Cu puţin timp în urmă, la una dintre orele mele de estetică, vorbind despre literatura veche japoneză (mai exact despre haiku), am avut surpriza să descopăr că una dintre elevele din clasa a XII-a de arhitectură, Delia Vlad, e pasionată de acest subiect mai mult decât mi-aş fi imaginat în cel mai optimist scenariu de film SF cu eroii liceeni ai generaţiei internaute din ziua de azi. Mai mult decât atât, scriind pe tablă (pe verticală desigur) un haiku de Matsuo Basho şi explicându-l, eleva mi-a dat sentimentul că, pentru câteva clipe, îmi luase locul: devenea, cu încetul, un fel de profesor pentru noi toţi (de altminteri, studiază japoneza de doi ani). 古池や蛙飛込む水の音 (Furu ike ya kawazu tobikomu mizu no oto). Adică: “balta cea veche— /sunetul unei broaşte/ sărind în apă”. În săptămâna următoare, ea a repetat întâmplarea, numai că de data asta a scris cu creta pe tablă un semn nou, la capătul unui vers. “Aşa făceau şi poeţii japonezi de demult. Dacă starea lor emoţională se modifica, era posibil să găsească un alt semn grafic Kanji (漢字), de la o zi la alta…” (dar numai despre scrierea japonezăar trebui să compun o altă postare, ca pe un fel de aventură spirituală, de-a dreptul fascinantă). Şi, uite-aşa, s-a născut ideea de a ne întâlni într-o seară în sala de festivităţi a liceului, la poveşti despre haiku şi despre Japonia, la o cană cu ceai, în faţa hârtiei de orez şi a pensulelor şi tuşului pentru un prim exerciţiu de caligrafie kanji, în prezenţa invitatului surpriză, “domnul japonez” în vârstă de 35 de ani, care se află în România de vreo 7-8 ani şi care, deşi nu este un artist, a caligrafiat cu deosebită migală o dedicaţie tradiţional-japoneză: “Pentru Mihai”
Cum e lesne de bănuit, am ascultat în tot acest timp muzică medievală japoneză. Iată şi câteva fotografii de la ineditul eveniment.
Dacă vi se pare ok, mă puteți vota dând un clic pe logo-ul de alături, iar apoi un alt clic pe cele 5 steluțe galbene, la “Evaluare”. Vă mulțumesc mult!
M-am găsit, cu plăcută surprindere, pe o listă de nominalizări pentru “Prahoveanul anului 2010″. Iată ce spun despre tema aceasta chiar cei care au lansat conceptul: “PHonline.ro îţi propune ca, în 2010, să susţii alături de noi performanţa, oricum ar arata ea, şi să-i acordăm, împreună, recunoaşterea publică. Vrem ca topurile de notorietate să nu mai fie dominate de diverşi săraci cu duhul, doar pentru că apar frecvent la televizor. Credem că generaţiile de prahoveni care se află acum în grădiniţe, în şcoli, în licee sau în facultăţi au nevoie de modele de viaţă autentice. Găsiţi lista prahovenilor nominalizaţi aici, pe www.ph-online.ro/prahoveanul-anului. Îi puteţi vota pe fiecare dintre ei, sau puteţi adăuga informaţii noi despre ei (texte, imagini, link-uri), trimiţându-le la adresa de email: prahoveanulanului@gmail.com. Documentarea făcută de noi poate fi perfecţionată de cei nominalizați, pe care îi rugăm să ne trimită fotografii, informaţii si link-uri relevante despre activitatea lor.”
Între 15 februarie şi 15 martie 2010 poţi trimite un SMS pentru Alexandra la 858. Vezi aici →
Notă: Daţi “play” pe melodia de mai sus, pentru cele câteva clipe cât veţi zăbovi asupra acestui text. Vă mulţumesc. Enjoy!
