Am văzut/ascultat de curând piesa “Stand by me” cu Playing for change, via Sebastian. Vă ofer şi eu la rândul meu pentru acest weekend o altă piesă, la fel de frumoasă, “Samba de Viola” dar şi piesa deja amintită mai sus, cântate de aceeaşi trupă (surse: Vimeo şi YouTube). Enjoy!
From the award-winning documentary, “Playing For Change: Peace Through Music”, comes the first of many “songs around the world” being released independently. Featured is a cover of the Ben E. King classic by musicians around the world adding their part to the song as it travelled the globe.
Daţi clic pe imaginea de mai jos şi veţi vedea panorama Decebal-Traian din mina de sare Unirea N-am mai văzut de multă vreme salina din Slănic-Prahova. În primul rând pentru că au circulat în ultimii ani tot felul de zvonuri, că s-ar fi prăbuşit, că ar fi fost inundată etc. În al doilea, pentru că n-am reuşit niciodată să mă sincronizez cu orarul de vizitare. În al treilea, pentru că sunt cozi foarte mari ca să cobori acolo. Îmi amintesc de o şedinţă de cenaclu (“I.L.Caragiale” din Ploieşti) ţinută chiar în salină, cu puţin timp înainte de revoluţia din ’89, în care ne-am citit textele cu toţii. Realitatea care bătea metafora! Să fii artist, scriitor şi să fii nevoit să cobori la câteva sute de metri sub pământ ca să-ţi citeşti producţiile literare! Să vii dintr-un frig al unei societăţi care oprea căldura în casele oamenilor, în teatre, în filarmonici, în spitale şi şcoli şi să cobori în frigul minei. Cu câţiva ani înainte de asta, am făcut în salină fotografii cu un aparat Smena (probabil cel mai rudimentar din câte existau pe-atunci), cu expunere lungă, în care l-am surprins pe Sebi stând pe o bancă, sub acele trepte din lemn care par a nu avea nici un rost, suspendate pe pereţi, ca într-o compoziţie suprarealistă. Am desenat în peniţă şi tuş câteva crochiuri pe hârtia proastă a unui caiet tip maculator, câteva schiţe şi lanţul cel gros din jurul statuii lui Eminescu (din nou viaţa care bate metafora?). Unele dintre desenele mele de-atunci pot fi văzute în continuare. Şi atunci ca şi acum m-a impresionat aspectul de catedrală uriaşă al salinei, înalte de peste 50 de metri. Oamenii vin aici pentru aerosoli, copiii se joacă pe terenuri de volei şi fotbal, poţi să bei liniştit o cafea sau un suc. Trebuie doar să fii foarte bine îmbrăcat (sunt numai 12 grade C în salină). E atât de multă sare aici încât se spune că ar putea asigura nevoia de sare pentru întreaga omenire, pe o perioadă de 50 de ani! Poţi chiar să te dai cu un fel de tricicletă. Nu există limită de vârstă pentru a te bucura de toate astea.
