârşite zone necunoscute. Poporul tău, amorţit, cum nisipul deşertulului împins de vânt către o linişte a durerii continue, care, în timp, a uitat chiar numele durerii. “Hic sunt leones.” Nu putem pretinde certitudini unei istorii care se minte pe sine.

Hostrakenda – greva tacerii

(1990)

Am hotărât să ies din greva tăcerii ca să nu mor. îmi închipuiam că se poate muri de foame sau de sete şi, de câte ori auzeam că cineva se află în greva foamei îmi imaginam trupul aceluia, scofâlcindu-se de la o zi la alta cum arderea de carte în vreun foc al nemerniciei, pierit, sleit de puteri, însă îndârjit de flacăra mistuitoare a credinţei sale. Puteam să mi-l imaginez, din foame sau sete murind şi devenind prin aceasta un sfânt. Dar nu credeam că se poate muri din tăcere. Am înţeles că, la fel ca şi mine, se aflau mai mulţi dintre prietenii mei caligrafi în greva tăcerii. N-au înşfăcat bănuţul de argint. Nu s-au vândut. {i-au blocat, cu bună ştiinţă, principiul vital al existenţei lor: litera-sunet, muzica-ritm, într-un cuvânt, Cuvântul. Acceptând să moară, mai curând, în cetatea pustiită de antihirist decât să-i slujească drept piatră de templu. Refuzând exerciţiul pervers al dăruirii bunului lor cel mai de preţ: gândul-rostire. Căci în rostire, spunea Heidegger, se cuprinde tocmai diamantul cel tainic, “das Ungesagte”, “nerostitul”, cel care lucrează întru “Lehre”, “doctrina” gânditorului. îmi amintesc de un “NU”, monstruos, rău, grotesc, măzgălit cu litere de-o şchioapă peste un text pe care îl numisem “Faust, Magus”. “Conform dispoziţiilor în vigoare”, îşi desăvârşea el cenzura cu mână bolnavă.în timp, am iertat trufia, stupiditatea, gratuitatea acelei anti-grafii, însă frigul care mi-a brăzdat mintea cu migală de pumnal ucigaş nu m-a părăsit, mai apoi, niciodată. Mi-am spus: voi intra în greva tăcerii. Am înţeles foarte târziu cât de mult am greşit. Frigul m-a însoţit zile şi nopţi în şir, compunând doar uitarea de timp, până spre Crăciunul trecut. Iar după aceea, într-un mod inexplicabil, s-a tansformat parcă într-o dogoare insuportabilă. Eram în infern? Toată luna ianuarie amn zăcut, bântuit de frisoane. Chiar voi muri? Dacă, monstrul care concura cele mai înspăimântătoare fantasme, depăşind cu mult imaginaţia mea în tentativa de a închipui în vreo carte un dictator, posibil erou-monstru al unui roman-monstru, murise; dacă revoluţia a a învins; dacă există dreptate, adevăr, lumină, de unde acest tremur continuu între frig şi căldură, de unde această spaimă a neîncrederii, de unde acerst blestem peste neamul acesta, de-a fi chinuit între chingile ignoranţei şi pintenii promisiunilor deşarte? Cine, ce forţă îşi râde de noi, zămislind un scenariu hidos în care rolurile ne sunt distribuite forţat? Nu-i un blestem? Oare chiar nu putem să ne împotrivim? Dacă spun: au murit copii în revoluţie, eu ştiu că au murit copii în revoluţie pentru că ochii mei, chiar ochii mei au văzut că au murit copii în revoluţie. Dar eu refuz să cred lucrul acesta. Pentru că ochii mei au văzut, însă mintea mea refuză să înţeleagă. Eu pot să văd copii ţinând în mâini lumânări pe treptele Catedralei, pot să văd ţevile armelor îndreptate spre ei, pot să-l chiar văd pe acel ce ocheşte ţinându-şi respiraţia, pot să văd flacăra glonţului ţâşnind. Dar nu pot să cred. Atâta tot. Nu-i un blestem? Si nu-i blestemul blestemelor, fie el blestemat!, şarpele minciunii care s-a ridicat, parcă născut şi hrănit din trupurile celor ce au pierit? Iată de ce am hotărât să ies din greva tăcerii. Era un monolog rostirea, o dimensionare întru proiectarea lumii cu sens unic, un val ce proteja minciuna? Nerostitul din lăuntrul fiinţei noastre trebuie să fie o redimensionare a lumii, întru adevăr şi libertate. între acestea două se află Drumul. Fără veriga aceasta, nu se poate produce “paideia”. Fără “paideia” nu se poate ajunge la adevăr. Iar fără adevăr, libertatea este un nonsens. Dar să vă spun o poveste. Jocul “hostrakenda” din vechime era aşa: o scoică pe jumătate albă, pe jumătate neagră era aruncată în sus. După cum cădea ea în nisipul de pe plajă, se hotăra ordinea intrării în joc. Se spune că, în momentul aruncării scoicii spre soare (focul?) şi al răsucirii ei în plutire (aerul?) se strigau trei cuvinte până să ajungă pe nisip (pământul?), ca mai apoi să fie măturată de valul mării (apa?). Si că aceste trei cuvinte ar fi fost: “Noapte sau zi?”