Nu aşa ar fi vrut să o sărbătorească pe Alexandra cei dragi, la împlinirea vârstei de 24 de ani. Nu sub un astfel de generic. Melodia pe care o ascultaţi acum a fost cântată de contratenorul Cezar Ouatu la finalul unui specacol extraordinar dedicat acestei tinere pe care cei mai mulţi dintre nioi, cei prezenţi acolo ca spectatori, nu o cunoaştem. Înregistrarea piesei muzicale nu-i aparţine lui Cezar, din păcate. El a cântat-o live, acompaniat singur la orgă, impresionant, până la plânsul cel surd, mocnit, amar, al furiei în faţa neputinţei, dar încă nu avem înregistrarea video a acestui eveniment. Am găsit totuşi o variantă frumoasă pe internet. Au fost donate lucrări de artă, fotografii artistice. Prietenul nostru Bogdan Stoicescu a reuşit să-i aducă la Teatrul “Toma Caragiu” din Ploieşti pe cei mai reprezentativi artişti ai momentului. Fiecare dintre ei a vărsat o lacrimă de speranţă şi a contribuit după puterile sale cu o vorbă bună şi un bănuţ simbolic. Alexandra, acum, e suspendată parcă într-un fel de balonaş de curcubeu, în adierea vântului. Ce forţă energetică extraordinară are fata aceasta, dacă a reuşit să ne adune, fără cuvinte, într-un loc special al artelor, să-i fim alături! Tocmai de aceea am convingerea că fiecare dintre noi ne-am transformat în timpul concertului într-un soi de mici entităţi, asemănătoare celor mai mici fluturi, care să-i stăm prin preajmă şi, zburând neobosit pe lângă balonaşul ei transparent şi fragil, să o aducem teafără, înapoi, pe pământ. Curaj şi încredere, Alexandra!
Am primit câteva fotografii făcute de Bogdan Florea în timpul vernisajului expoziţiei de fotografie ale Fotoclubului Coket, căruia îi mulţumim. Urmăriţi linkul alăturat, unde veţi vedea mai multe fotografi si imagini video montate de Marius Daniel. În cele cîteva fotografii de mai jos pot fi văzuţi: organizatorul manifestării, Bogdan Stoicescu, cvartetul de coarde plus percuţie condus de Cosmin Faur şi Oana Zafiriadis împreună cu soţul ei, Arthur Zafiriadis (artişti fotografii, fondatori ai Fotoclubului Cocket).
În încheierea acestei postări, o înregistrare a lui Cezar Ouatu cu o arie din “Agrippina” de Haendel aici.
Notă: Am adăugat cântecul de mai jos, care poate fi ascultat în timp ce citiţi. Enjoy!
M-am gândit foarte serios cândva că ar trebui cineva, vreodată, să facă o propunere către toate guvernele lumii, către toate ministerele educaţiei şi învăţământului, să “fure” câte o fărâmă din toate disciplinele care alcătuiesc aria curiculară (măcar programa şcolară de liceu) şi să facă loc uneia noi, care s-ar putea numi “Noţiuni introductive despre viaţă”, predată desigur de un bun şi inimos (sic!) psiholog. Pe principiul “din bătrâni” că viaţa ne învaţă totul, uite că nu e chiar aşa; nu întotdeauna e bine să aştepţi de la viaţă să-ţi spună când, de ce şi cum se face dragoste, ce înseamnă prietenia, respectul pentru iubita ta, buchetul de flori, plimbatul de mână (sigur că da, romantic), micul dar aniversar, primul sărut, încrederea, deznădejdea, copiii care ţi se nasc, prima febră de peste 40 de grade a omuleţului de numai câteva luni, plânsul nocturn interminabil, primii paşi, primele cuvinte, scrisul, cititul, gânditul, ezitările, neajunsurile, minciuna, trădarea, înşelarea, pădurea, marea, muntele, ninsoarea, ploaia de vară, confesiunile, spaimele, certurile, aşteptările, darurile visate, darurile primite, mersul pe bicicletă, cu sania, cu maşina, cu patinele sau cu schiurile, nepreţuitele, unicele, neasemuitele îmbrăţişări ale părinţilor, mângâierile lor pe creştet, în somn, viaţa mergând desigur mai departe, cu bunele şi cu relele ei. Şi vine o vreme când nimeni nu ne învaţă ce să facem în continuare, fiecare pleacă pe drumul său, nu ştim dacă am ales bine sau nu, nu avem certitudini dar avem speranţe, nu avem doar bucurii, dar avem şi bucurii, viaţa nu e o continuă sărbătoare, dar trebuie să o sărbătorim în fiecare zi, pentru că ele, zilele, trec, unele după altele, la fel şi anii în şir, ne uităm când şi când de jur împrejur şi vedem cu spaimă, zadarnic lăcrimând, că ceva sau cineva lipseşte, a plecat discret în călătoria cea fără de întoarcere şi n-am apucat să-i spunem cât de mult l-am iubit, în schimb am apucat să-i reproşăm, cât nu putea duce. Şi, deşi niciodată nu o recunoaştem, cu-ncetul, uităm. Şi-acum, după ce se va fi terminat primul cântec, ascultaţi un altul, la fel de frumos, primit in dar de la Cristina. Mulţumesc mult, Cris.