Pentru a vedea panorama, daţi clic pe imagine (trebuie sa aveţi instalat QuickTime Player). Piaţa Sfatului din Sibiu
Mai e nevoie să spunem că Sibiul (ca şi Braşovul sau Sighişoara) sunt deja oraşe europene de tip occidental? Care o fi explicaţia? O să ni se răspundă: cu siguranţă, banii. Da, banii europeni vin uneori cu nemiluita, trebuie doar să ştii să accesezi fondurile (sau să vrei, să ai interes). Aici, la Sibiu, e clar că există un primar excepţional, înconjurat de edili excepţionali. Nu în ultimul rând, e limpede că cetăţenii oraşului sunt excepţionali. Intri în catedrale şi muzee şi ai sentimentul că te afli în Germania, Franţa, Italia etc. Terasele sunt de bun gust şi cu mâncăruri foarte bune. E curăţenie peste tot, e tihnă, e frumos. Orgile din biserici cântă muzică de Bach. Bisericile catolice sunt deschise (spre deosebire de cele ortodoxe din ţară, care mai tot timpul sunt închise). Preţurile nu sunt exagerat de mari. Să tot fii turist. Nu mi-am propus să scriu “ca la ziar” aici, pe blog, departe de mine ideea de “editorial”. Spun doar că mi-a plăcut la Sibiu, am respirat în fine un aer curat de vacanţă, fie şi în România cea lovită în ultima vreme de cele mai rele fulgere ale nepăsării şi chiar ale iresponsabilităţii. Am văzut celebrele calfe călătoare la lucru (dacă urmăriţi linkul din stânga, ascultaţi şi reportajul de la Radio România Actualităţi semnat de Carmen Vulcan, e chiar interesant), am văzut şi puii de barză care mai au puţin şi îşi vor lua zborul spre ţări mai bune şi mai calde. Poate cineva să creadă că parcarea din centrul oraşului costă doar … 50 de bani (!!!) ora? Că există tot felul de idei năstruşnice manageriale prin cluburi, baruri, restaurante, care de care mai ofertante (chiar şi cele cu tentă nostalgică)? Manelismul pare a fi fost eradicat (sau nu a existat pe-aici niciodată). Se ascultă jazz, rock, muzică clasică. Se vorbeşte potolit (nu răstit sau în strigăte de mahala). Lumea se distrează pe cinste. E parcă şi altă lumină în străvechiul Sibiu, renăscut cumva miraculos, din propria cenuşă, precum Pasărea Phoenix.
Cine şi-ar imagina că undeva la “ţară”, în România, la mică distanţă de Ploieşti, există un palat care întrece în frumuseţe, după părerea mea, chiar originalul francez – Le Petit Trianon (Versailles) – după care, pare-se, s-a inspirat celebrul arhitect Ioan Berindey? Desigur, astfel de edificii există pe întreg teritoriul ţării, mai ales palate medievale sau conace. Dar acest palat este construit la începutul secolului XX. Este vorba despre Micul Trianon de la Floreşti – Prahova. Arhitectul este cel care a construit şi cunoscutul Palat Cantacuzino (Muzeul “George Enescu” sau “Casa cu lei”) de pe Calea Victoriei din Bucureşti, iar proprietarul este celebrul Grigore Cantacuzino (cunoscut şi sub numele de Nababul). Iată ce scrie Andrei C. în miscellanea.ro : “Micul Trianon este porecla pentru palatul construit de Grigore Cantacuzino la Floreşti unde îşi avea moşia. În 1911 cel poreclit Nababul a început construcţia unui edificiu special pe Valea Prahovei. Pentru aceasta a apelat la arhitectul Ioan Berindey care a proiectat o structură inspirată din Marele şi Micul Trianon de la Versailles. Tot din Franţa a venit şi mâna de lucru specializată iar lucrările au avansat repede astfel încât în 1913 exteriorul palatului era terminat. Din păcate în acelaşi an Grigore Cantacuzino a murit. Fiul acestuia, Mihail, nu a continuat lucrările, poate şi din cauza vremurilor – Primul Război Mondial. Degradarea lui a început chiar atunci – germanii au luat tabla de cupru de pe acoperiş şi sobele de teracotă. Ce a rămas din palat, anexe si parcul de aproape 150 de hectare a fost transformat de comunişti într-o unitate de dresaj canin. După 1965 s-a înfiinţat un sanatoriu TBC care funcţionează şi până în ziua de azi şi care i-a făcut probabil cel mai rău, indirect. Distrugerile directe au fost întreprinse şi de săteni care au demontat tot ce se putea sau chiar au demolat pentru a refolosi materialele de construcţie. După revoluţie au apărut iniţiative de renovare dar toate s-au lovit în primul rând de existenţa sanatoriului TBC. Acesta ar trebui închis şi, pentru a elimina complet pericolul, ar fi nevoie de măsuri extreme de genul înlocuirea unui strat de jumătate de metru de pământ din împrejurimi. În consecinţă nu s-a făcut nimic şi nu pare că se va face ceva.” O reconstituire virtuală ingenioasă făcută în AutoCAD 3D se poate vedea aici. Palatul acesta în ruine care ar fi trebuit să aibă 365 de încăperi – câte una pentru fiecare zi a anului – (căruia nu-i găseşti utilitatea, dar îi găseşti din fericire rostul) e minunat de frumos iar împrejurimile sale par a defini “zona” din “Calăuza” lui Tarkowski (chiar şi foşnetul vântului pe care îl auziţi în micul meu film e oarecum tarkowskian). Până una-alta, pentru mine, palatul Nababului a devenit un loc de picnic extrem de inedit, mai ales că am fost însoţit (şi păzit) permanent de … “Câinele Trianonului”
Uite cum parodia revine în forţă astăzi (KK-MAKA – Imnul Crizei), ceea ce arată că umorul românilor (râsu’-plânsu’) a fost este şi va fi direct proporţional cu dimensiunea dezastrelor politice, care ne-au bântuit de-a lungul secolelor, ne bântuiesc şi probabil ne vor bântui de-a pururi.