E-mail, adresa de corespondenta

cochinescu [at] yahoo.com

C.P. 1-151
2000 Ploiesti 1
Prahova

Portofoliu selectiv de Artă Fotografică

Fotografiile artistice din acest portofoliu au fost realizate de Ioan Mihai Cochinescu în perioada 1981-1989, fiind prezentate în expoziţiile personale ale artistului pe simezele Galeriilor de Artă Fotografică ale AAF din Bucureşti (1983, 1986), la Salonul Internaţional de Artă Fotografică – România, Bucureşti, Sala Dalles (1986), Castelul medieval din Szczeczin (Polonia, 1986) şi Galeriile de Artă Fotografică ale AAF din Gdansk (Polonia, 1986), Salonul Internaţional de Eseu Fotografic din Royan (Franta, 1986, 1987), Salonul Naţional de Eseu fotografic ESEF (Ploieşti, 1987) şi Salonul Internaţional de Artă Fotografică din Jau (Brazilia, 1987).
Notă importantă: În conformitate cu legislaţia naţională şi internaţională, nici o fotografie din portofoliul care urmează nu poate fi reprodusă sau utilizată în scopuri comerciale ori publicitare, fără acordul autorului sau a editorului său. (Copyright © 2005 by Ioan Mihai Cochinescu)

Mircea Cartarescu

“Pe la vârsta de cincisprezece-şaisprezece ani, când cei mai mulţi dintre noi nici nu ştiam pe ce lume suntem, Ioan Mihai Cochinescu ia un premiu şi o medalie de aur la Hiroşima, în Japonia, cu unul dintre primele sale filme (“Când oamenii se joacă”). Mai târziu frecventează mediile literare şi culturale bucureştene, se preumblă – glorios aş spune – prin cenaclurile de bază ale anilor ’80, prin “Junimea” şi prin “Cenaclul de luni”, făcând nişte lecturi fulminante.Tot astfel, la Ploieşti. Ia mai apoi premii peste premii, Premiul Academiei Române, Premiul Uniunii Scriitorilor, Premiul “L.Rebreanu”. Publică un roman senzaţional, unul dintre cele mai mari romane de după război, după părerea mea, “Ambasadorul” şi, în cele din urmă, printr-un fel de întoarcere a textului pe urmele sale, ca cele două mâini care se desenează una pe alta într-o gravură celebră, scrie chiar cartea pe care o am în mână. Un personaj scrie această carte. E un exemplu de hipertextualitate, de text care îşi înghite coada asemenea şarpelui Uroboros.” Mircea Cărtărescu (Prezentare la lansarea volumului de proze scurte “Visul de iarnă al Isabellei”- Editura RAO, Bucureşti, 1996)