Priviţi cu atenţie şi cu respect această fotografie. Cu respect pentru omul cel amărât care a înţeles că o bucată de pâine se poate câştiga trudind şi în felul acesta, chiar dacă pentru a aduna cei doi saci imenşi cu sticle din plastic, a cotrobăit probabil prin zeci sau sute de containere de gunoi de printre blocuri şi şi-a luat înjurături de la locatari sau a trebuit să dea şpaga vreunui jandarm/poliţai/funcţionar zelos, ori nenorocita de taxă pentru benzina jeepanelor, cizmuliţele pipiţelor sau jetoanele de cazinou ale protectorilor lui. Chiar dacă şi-a folosit toată familia în acest scop. Chiar dacă propriii lui copii nu merg la şcoală, tocmai pentru că trebuie să caute zi de zi câte ceva de mâncare prin gropile de gunoaie de la marginea oraşului. N-am încurajat niciodată cerşetoria. Nu vărs lacrimi în faţa cartoanelor de “suferinţă” vânturate pe la intersecţii, pe la semafoare, prin metrouri. Ştiu că în spatele lor se ascund viperele care n-au mamă, n-au tată, îşi schilodesc fără milă pruncii pentru a-i trimite la cerşit, îi pot omorî în bătaie dacă nu aduc banul. E şi aceasta o lume, şi chiar dacă ne prefacem cu nu o vedem, ea există. Între o beţie şi alta, chiar şi aceste victime nenorocite, dacă au unde dormi, visează. Probabil o lume mai bună. Aici, în această fotografie, e încă ceva. Câinele care a recuperat sticla căzută din sac din cauza zdruncinăturilor căruţei, are şi el respectul meu. Îşi ajută în felul lui stăpânul. Şi, nu în ultimul rând, e un câine… ecologist . Dar, a propos de câinii noştri madanezi. Aţi observat că traversează strada pe la trecerea de pietoni? Mie mi se pare absolut uluitor acest amănunt. Va să zică ei au verificat că e mai sigur aşa, pe câtă vreme noi, oamenii, nu numai că trecem pe-aiurea, dar când o facem, e sigur că vorbim în acelaşi timp la telefonul mobil sau avem căştile iPod-ului în urechi. Am făcut de-a lungul timpului fotografii în care câinii apar în tot felul de ipostaze. Deşi încerc din răsputeri să respect regulile fotografiei, pe care eu însumi le predau (să nu fotografiezi în mod excesiv figuri de bătrâni, copii, câini, pisici expresive, flori etc.), promit cât de curând o expoziţie care se va numi (parafrazând un film celebru) “Mondo pane, mondo cane”.
Notă: Pentru a vedea imaginile, descrise de mine destul de stângaci mai jos, ascultaţi muzica.