Ca să fim cinstiţi până la capăt, dăm mai jos şi … originalul piesei (“Waka Waka”), cu Shakira
Exploziile solare pot fi catastrofale pentru planeta Pământ? Sau sunt fenomene astronomice obişnuite şi-atâta tot? De curând au avut loc două uriaşe erupţii solare simultane, care se îndreaptă spre noi.
“Explozia a fost direcţionată direct către noi. Nu am mai remarcat o asemenea furtună solară de foarte mult timp”, a declarat Leon Golub, reprezentant al centrului de astrofizică Harvard-Smithsonian. Lucie Green, cercetător în cadrul Laboratorului de Ştiinţe din Surrey, a urmărit fenomenul folosind telescopul japonez Hinode: “Au avut loc două erupţii solare, simultane, care vin direct spre Pământ. Astfel de fenomene se produc în momentul în care imense structuri magnetice din atmosfera solară îşi pierd stabilitatea şi nu mai pot fi ţinute sub control de atracţia gravitaţională a Soarelui. Astfel, apar erupţii solare în spaţiu. Se pare că prima erupţie detectată a fost atât de mare încât a modificat câmpul magnetic a jumătate din atmosfera vizibilă a Soarelui şi a făcut posibilă o a doua erupţie îtr-u iterval de timp mai redus decât cel normal. Ambele erupţii ar putea fi direcţionate spre Pământ, dar se pot deplasa cu viteze diferite. Astfel, efectele pot fi efecte majore şi prelungite, cum ar fi aurole boreale vizibile la latitudini mai mici”. Conform Daily Telegraph, oamenii de ştiinţă au avertizat că o explozie solară majoră ar putea produce perturbări fără precendent în alimentarea cu curent electric şi desincronizări în sistemele de telecomunicaţii. În numai câţiva ani, susţin experţii NASA, Soarele va atinge maximul de activitate producând dificultăţi în funcţionarea echipamentelor electronice, a sistemele de navigaţie şi a sateliţilor.
Aşa se vede de la etajul 14 al SUUB, Sala Radio – unul dintre multele proiecte-gigant ceauşiste, abandonate. În dreapta imaginii se vede şi Casa Poporului. Panorama, după cum se poate observa destul de uşor, nu este de 360 de grade, pt. că nu se putea fotografia de pe terasă de jur împrejur. Pentru a putea vizualiza panorama, daţi clic pe fotografie (trebuie să aveţi instalat QuickTime Player).