Eugen Simion

“După Zmeura de câmpie de Mircea Nedelciu, Sala de aşteptare de Bedros Horasangian şi Tainele inimei de Cristian Teodorescu, Ambasadorul este romanul cel mai interesant pe care îl dă un prozator din Generaţia ‘ 80.Ambasadorul, ca roman în stil postmodern, se impune la lectură prin două sau trei note originale. Una este descrierea vanităţii puterii într-o istorie labirintică, violentă şi confuză. Substanţială este, în romanul lui Ioan Mihai Cochinescu, şi proza de idei, meditaţia cărturărească. Postmodernismul românesc, căruia unii s-au grăbit să-i anunţe decesul, are în Ambasadorul o piesă de rezistenţă. Dovadă, între altele, că posibilităţile lui estetice nu s-au epuizat în literatura noastră.” Eugen Simion (“România Literară”,1991)

Laurentiu Ulici

“O reconstituire, numai în măsura în care parfumul epocii, localizările documentare sau detaliile de viaţă socială trimit la o realitate istorică. Altminteri imaginaţia prozatorului nu s-a vrut reproductivă ci realmente creatoare iar mobilul major al construcţiei epice e mai curând relevarea unor “topos”-uri ale istoriei (puterea, gloria etc) decât restituirea unui fragment cu particularităţile lui.Iar perspectiva din care sunt luminate relaţiile dintre aceste permanenţe ale istoriei e predominant sceptică.În orice caz, relativizantă. Datorită acestei perspective, povestea Istoriei, aşa cum a gândit-o tânărul scriitor, se arată a fi cazul particular al istoriei Poveştii.Ceea ce nu e decât un fel discret – şi cât se poate de sugestiv – de a elogia Literatura.” Laurenţiu Ulici (“România liberă”, 1991)

Zoe Dumitrescu-Busulenga

“Socot acest roman unul dintre cele mai bune, dacă nu cel mai bun din câte au apărut în ultimii ani, să zicem, în ultimul deceniu. Îndrăznesc să spun asta, pentru că el intră în aria post-modernistă dar rămâne, în acelaşi timp, într-o certă clasicitate. El face drumul de la ceea ce este amorf, nestructurat, înlăuntrul şi în afara noastră şi până la ce înseamnă geometria noastră, realizată final în spirit platonicizat şi pitagoreic. Aşa încât, după părerea mea, “Ambasadorul” este una dintre cele mai ciudate şi mai strălucite producţii ale ultimei etape de istorie.” Zoe Dumitrescu-Buşulenga (“Suplimentul literar-artistic al ziarului Tineretului Liber”,1991, număr special dedicat scriitorului Ioan Mihai Cochinescu)

Monica Lovinescu

“«Ambasadorul» reprezintă o reală surpriză. El se cere primit cu tot fastul datorat unor emisari de excepţie. N-a dat prin presă (dar nu toate ziarele sunt disponibile la Paris) de surlele şi trâmbiţele care, asemenea celor de la o curte renascentistă, s-ar fi cuvenit să răsune la întâmpinarea unui astfel de text.În fond acest roman de debut nu anunţă ci este. De n-ar rămâne decât el în bibliografia lui Ioan Mihai Cochinescu (deşi de la un atare autor, aşteptăm mai departe cărţile pe care desigur ni le va da) locul lui în literele noastre ni se pare deja asigurat.” Monica Lovinescu (“Europa Liberă”, “Contrapunct”, 1991)

Ov.S.Crohmălniceanu

“Erudiţia tânărului autor sperie, deşi nu are nici un pic de ostentaţie şi urmăreşte ca o lavină mersul firesc al istorisirii. Ioan Mihai Cochinescu adună darurile sale de narator într-un discurs care înghite secvenţe epice, dialoguri, descrieri somptuoase, impresii şi reflecţii cu capacitatea digestivă a pitonului. Mişcă însă tot ce a îngurgitat după legile muzicii, ascultându-le porunca tainică în întreaga frazare.(…) O originalitate stupefiantă şi o densitate, iarăşi, uluitoare. Rareori mi s-a întâmplat să am o asemenea impresie extraordinară, citind manuscrisul unui debutant. Hotărât, Ioan Mihai Cochinescu e un talent cu totul ieşit din comun şi constituie o adevărată revelaţie.” Ov.S.Crohmălniceanu (“Curierul Naţional”, “Suplimentul literar-artistic al ziarului Tineretului Liber”, 1991, număr special dedicat scriitorului Ioan Mihai Cochinescu)

Nud in peisaj arid #1

Sub clopot

Posted in Fotografii | Comments Off