Eu, copil de patru sau cinci ani, încălţat în sandale, îmbrăcat în pantaloni scurţi cu bretele, vara, bălăcindu-mi picioarele într-o băltoacă de pe trotuarul de lângă frizeria din Piaţa de fân a Timişoarei. Bărbaţi mulţi aşteptând la rând, pe scaune, la frizer. Frizerul înfigând bonul meu de ordine într-un fel de ac mare, vertical. Eu, privind printre gene mişcările frizerului. Maşina de tuns clănţănind în capul meu. Foarfeca atât de bine ascuţită, clănţănind în capul meu. Ceasul din perete, ticăind în sufragerie. Tata-mare scriind ceva pe masă, întors cu spatele la mine. Fratele meu scriind poezii, legănându-se pe scaun, cu privirea în tavan. Tati cumpărând o ladă mare cu bere la Pădurea Verde şi cremurşti în caserole de hârtie, pe pledul din iarbă. Mami îngrijorată de numărul exagerat de mare al sticlelor cu bere, acoperite de un paralelipiped uriaş de gheaţă. Vergi la un concurs de schif, în echipaj de patru plus unu. Tati pe bicicletă, pe malul Begăi, încurajând-o. Mami făcând celebra supă de găină cu tăiţei de duminică. Viorica, la vioară, cântând Mendelssohn-Bartholdy. Eu şi Gole găsind în pod o staţie de emisie-recepţie din timpul războiului şi fotografii cu hitlerişti care zâmbeau şi aveau familii, soţii, copii sau chiar iubite. Verişorii mei, Laura şi Nicu-mic, abia sosiţi din Ardeal, privindu-mă tăcuţi, grav şi trist. Gulea de bivoli de la poalele Măgurei din Moigrad. Bancurile lui Etor, fratele lui tati. Ziarele interzise şi almanahul Cuvântul mareşalului către săteni din cutia de lemn maro, lăcuit, din dulap. Hänsel si Gretel pe scena ICOT. Sala de popice încălzită de soba cu o instalaţie din care petrolul picura în arzător cu o flacără plăpândă. Jocul Roma, de Crăciun. Saloanele din brad învelite în staniol colorat, lumânărelele prinse în cleme, beculeţele colorate, maşinuţa Pobeda, păpuşa utemistă, caruselul jucărie cu căluţi din tablă. Mânerele de alamă ale uşilor înalte. Portretul lui tati pe o piatră de marmoră. Ocsko Piatz. Terasa Ciocârlia şi Carul cu bere din Piaţa Traian. Cinematograful Apollo din Parcul Poporului. Statuia lui Iisus răstignit. Băile Neptun. Labirintul din Parcul Pionierilor, leagănele, ringespielul, bradul uriaş de iarnă, scena în aer liber. Locomotiva-tramvai Muki. Vaporaşele de pe Bega. Turbina. Filmele mele din adolescenţă şi caiacul. Profesorul meu de vioară şi baba Maier, corepetitoarea. Camera mea cu cărţi, postere şi aparatul de radio cu ochiul magic. Tati cărând cu mine o mobilă albă, grea. Obosit, dar zâmbind. Tati la chioşcul de la şcoală. Jucând table. Învăţând limba germană. Scriind o carte tehnică, foarte complicată. Privind la micul lui televizor. Mami povestindu-mi acum câţiva ani un vis despre tati, atât de frumos, încât nu îndrăznesc să-l povestesc acum, aici. Zăpada cea multă de pe mormântul lor, albă, imaculată. Şi, iată, tot atâtea fotografii, niciodată fotografiate.
Sunt deja mulţi, mulţi ani de când am trecut prin experienţe asemănătoare, cu oameni apropiaţi pe care i-am “instruit” cu incredibilă răbdare, pas cu pas, cum se accesează Messengerul (“faţa galbenă care râde”), cum se scrie un e-mail, cum se descarcă un mp3 sau un filmuleţ de pe net etc.. Îmi amintesc zâmbind, de răbdarea lui Sebi care, la rândul lui, cu şi mai mult timp în urmă, îmi explica lucruri care acum mi se par ridicol de simple, legate de resetarea calculatorului, de editarea unui text, de crearea unui folder, de salvarea informaţiilor pe dischetă şi tot felul de alte asemenea “nimicuri”. Cea mai silitoare “elevă” a fost însă, de departe, mama mea, care la vârsta de aproape 85 de ani putea să stea ore în şir în faţa monitorului şi a tastaturii, pentru a scrie cu propriile mâini câte un e-mail pentru fata ei, Vergi, din Germania. Şi tatăl meu era fascinat de computer, încă de-acum… 15 ani (ambele fotografii sunt destul de slabe calitativ, deh, trecerea timpului!, aşa că le-am “ajutat” un pic prin procesare computerizată). Filmul lui Constantin Popescu mi se pare, privit din perspectva asta, absolut genial. Enjoy!
Featured in Locarno Interntional Film Festival 2008, Warsaw Interntaional Film Festival 2008, Transilvania International Film Festival 2008; winner Best short film at Belgrade Film Festival 2009, 2nd Audience Award at Trieste Film Festival 2009, and recipient of the best short film script at the HBO TIFF script contest 2007
Clic pe imaginea de mai jos, apoi cu mouse-ul (tot cu un simplu clic) veţi descoperi, una câte una, multe dintre personajele/personalitaţi ale lumii. Enjoy!