Am spus asta în mai multe rânduri: niciodată nu mi-am ţinut un jurnal de scriitor, propriu-zis. Caietele şi agendele mele (singurele scrise “de mână”) adunate în timp au aerul unor banale însemnări documentare, presărate cu relatări sumare, expediate, impersonale, stângace şi destul de neinspirate ale unor evenimente oarecare din viaţa mea. Dacă cineva le-ar răsfoi vreodată ar fi complet dezamăgit: acesta e scriitorul “Ambasadorului”? Am ezitat mult, prin urmare, în faţa oportunităţii compunerii câtorva rânduri, aici, pe blog, privind şirul de întâmplări din ultimele săptămâni. M-am gândit în cele din urmă că blogul meu e totuşi un fel de mic jurnal, aşa că, pentru cei care n-au aflat încă, iată o spun: am fost internat de curând la Spitalul Universitar de Urgenţă din Bucureşti, secţia cardiologie, în urma unui control medical periodic de rutină. Sebastian, fiul meu (căruia îi sunt recunoscător pentru totdeauna şi îi mulţumesc şi pe această cale), a fost cel care m-a determinat să fac acest lucru, cu o insistenţă greu de imaginat şi chiar de înţeles (întrucâtva de domeniul paranormalului), care mă face să-l socotesc pe drept cuvânt mesagerul Îngeraşului care mă păzeşte de când eram copil. Ce spune diagnosticul la externare? Ţineţi-vă bine (eu am primit vestea înainte de internare precum o leucă-n cap!): 1. Un recent infarct miocardic anteroseptal (pe care eu pur şi simplu nu-l pot temporaliza); 2. Angină pectorală instabilă cls III C 3 Braunwald; 3. Boală coronariană aterosclerotică bivasculară (îngustarea vasului principal cu 50-60 %); 4. Anevrism apical. 5. Dislipidemie în tratament cu statină.
Pentru continuarea textului şi alte fotografii apăsaţi pe Continue reading
Dan Gulea a scris pe blogul său o cronică extrem de inspirată (“Ambasadorul a sosit la noi”) despre romanul meu “Ambasadorul”. Am citit-o cu mare bucurie. Îi mulţumesc pentru atenţia cu care mi-a lecturat cartea şi seriozitatea cu care a interpretat-o.
În drumul spre frumoasa staţiune Cheia (Valea Teleajenului), treci cu siguranţă prin localitatea Vălenii de munte (Prahova). Aici, pe lângă vestita Casă memorială “Nicolae Iorga“, Muzeul de etnografie sau Muzeul de artă religioasă, poţi vizita o bisericuţă veche de vreo trei sute şi ceva de ani, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, numită “Mânăstirea“. Dacă citeşti istoricul bisericii, o să afli că şi ea, ca mai toate bisericile românilor, a fost distrusă de-a lungul veacurilor de tot felul de dezastre, dar că a renăscut din propria cenuşă precum pasărea Phoenix. Cutremurul din 1977 a redus-o la ruine. Acum, din fericire, e reconstruită în întregime şi îţi poţi căuta şi regăsi liniştea sufletească, aşa cum doar bisericile şi mânăstirile au darul să o facă. Trăim în mileniul trei, suntem informaţi prin diverse medii de evoluţia cercetărilor ştiinţifice, de uluitoarele descoperiri în domeniul geneticii, astronauticii, informaticii. Ne punem întrebări, suntem unicele fiinţe iscoditoare de pe pământ. Şi cu toate acestea, suntem la fel de religioşi ca acum două mii de ani. Nu e absolut extraordinar? Nimic nu mă fascinează într-atât de mult ca puterea paradigmatică a credinţei în Iisus Hristos (deşi sunt copleşit, teologic vorbind, de puterea paradigmatică a tuturor religiilor lumii). Nu în ultimul rând, eu nu cunosc spaţii mai încărcate de har şi dulce pace sufletească decât bisericuţele acestea albe româneşti, mai ales în zilele obişnuite ale săptămânii, când nu ai parte de vânzoleala oamenilor gălăgioşi, chiar necuviincioşi uneori, care stau la cozi uriaşe, îmbrâncindu-se, pentru a ajunge la o sticluţă de apă sfinţită sau pentru a atinge vitrina moaştelor unui sfânt sau ale unei sfinte. Dacă eşti însă singur sau aproape singur în biserică, deşi nu ai garanţii că devii prin aceasta un mai bun creştin sau că ţi-ai spălat toate păcatele cele omeneşti, ai măcar o şansă în plus să înţelegi adâncul sens al cuvântului smerenie.
La mulţi ani, Tea! … si un mic dar muzical De la cota 1400 mai e doar un “fleac” până la micuţa cabană de la cota 1510. Fleac-fleac, dar dacă o iei către ea abrupt şi mai eşti şi sedentar până în măduva oaselor, îţi dai seama cât de importantă este mişcarea în general şi cât de puţin ne-ar trebui nouă, tuturor, să fim în formă fizică foarte bună, cu un minim de efort (zilnic). Nu demult, am putut constata din nou că, desigur, tradiţionala ciorbă de burtă pe vârf de munte face toţi banii, de asemenea şi ospitalitatea caldă a gazdelor (care, ce-i drept, în timpul săptămânii nu prea au vizitatori). Drumeţiile de munte cred că ar trebui să intre în programele şcolare, ca materii obligatorii. Chiar şi weekend-urile cu mici şi bere, înfipţi în scăunele pe malul unui râu de munte sunt ceva mai bine decât nimic. Cu condiţia să fie interzise audiţiile muzicale, cu boxele la maxim (nici manele, nici nimic) …
P.S. Acum exact un an, eram tot aici, la cota 1510, aşa că m-am gândit să adaug câteva fotografii de-atunci, mai ales că în interiorul cabanei (în restaurant) se află o sobă din teracotă, foarte frumoasă, cu o tentă de artă naivă, “la ea acasă”, ca să zic (textualist?) aşa.
Azi se sărbătoreşte Sfânta Virginia (Biserica Romano-Catolică), aşa că, la mulţi ani, Vergi!
Nu sunt un microbist (niciodată n-am fost), dar la unele meciuri cu echipe de valoare mă uit. Aşa a fost şi cazul meciului de aseară dintre Germania şi Spania, în semifinalele campionatului mondial de fotbal. Atât cât mă pricep eu, spaniolii au fost mai buni, dar din motive subiective, mie mi-ar fi plăcut să câştige Germania. Ca “premiu” de consolare şi totodată ca “remember”, le dedic jucătorilor şi (în egală măsură) microbiştilor germani un videoclip cu un meci de fotbal în care în cele din urmă … filosofia greacă (da, chiar aşa!) se pare că a avut un cuvânt greu de spus, prin Arhimede: Evrika! εὕρηκα! Enjoy!
Update (“Ambasadorul”): A apărut în “Cultura” (Fundaţia Culturală Română – Preşedinte fondator: Augustin Buzura) nr. 25 (280)/1 iulie 2010 o excelentă cronică dedicată romanului meu “Ambasadorul”, sub semnnătura lui George Neagoe. Îi mulţumesc tânărului critic literar în mod special pentru grila cea nouă aplicată, fiind cel dintâi care semnalează cu acuitate, foarte aplicat, obsesia regimului totalitar pentru îndepărtarea, izolarea şi chiar anihilarea forţei intelectualităţii, ca primejdie majoră pentru trezirea conştiinţei poporului (acesta fiind şi unicul motiv pentru care, de altminteri, “Ambasadorul” a fost interzis de cenzura acelor vremuri).
Mi-a scris de curând doamna Andreea din Insulele Feroe. I-am răspuns la “Comentarii”, asa că, cine doreşte, va putea vedea acolo opinia mea, dupa ce am intrat in posesia noilor informaţii (printre altele, că este vorba despre balene, nu despre delfini; dar acest amănunt nu schimbă esenţa dezbaterii). Trebuie să vă mărturisesc că, în continuare, cultura mea nu poate accepta violenţa şi cruzimea imaginilor în care sunt sacrificate acele mici balene. Dar, evident, nu doar cultura mea contează în lumea asta! E clar că trebuie să acordăm respectul cuvenit tuturor celorlalte culturi ale altor popoare. E foarte sigur că acestea trebuie recunoscute şi acceptate ca un bun patrimonial universal nepreţuit. Prin urmare, publicarea aici a comentariilor doamnei Andreea din Insulele Feroe nu constituie doar un drept la replică. E un text simplu şi onest despre o altă cultură. Şi pentru că aceeaşi doamnă ne-a oferit şi un link spre lumea mirifică a locurilor în care trăieşte acum, iată aici câteva imagini care arată Insulele Feroe în toată frumuseţea şi complexitatea lor. Enjoy!