Autori, pictorii chinezi: Dai Dudu, Li Tiezi şi Zhang An (care apar şi ei, evident, pe lucrare),
ulei pe pânză, 2006
Fascinat de apariţia primelor ceasuri de mână cu cristale lichide (primisem cadou eu însumi, unul, în iarna anului 1978), m-am gândit imediat că pe principiul acesta ar putea apărea un mic ecran de dimensiunea unei fotografii tip carte poştală (9×14 cm) pe care să putem vedea nu numai cifrele unui ceas ci şi… imagini foto-video cu sunet. Bine-ar fi fost nu doar să le povestesc prietenilor acest vis SF al meu, ci să fiu contactat de vreo mare firmă occidentală, japoneză sau americană, gen Apple. Nu eram eu acuma miliardar? Eh, uite că azi visul meu s-a împlinit, ba chiar a fost cu mult depăşit. A apărut Apple iPad – după cum am aflat de la Sebastian (care s-a născut, ce coincidenţă! – exact în iarna acelui an în care eu mi-am imaginat acea “invenţie” năstruşnică, pe care am şi descris-o în jurnalul meu de atunci). Aşa cum se vede în filmuleţul de mai jos, pare a avea marimea A5 (cam cât o carte). Cum-necum, economisesc eu banii necesari şi cred că mă voi înscrie şi eu pe lista de aşteptare pentru precomandă (preţul este destul de accesibil, cel puţin pentru americani). Prea e frumoasă “jucaria” asta ca să nu ţi-o doreşti!
Din când în când am scris aici pe blog câte ceva despre arta fotografică. De ce? Pentru că în continuare sunt fascinat de forţa de expresivitate şi de mesaj a acestei arte. Poate şi pentru că o bună bucată de timp am fost profesor de fotografie la Palatul Culturii din Ploieşti (prin anii ‘80), am expus fotografii la Galeriile AAF din str. Brezoianu din Bucureşti, la Sala Dalles din Bucureşti, la Cluj, prin Polonia, prin Franţa, Italia sau Brazilia (unde desigur doar fotografiile au plecat, nu şi eu, care aveam “arestat” paşaportul la drăguţa noastră de securitate cea de toate zilele şi chiar de toate nopţile) şi am organizat împreună cu David Friedmann, ilustrul artist fotograf, două saloane naţionale de fotografie: ESEF (eseu fotografic) şi Fotoart. Acum predau nu doar estetica şi pianul, ci şi procesarea computerizată a imaginii la mine la liceu şi încerc să le explic elevilor pasionaţi de fotografie care este diferenţa dintre o poză şi o fotografie. Pe unii dintre ei, foarte talentaţi, îi încurajez; pe alţii, oportunişti şi cârcotaşi, dimpotrivă. Celor dintâi le facilitez organizarea unor expoziţii de grup sau personale şi participarea la concursuri. Pe cei din urmă îi las la urmă. Că aşa e viaţa. Mai demult am scris despre Anselm Adams. M-am gândit să continui să postez din când în când imagini sau mici filme despre cei de la care avem de învăţat ce este fotografia. Astăzi vom vedea cine a fost Alfred Stieglitz (de la care, eu unul, am învăţat cum se fotografiază Veneţia în sepia). Enjoy!
E absolut imposibil de redat în cuvinte sentimentul de alb imaculat, ori de câte ori se aşează o nouă zăpadă, la moşie. Şi, desigur, de fiecare dată, bucuria celor trei câini este la fel de mare ca aceea a copiilor E foarte adevărat că riscul de a rămâne cu maşina înzăpezit în plină uliţă e mare, dar merită să vin aici, chiar şi cu acest inconvenient. Pentru că aici cerul e muult, muuult mai mare şi se poate respira un aer curat, fără să simţi gerul de minus 10 grade şi nici cumplitele noxe ale oraşului.