Sursa imaginilor: http://puertogaleradive.com/blog şi Wikipedia
“Va rog sa ma iertati, dar ati postat acest articol (“Masacrarea delfinilor Calderon”) influentat fiind de un e-mail primit pe net, e-mail pe care l-am primit si eu cu ceva vreme in urma. Cum imi petrec zilele de prin 2002 incoace chiar in insulele Feroe, una dintre imagini fiind chiar din capitala (cea cu cladirea acea inalta care este spitalul), as vrea totusi sa combat niste mari inexactitati prezentate drept “adevaruri” in mailul cu pricina. In primul si primul rand, nu este vorba despre delfini. Delfinii nu sunt foarte amatori de ape reci, iar insulele Feroe sunt ceva mai jos de cercul polar. Ceea ce vedeti in imaginile respective se cheama “pilot whales”, este un soi de balena de dimensiuni mici care se confunda cu foarte mare usurinta cu un delfin.
Mă număr printre acele multe persoane care, dacă apucă să se uite la televizor, sunt impresionate până la lacrimi de toate relele şi necazurile oamenilor, până într-acolo încât donează acei câţiva euro prin sms, pentru a ajuta să se construiască un spital pentru copii, pentru a se salva viaţa cuiva bolnav de o maladie incurabilă, pentru a-i ajuta pe cei năpăstuiţi de furia absurdă a naturii. Conştient de faptul că nu prea se ştie unde ajung, concret, acei bani (pentru că, în mod transparent, nu se prea arată acest lucru) şi că, dimpotrivă, de foarte multe ori ajutoarele ajung exact acolo unde nu e nevoie sau, mai rău, de-a dreptul în buzunarele unor nemernici (după cum povestesc oamenii cei necăjiţi şi bătuţi de soartă, dacă-i întrebi), eu totuşi apăs pe tasta ok şi trimit mesajul. Oricum e un gest simbol. Mă uit la televizor şi nu-mi vine să-mi cred ochilor. La Săuceşti, Dorohoi, Dorneşti, Marginea şi în alte localităţi din nordul Moldovei, prăpăd. Dar la numai câţiva kilometri depărtare de devastatoarele inundaţii cu pierderi de vieţi omeneşti şi pagube materiale ireversibile, la Rădăuţi, primarul organizează o sărbătoare de-a dreptul grotescă a oraşului, cu mici, bere şi focuri de artificii. Cum e posibil aşa ceva? Cât de fără suflet poţi fi, ca să petreci vesel şi fără de griji la doi paşi de familii îndoliate şi de lacrimi şi de durere? Nordul Moldovei este (spun statisticile europene) cel mai sărac ţinut din întreaga Europă. După ce că acolo trăiesc (în demnitate!) cei mai amărâţi oameni ai acestui neam, mai sunt şi loviţi de nenorocirile calamităţilor naturale, la care se adaugă incompetenţa şi uneori chiar indiferenţa autorităţilor, luate întotdeauna prin surprindere, incapabile să reacţioneze rapid, eficient. Niciodată nu se construiesc diguri, deşi sunt promise electoral. Nu există proiecte de reabilitare a cursurilor marilor râuri, deşi dacă ar exista şi s-ar trece la treabă, ar avea de muncă zeci de mii de oameni, ar fi la adăpost de inundaţii zeci de mii de familii, s-ar putea utiliza apa adunată controlat pentru irigaţii şi producere de energie electrică. De aproape douăzeci de ani, m-am dezobişnuit să mai scriu texte cu conotaţii politice. Am făcut-o atunci, imediat după revoluţie, la Contrapunct, în câteva editoriale. Şi mi-am dat seama că nu are nici un rost. Fiecare partid, odată ajuns la putere, nu face altceva decât să mulgă ce a mai rămas de muls din biata ţară, pentru binele aleşilor şi pentru binele familiilor lor. Acum sacul a ajuns la fund. Nu mai e nimic de furat, de jefuit, de împărţit, de prăduit. Acum ei sunt liniştiţi, iar poporul e pe moarte. Contează? Nu, pentru ei, nu contează. L-am văzut, în sfârşit, pe preşedinte grav, abătut, trist. I-o da oare Dumnezeu gândul cel bun să-şi îndrepte privirea şi spre cei năpăstuiţi, nu doar spre cei din jurul său, care din fiecare strănut par a se îmbogăţi din ce în ce mai tare? Dar oare ei, cei din jurul său, vor avea şi ei, spontan, miraculos, divin, gândul cel bun să-şi mai lase deoparte propriile buzunare şi să mai facă ceva, cât de puţin, şi pentru propria ţară? Probabil că nu. Fiecare imagine a vreunei bătrâne care-şi frânge mâinile a neputinţă, jelindu-şi casa dărâmată de viitură cu bocete scâncite, cântate, urlate până dincolo de glas, ca după mort, mă umple de durere dar şi de mânie. N-am auzit pe nimeni blestemând cerul, pentru nenorocire. Oamenii sunt supăraţi pentru continua bătaie de joc a celor îmbuibaţi, pe spatele lor. Pentru că, nu-i aşa? apa trece, obedienţa rămâne.
Aici, la St Margaret’s Church – Westminster Abbey, închei jurnalul meu londonez de imagini. Nici pe departe n-am reuşit să vă arăt cele mai reprezentative locuri. Poate pentru că pe unele nici nu le-am văzut (sic!) . Dar poate şi pentru că din o bună parte a fotografiilor mele londoneze voi alcătui o expoziţie al cărei titlu va fi “Red London”. Poate şi pentru că e destul de greu să selectezi doar vreo sută de fotografii din mai bine de trei mii făcute. În mod cert, pentru că doar imaginile nu pot defini viaţa reală şi starea de spirit ale unui oraş atât complex şi atât de vestit, atât de iubit, atât de … fotografiat. De aceea, vă las să le priviţi, cu simplitatea şi bucuria cu care eu însumi le-am descoperit, într-un fel nesofisticat, grav şi jucăuş, precum îndârjirea copiilor de a alege cele mai largi şi adânci băltoace pentru a călca în ele după ploaie, ţopăind, stârnind perdele de stropi de apă şi murdărindu-şi hainele, spre disperarea părinţilor. Enjoy!
În primul episod al acestui mic jurnal londonez am vorbit despre Biserica Tuturor Sfinţilor din Blackheath. Revin acum cu fotografii mai multe dar mai ales cu gândul la cele două “personaje” pe care le-am întâlnit acolo: femeia care îngrijea de biserică şi preotul. Deşi situată într-un peisaj de-a dreptul privilegiat (fiind unicul edificiu ridicat pe toată imensitatea câmpului din vecinătatea Greenwitch Park), biserica nu pare a stârni interesul turiştilor şi nici al credincioşilor din partea locului. Habar nu am de ce. Poate că mă înşel, pentru că am văzut totuşi câteva programe şi afişe de concerte şi recitaluri de orgă. În interior, acum, nu era nimeni, dar e drept că abia peste o jumătate de oră începea slujba religioasă de seară. Şi s-a întâmplat, cumva de-a dreptul miraculos, ca preotul să se apropie şi, după ce a explicat prezenţa câtorva icoane bizantine într-un lăcaş de cult catolic, a spus că nu are importanţă dacă suntem ortodocşi sau nu. Dumnezeu este unul singur (o, Doamne, cât de simplă şi evidentă dreptate avea! oare când va înceta această de neînţeles divizare a creştinilor?). A venit apoi cu o lumânare aprinsă (am şi surprins momentul într-o fotografie) şi, deşi nu era nimeni altcineva în biserică, a închis ochii, cu palmele mâinilor în sus şi a spus cu voce murmurată “Tatăl nostru”. Putea fi ceva mai înălţător?
…