Acum vreun an şi jumătate am postat un fragment din “Micul Prinţ” de Antoine de Saint-Exupéry, pe care îl evoc din când în când prietenilor mei, tocmai pentru că se referă la prietenie, în cel mai frumos şi profund sens al cuvântului. Este vorba despre momentul în care vulpea îi explică Micului Prinţ care sunt paşii pentru a se lăsa îmblânzită şi pentru a se stabili între ei o relaţie de prietenie. Ceea ce nu am scris atunci, dar îmi amintesc cu bucurie de fiecare dată, este faptul că, împreună cu Gole (bunul meu prieten din copilărie) am încercat să îmblânzim un pui de vulpe pe care nici mama lui nu l-a acceptat în casă şi desigur nici mama mea. Cum ajunseserăm noi să avem un pui de vulpe acasă nu-mi e acum prea clar (poate de la pădure, poate de la menajeria ambulantă cu animale sălbatice din Piaţa de fân a Timişoarei?; P.S. am dezlegat “misterul” la trei zile după postarea aceasta, chiar cu ajutorul lui Gole, care mi-a scris: “Cumnatul meu care lucra la CFR l-a adus de la servici; cred ca l-au gasit pe camp sau printre liniile de tren.”), cert este că îl ţineam legat cu o sfoară de masă. De câte ori încercam să-l mângâiem îşi zbârlea părul şi clănţănea mărunt din dinţi, ameninţător, mârâind şi chiar lătrând. Nici vorbă de îmblânzit, cu-atât mai puţin de dresat. Şi totuşi era în felul lui tare prietenos, doar dacă, desigur, nu-l atingeai. Cartea lui Antoine de Saint-Exupéry, pe care am citit-o ceva mai târziu, a avut darul să mă lămurească, într-un fel, cam cum stăteau lucrurile cu vulpile. Dar astăzi, la o distanţă atât de mare de ani, să vezi şi să nu crezi!, prietena mea vulpea mi-a trecut prin faţa maşinii exact când mă întorceam de la Braşov (via Cheia) spre Ploieşti. Abia trecusem de Săcele, aveam aparatul de fotografiat lângă mine, dar până să opresc, până să schimb obiectivul, vulpea a şi trecut o mică vale. Şi totuşi, m-a aşteptat. Ce coadă mare şi stufoasă avea! Şi ce roşcată şi ce fandosită! Am reuşit, la repezeală, să-i surprind gesturile de prietenie, a făcut destul de multe figuri delicate, de balerină, dar şi a ţopăit, a alergat şi chiar s-a oprit să se uite la mine. Apoi a dispărut în pădure. Ca să fie darul acestei incredibile zile complet, peisajele de iarnă înspre Cheia şi de la Măneciu au fost minunat de frumoase. Enjoy!
Cu puţin timp în urmă, la una dintre orele mele de estetică, vorbind despre literatura veche japoneză (mai exact despre haiku), am avut surpriza să descopăr că una dintre elevele din clasa a XII-a de arhitectură, Delia Vlad, e pasionată de acest subiect mai mult decât mi-aş fi imaginat în cel mai optimist scenariu de film SF cu eroii liceeni ai generaţiei internaute din ziua de azi. Mai mult decât atât, scriind pe tablă (pe verticală desigur) un haiku de Matsuo Basho şi explicându-l, eleva mi-a dat sentimentul că, pentru câteva clipe, îmi luase locul: devenea, cu încetul, un fel de profesor pentru noi toţi (de altminteri, studiază japoneza de doi ani). 古池や蛙飛込む水の音 (Furu ike ya kawazu tobikomu mizu no oto). Adică: “balta cea veche— /sunetul unei broaşte/ sărind în apă”. În săptămâna următoare, ea a repetat întâmplarea, numai că de data asta a scris cu creta pe tablă un semn nou, la capătul unui vers. “Aşa făceau şi poeţii japonezi de demult. Dacă starea lor emoţională se modifica, era posibil să găsească un alt semn grafic Kanji (漢字), de la o zi la alta…” (dar numai despre scrierea japoneză 
ar trebui să compun o altă postare, ca pe un fel de aventură spirituală, de-a dreptul fascinantă). Şi, uite-aşa, s-a născut ideea de a ne întâlni într-o seară în sala de festivităţi a liceului, la poveşti despre haiku şi despre Japonia, la o cană cu ceai, în faţa hârtiei de orez şi a pensulelor şi tuşului pentru un prim exerciţiu de caligrafie kanji, în prezenţa invitatului surpriză, “domnul japonez” în vârstă de 35 de ani, care se află în România de vreo 7-8 ani şi care, deşi nu este un artist, a caligrafiat cu deosebită migală o dedicaţie tradiţional-japoneză: “Pentru Mihai” 
